destinatia... intamplatoare

Simplitate

2012-01-29T19:07:00.001+02:00

Oficiala sau nu, purtand un nume aparte sau nu… fiecare zi poate fi o sarbatoare. Cata vreme bucuria intalnirii si-a impartasirii lucrurilor simple sunt cele ce ne aduc laolalta.
Va multumesc tuturor!

****

Official or not, bearing a particular name or not… each day may be a celebration. Just as long as the joy of meeting each other and sharing the simple things are those to bring us together.
Thank you all!

vesnicie

2011-11-27T22:32:00.013+02:00

cuvintele sunt de prisos... astazi, Bicazul isi deapana singur povestea.

words are unavailing... today, Bicaz himself is reeling his story.

Barajul Izvorul Muntelui sau Lacul Bicaz / Lake Bicaz

Cheile Bicazului / Bicaz Canyon

metamorfoze

2011-11-25T19:39:00.015+02:00

Trecand prin timp, il insemnam sub pas -

Asa il reprimeste universul.

Dar insusi timpul, cand prin el pasim,

Ne schimba tainic inima si mersul.

Nu batranetea,-n urma alergand,

Spre moarte pasul cearca sa ni-l poarte,

Ci doar maturitatea creste-n noi

Si ne maturizam pana la moarte.

Geografia timpului - Nicolae Labis

Passing through time, we mark it underneath our steps

This is the way the Universe accepts it back.

But Time itself, when stepping through it,

Misteriously changes our heart and pace.

Not old age, chasing from behind,

Our steps to death is struggling to carry,

But only ripeness grows within ourselves

And we keep ripening until our death.

The Geography of Time - Nicolae Labis

detalii/details...

pasarea-suflet

the soul-bird

pomul vietii

the tree of life

Octombrie 23

2011-10-23T17:03:00.007+03:00

Gradina botanica, Bucuresti. Octombrie 23, 2005...

Tudor Gheorghe - Niciodata toamna

Oranges and Sunshine

2011-10-23T02:43:00.012+03:00

… Li s-a promis ca vor avea parte de soare si de portocale proaspat culese la micul dejun, dar ar fi trebuit, de fapt, sa li se spuna ca munca ii va elibera… Caci daca de soare au avut parte din plin, in torida si arida Australie, de portocale n-au avut niciodata. Doar de soare, de munca, bataie si abuzuri psihice si sexuale.

Odata ajunsi in Australia, dezbracati de haine si fara nici un fel de bagaj (nici macar o jucarie!), impartiti in doua grupuri – baieti si fete – au primit un rand de haine si o pereche de pantofi. Toate vechi, si singurele pentru urmatorii 10 ani... Apoi au fost urcati in autobuze si trimisi catre diverse orfelinate. Unii, mai norocosi, au nimerit in locuri unde doar au muncit din greu pentru “a-si rascumpara pretul biletului de vapor si cheltuielile necesare intretinerii lor”, au fost umiliti si li s-a refuzat dreptul la educatie. Altii, precum baietii trimisi la Keaney College din Bindoon, aflat sub administrarea Congregatiei Fratilor Crestini, pe langa munca grea si inumana pentru un copil (in constructii), au fost molestati ani de-a randul de catre preotii care ar fi trebuit sa le poarte de grija…

Este povestea cutremuratoare a celor 7.000 de copii britanici deportati in mod legal in Australia de catre guvernul britanic, cu “binecuvantarea” unor organizatii bisericesti, intre anii 1940 si 1970. In acest interval de timp, au fost trimisi catre coloniile imperiului britanic peste 130.000 de copii. Copii preluati de stat din familiile destramate, ramase prea sarace in urma razboiului pentru a-si mai permite intretinerea lor. Insa familii care si-i doreau, care nu-i abandonasera! De aceea multi parinti au fost mintiti, declarandu-li-se false adoptii in cadrul altor familii britanice ori din strainatate. Iar copiilor, ca sa accepte imbarcarea catre “paradisul” ce-i astepta, li s-a spus ca parintii le sunt morti.

Motivul acestei deportari in masa? Simplu: economisirea banilor imperiului. Daca acasa, intretinerea unui copil intr-o institutie a statului costa 5 lire pe zi, in Australia costurile se ridicau la doar 10% din aceasta suma, adica aproximativ 10 shillings.

Ecranizare a cartii “Empty cradles”, Oranges & Sunshine spune povestea destinelor acestor copii, actuali adulti, poveste descoperita in anul 1987 de catre Margaret Humphreys, asistent social in Nottingham. Cu mult curaj si hotarare, aceasta a pornit o adevarata lupta impotriva sistemului, pentru a scoate la lumina monstruosul proces de relocare fortata.

Constientizand faptul ca este singura de partea acestor oameni si in pofida multiplelor obstacole si amenintari primite pe parcurs, Margaret Humphreys si-a asumat responsabilitatea de a-i ajuta sa-si gaseasca identitatea si rudele inca in viata, din Anglia.

Peste 130.000 de copii deportati, unii in varsta de numai 3 ani… Un adevarat genocid al inocentei dupa demascarea caruia, guvernele Marii Britanii si Australiei au avut nevoie de mai bine de 23 de ani ca sa-si poata cere scuze in mod public!

turcoaz

2011-10-13T15:42:00.012+03:00

am pornit de la culoare- turcoaz. purtatoare a energiilor pozitive, piatra cu acelasi nume este frecvent folosita ca talisman protector, in cultura indienilor nord-americani. culoarea s-a imbinat de minune cu franjurii. la fel de frecvent intalniti, in aceeasi cultura.

it started with the colour - turquoise. carrier of positive energies, the stone with the same name is frequently used as a protective amulet in North American Indian culture. the colour matched beautifully with the fringe, just as frequently used, in the same culture.

in timp ce lucram franjurii, broderia se incapatana sa ramana in umbra. modele, semne si simboluri se derulau pe rand in fata ochilor, dar nimic nu parea potrivit.

while I was making the fringe, the embroidery remained unseen, hidden in the shadow. patterns, signs and symbols: one by one came to unreel before my eyes but none of them seemed appropriate.

vita-de-vie s-a creionat pe panza de la sine, galbenul strugurilor venind sa completeze si sa incalzeasca albastrul si turcoazul. in final, cocosul de Hurez a aparut ca un firesc, prezenta solara si totodata protectoare, precum culoarea de la care a pornit totul…

the vine painted itself on the fabric, the yellow of the grapes completing and warming up the light blue and the turquoise. in the end, the Hurez rooster took his place in the opposite corner spontaneously, solar and protective presence just as the colour from which everything started…

Rezistenta la integrare, intre neputinta si refuz

2011-10-07T23:43:00.014+03:00

In contextul acutizarii crizei mondiale si al protestelor sociale cu care se confrunta multe tari europene, subiectul “Uniunea Europeana” este tot mai des adus in discutie. Va rezista ea, Uniunea, ori se va destrama?... Se mai pune problema acceptarii de noi membri in conditiile in care, iata, o tara-membra – Grecia, se prefigureaza a fi scoasa in curand in afara grupului? …

Zilele trecute, guvernatorul BNR Mugur Isarescu facea o afirmatie deosebit de interesanta, aceea ca acum vom vedea cel mai bine puterea Uniunii, caci in calitatea noastra de membri ai ei “vom creste ori ne vom prabusi odata cu aceasta”.

De acord: prabusirea Romaniei o resimtim din plin. Si, contrar adeptilor gandirii pozitive, inca de la momentul aderarii noastre, in 2007. Rezultatele cresterii insa, au fost mereu greu de remarcat…

In acceptiunea ei reala, nu teoretica, Uniunea Europeana reprezinta un construct artificial care, mai devreme sau mai tarziu, se va prabusi. Bazata pe interese politice si de dominatie, ea nu vizat niciodata o constructie eficienta, prin dezvoltarea echilibrata a tuturor tarilor componente. Uniunea Europeana nu a presupus niciodata insumarea celor mai inalte valori specifice fiecarui popor membru - cu atat mai putin o chintesenta a acestora - reprezentand mai degraba un sistem totalitar, in care tarile mai putin puternice si dezvoltate din punct de vedere economico-financiar au a-si adapta existenta sistemului de valori stapanitor. Ori in aceasta situatie vorbim, ca ne place sau nu, despre sclavie. Una impusa – prin crearea de false necesitati induse in mod manipulativ si, in acelasi timp, autoimpusa de propriile frici, amagiri, comoditati…

Cum s-a ajuns aici? Simplu: prin distrugerea progresiva a educatiei si inlocuirea ei cu o asa-zisa toleranta (sau nediscriminare), fara nici o legatura cu intelegea si respectarea unicitatii celuilalt. Prin taxarea tot mai vehementa a existentei simple, bazate pe principii naturale si autentice, drept primitivism si promovarea, chiar ridicarea la rang de axiome a valorilor consumerismului.

Sa luam de pilda painea de casa: altadata hrana noastra de baza, atat organic cat si spiritual, respectata si pretuita pentru efortul necesar obtinerii ei, acum a devenit un “trend”, o moda. Gasim pe piata zeci de modele de masini de paine, menite a ne mijloci… reintoarcerea la traditie! Dar ce valoare mai pastreaza oare painea, cand timpul, efortul si dragostea mainilor ce-o framantau odinioara au fost inlocuite de-o masina ce niciodata nu va putea incorpora un program de hranire sufleteasca a familiei sau unul de-a o aduce laolalta?...

Ca oameni, nu ne putem ajusta sistemul valoric decat prin experienta nemijlocita cu noile valori de dobandit. Rezultatul acestei experiente este cantarit si trecut prin numeroase filtre preexistente inainte ca, intr-un final, respectivele valori sa fie adoptate sau nu…

Ca romani (dar nu numai) nu putem deveni peste noapte “cetateni europeni” decat in conditiile unei solide identitati nationale, care sa functioneze ca punte de legatura si baza de sustinere intru experimentarea de noi atribute identitare. Altfel, inducerea valorilor straine pe care le presupune aceasta… contopire europeana si fortarea renuntarii la cele individual-nationale, va avea ca urmare exacerbarea comportamentelor nationaliste aparute pe fondul sentimentului de aneantizare a propriei identitati. Lucru pe care, succesul tot mai mare al partidelor de extrema dreapta in tarile europene, il confirma pe deplin.

Daca la nivel personal vorbim despre crestere ca si individuatie, la nivel de grup social, de popor, am putea vorbi despre crestere ca si consolidare a caracterului national. Nu in sensul unui –ism, al unei radicalizari, al cultivarii de atitudini narcisico-refractare fata de toti cei diferiti de noi, ci in sensul recunoasterii tuturor atributelor stramosesti pe care natiunea actuala a fost construita, evaluarea lor, asumarea celor negative si promovarea celor pozitive, in primul rand prin educatie.

Doar cunoscand cu adevarat cine si ce suntem, vom sti care este aportul nostru la un organism mai mare, vom sti ce putem pune deoparte fara a ne pierde pe noi insine, la fel si ce nu putem accepta, ce nu foloseste cresterii ori ne faciliteaza prabusirea.

Asadar, in loc sa ne integram, avem a ne zbate pentru aducerea la suprafata a adevarului si istoriei nationale, pentru cunoasterea si respectarea ei , fara rusine si fara reprosuri. Avem, deci, a rezista…

Din sila de noi nu mai cresc nici Rovine,

Nici Rahove-nalte si nici Albe Iulii;

Bourii s-au stins prin paduri carpatine,

Pe cerul valah nu mai luneca ulii;

Iar muntilor…, parca si lor li-e rusine

Cand gem tot mai crunt sub omatul caciulii.

Nemernica ciurda, slugarnica plebe,

Pe toti ne ingroapa-n tarana lopata;

Hei! nu mai sunt Vidre ai nu mai sunt Tebe

Cu limba de foc sa cutremure gloata?

Nici stânca sa tune, nici glas sa ne-ntrebe:

No, gata? Iar noi sa raspundem: No, gata!

Prea moale e biciul si lantul prea slab e;

Mai tari s-ar cadea; mai grozave garbace,

Mai strasnice lanturi la gleznele roabe!

Sa scoale si somnul ce doarme-n baltoace,

Sa salte si ursul ce zace pe labe

Si lenea maciucii ce-n colt se rascoace.

Ia-ti muntii pe umar si pleaca in viata

Si fiece pas sapte poste sa-ti faca!

C-o mana robia de chica o-nhata,

Cu cealalta bezna de gat o insfaca

Si lasa tot cerul sa-ti curga pe fata

Si soarele tot peste sarica-ti daca.

Si canta, mai Neamule, canta fierbinte,

Un cantec de lupta ce toate dezleaga;

Sa iasa toti mortii afar` din morminte,

Sa tremure lumea de marea ta vlaga!

Si-n cantecul tau, care calca-nainte,

Sa cante cu tine ISTORIA-ntreaga!

Radu Gyr – Cantec de lupta

Marlenka

2011-09-22T00:06:00.009+03:00

Ati incercat vreodata sa vedeti, ascultand muzica unui anumit popor, ce va spunea ea despre acesta? Ati incercat vreodata sa simtiti ce va transmite dincolo de gust, o mancare sau un desert specific unei anumite tari? V-au facut vreodata muzica ori mancarea unor locuri, sa va doriti sa cunoasteti mai mult despre oamenii ce au stat la baza crearii lor?

Daca nu, incercati cu Armenia.

Inchideti ochii, ascultati-i muzica si… gustati, macar o data, Marlenka.

Ingrediente:

pentru foi:

450-500 g faina
3 lg zahar brun + 3 lg miere
85 g unt moale
3 oua
un pachet praf de copt
sare

pentru crema:

o cutie lapte condensat (397 g)
2 lg miere
85 g unt moale
3 oua
o cana de alune de padure macinate

Se amesteca faina cu zaharul, sarea si praful de copt. Separat se bat ouale usor cu furculita si se adauga mierea si untul moale, omogenizand amestecul. Se toarna peste faina si se framanta un aluat moale si elastic. Se imparte aluatul in trei si se intinde in foi subtiri, care se coc pe fundul tavii timp de 3-4 minute, in cuptorul preincalzit la 180˚C.

Pentru crema, intr-o cratita cu fundul mai gros, se pun laptele condensat cu mierea, untul si cele trei oua batute cu o furculita. Amestecul obtinut se omogenizeaza foarte bine si se fierbe pe foc mic pana se ingroasa ca o crema (aproximativ 8-10 minute). Se lasa la racit.

Cand crema este rece, se asambleaza prajitura alternand foile si crema, ultimul strat fiind de crema. Deasupra se presara alunele de padure macinate, se acopera si se da la rece peste noapte.

Pofta buna!

"Gutuile au ramas tot de aur"

2011-09-09T19:18:00.011+03:00

Arama frunzelor s-a risipit,

Gutuile au ramas tot de aur.

Norii s-au destramat ca un plaur

Pe cerul alburiu, obosit.

Nu mai iei gaste salbatice

In catarea armei, nici cocori.

La noapte au sa rasara flori,

Luceferi zanateci, stele lunatice.

Cornul suna, rasuna-n padure,

Cerbii sunt departe pe stanci.

Fantanile negre, adanci,

Chipul vor sa ni-l fure.

Cat umbra pasii grei mi-i urmeaza.

Am sa colind intregul pamant.

Cu crengile frematand in vant

Vanjosul pom al vietii vegheaza.

Zaharia Stancu - Arama frunzelor

Candva...

2011-09-03T01:37:00.011+03:00

Candva, demult, Omul si-a trait aparteneta la universul inconjurator deopotriva mineral, vegetal si animal. Ca urmare, natura l-a invatat unde si cum sa-si gaseasca tamaduirea, atat a trupului cat si a sufletului.

Candva, demult, omul a decis sa rupa legatura, pornind in cautarea unui “altceva” iluzoriu. Ca urmare, glasurile naturii au tacut, iar omul a uitat treptat invataturile sale. Temeri, superstitii, ignoranta, prejudecati… rand pe rand, s-au asternut peste cele uitate, indepartandu-l si mai mult de sine insusi.

Plante si animale, soapte si fosnete, vanturi si ploi, semne si incantatii ce altadata ii calauzeau pasii catre lumina constiintei stateau acum in umbra necunoscute, neauzite.

Natura intreaga, asteptand rabdatoare acea scanteie menita sa reechilibreze balanta Omului cu pamantul, cu cerurile si cu lumea...

Long time ago, the Man had lived his belonging to the Universe altogether mineral, vegetal and animal. Therefore, the Nature taught him where and how to discover the sources of healing his body and soul.

Long time ago, the man had decided to destroy that bond, in search of a chimeric “something else”. Therefore, the voices of the Nature had gone silent and the man slowly forgot her teachings. Fears, superstitions, ignorance, prejudices… one by one fell over what had been forgotten, estranging him more and more from himself.

Plants and animals, whispers and murmurs, winds and rains, runs and chanting that once had guided him towards the light of the consciousness stood now in the shadow unknown, unheard.

Nature herself, patiently waiting for that sparkle meant to bring back the broken balance of the Man with the earth, the sky and the world…

cercuri

2011-08-26T15:35:00.009+03:00

spice galbene

cantandu-si cresterea in cercuri

vara, la sfarsit.

golden grains

singing their growth in circles

summer, at the end.

Rosia Montana - Pamantul Fagaduintei...

2011-08-23T15:40:00.011+03:00

“Ce ţară stă cu averea îngropată în pământ fără să o pună în valoare?" se intreba inteligent saptamana trecuta presedintele Basescu, puternic sustinut de cele cateva voci ale corului ce inca il mai acompaniaza.

Raspunsul este o tara care a stiut sa stea pe aceste averi si, in acelasi timp, sa traiasca prosper altfel decat distrugand natura din jur si, treptat, intreaga planeta.

O tara care, in “prostia” ei, se considera responsabila si pentru generatiile viitoare.

O tara in care binele comun inseamna cu adevarat un drept, nu doar un moft tratat cu plictis si toleranta de catre cei ce o conduc, in goana lor dupa castiguri mari si rapide.

O tara pentru care vecinii si relatia cu acestia reprezinta un interes major, constienta fiind ca-n conditii de izolare orice organism este condamnat la pieire.

A pleca de la premisa ca resursele supra si subterane trebuie exploatate cu orice pret, doar pentru ca se afla acolo, fara discernamant si ignorand cu buna stiinta posibilele consecinte ireversibile este fara doar si poate rezultatul unei gandiri bolnave. In fond, in calitatea noastra de coparticipanti la viata acestei planete reprezentam, la randul nostru, o resursa. Si-atunci nu ar fi la fel de "util" sa ne intrebam si “Ce fraier ar sta cu o asemenea resursa la dispozitie fara sa o exploateze, pardon! valorifice?... “

Pretentia ca putem dispune dupa bunul plac de resursele planetei, inclusiv cele umane, este cel putin patologica si dovedeste lipsa reperelor elementare necesare evaluarii intre bine si rau.

A prezenta proiectul Rosia Montana drept o solutie pentru scoaterea tarii din criza, in esenta a sustine ideea ca distrugerea reprezinta o baza viabila pentru (re)constructie, este o dovada de ipocrizie si lacomie si, la un alt nivel, o afirmare fatisa a unor intentii criminale. Otravirea lenta a unei persoane, soldata in final cu decesul victimei, este crima cu premeditare si se pedepseste conform legilor in vigoare. De ce n-ar fi valabil acelasi lucru si pentru otravirea lenta a unui grup de indivizi, prin poluarea cu buna stiinta a aerului si-a apelor subterane cu cianuri si metale grele?

Refuzul de a lua in considerare alternativele existente pentru dezvoltarea social-economica a zonei, ba chiar impiedicarea punerii in aplicare a acestora, in mod indirect, prin reprezentantii politici numiti in teritoriu, reprezinta un act de sabotare a interesului national. Si-ar trebui pedepsit in consecinta.

Cine va raspunde pentru un dezastru ecologic in zona? Cum si prin ce mijloace se va putea reface ecosistemul in urma deversarii cianurilor din iazul de decantare ori a infiltrarii acestora in panza freatica? Ce va insemna o plata echitabila pentru vietile care s-ar distruge, pentru condamnarea la inexistenta a catorva generatii?

Sunt intrebari la care nici guvernantii, nici RMGC si nici sustinatorii lor nu au oferit inca raspunsuri. Sunt scenarii imposibile, chiar paranoice vor spune scepticii si prostii. Nu sunt! Sunt evenimente probabile si la fel de serioase precum au fost Cernobilul, dezastrul ecologic produs de British Petroleum in Golful Mexic in aprilie anul trecut, deversarile de cianuri din Ungaria in octombrie 2010, sau cele din Baia Mare in 2000.

Lista “accidentelor” de acest fel este lunga si, din nefericire, in continuare deschisa… Iar urmarile lor le resimtim pana astazi.

Exista pe planeta asta si tari mai civilizate decat Romania. Tari in care, cel putin teoretic, politicienii lor nu primesc spaga, nu urmaresc sa se imbogateasca peste noapte, nu-si vand resursele pe doi arginti gauriti, sunt bine educati si stapanesc corect arta conversatiei, a oratoriei si-a diplomatiei, iar cetateanul de rand conteaza si, mai ales, este respectat. O astfel de tara este Canada. Undeva, in inima ei, se gaseste o provincie numita Alberta, in care niste oameni de bine, preocupati de bunastarea si progresul tarii, au luat hotararea de a demara cel mai mare proiect industrial din lume: exploatarea petrolului din surse neconventionale precum sisturile bituminoase si nisipurile de gudron.

Rezultatele sunt devastatoare, iar ce refuzam in continuare sa intelegem este ca pretul il vom plati noi toti, dar mai ales copiii nostri!...

Imaginile ii apartin fotografului Jiri Rezac si fac obiectul unei campanii de informare si atentionare asupra efectelor pe termen lung a exploatarilor de orice fel. Reportajul complet il puteti urmari aici.

Mai jos, un scurt interviu cu acesta, la momentul lansarii campaniei, si traducerea.

“Mineritul nu este niciodata frumos. Indiferent de tipul de exploatare - aur, cupru sau carbune - este intotdeauna urat si de fiecare data sfasie natura. Dar la ce scala si magnitudine se intampla asta, este ceva ce eu nu am mai vazut pana acum. Alberta este un loc intins, aproape cat suprafata Frantei: zbori timp de doua ore catre nord si inca te afli deasupra Albertei. Incepi apoi sa survolezi nisipurile de gudron si poti zbura ore privind catre situri de exploatare diferite… si te gandesti: Dumnezeule, locul asta se termina vreodata?!

Iar ce trebuie sa ai in vedere, e faptul ca ceea ce vezi astazi, reprezinta 3, poate 5% din ceea ce urmeaza sa fie acolo, daca aceste exploatari vor merge mai departe!”

Dobrogei, cu recunostinta.

2011-08-17T16:23:00.023+03:00

Daca spunand Dobrogea, poti sa vezi si dincolo de statiuni si de plaja, esti pe drumul cel bun. Calatoria ce ti se asterne in fata iti poate cere rabdare, iti poate cere intelegere, iti poate cere perseverenta… dar ceea ce-ti va oferi pe parcurs, va fi de nepretuit!

Batrana Dobroge te va lua de mana si te va invata legatura cu stramosii: daci, romani, greci, bizantini, genovezi, turci, tatari, lipoveni... Cetati demult apuse si monumente stravechi iti vor povesti, pe rand, despre ei.

Enisala, cetatea genoveza

ruinele Cetatii Histria...

Tropaeum Traiani, Adamclisi

Batrana Dobroge va sta in liniste langa tine si-ti va oferi alinare. In adirea uscata a vantului, in fosnetul plopilor, in soaptele valurilor, in dansul spicelor pe campuri, in cantecul ciocarliilor.

Batrana Dobroge te va aseza la masa si te va hrani. Din aurul graului copt in pamantul crapat de seceta, din generozitatea apelor batranului Danubius, din plenitudinea florilor ce-si rad bucuria catre cel care le-a dat nume – Soarele.

Batrana Dobroge va merge alaturi de tine si te va invata simplitatea. Din cuiburile de berze, din curtile ingrijite, din jocurile de copii, din barcile trase pe mal la asfintit, din mersul gastelor spre balta.

...undeva, pe drum, in apropierea Cetatii Capidava

Lunca Dunarii, la apus de soare

Batrana Dobroge iti va da drumul si te va invata eliberarea. In imbratisarea albastra a cerului cu marea si lacurile… Babadag, Razelm, Sinoe - temple solemne, ocrotind odihna vechilor porturi adanc scufundate.

pe malul lacului Sinoe, la poalele cetatii Histria

in fundal, ca o linie, canalul ce face legatura intre Lacurile Babadag si Razelm

Lacul Babadag, de sus, de la Enisala Podisul Babadag, iar la orizont, Lacul Razelm

Astfel, vei putea sa pleci mai departe, stiind ca dragostea si generozitatea ei iti stau la temelie. Si ca oricand vei reveni, Batrana Dobroge va fi acolo: sa te invete, sa te aline, sa te hraneasca si-apoi sa te elibereze…

fara titlu

2011-08-12T17:10:00.005+03:00

Nu toti avem darul de a crea muzica.

Dar cei care il au, ne ofera prin creatiile lor bucurie, liniste, zbucium… adica tot ceea ce reprezinta premisele unui dar pe care il avem cu totii. Darul de a ne descoperi ritmul propriu, muzica interioara care ne da echilibru si ne acordeaza la armonia Universala. Pe scurt, darul creatiei de sine.

Pe hartie, orice creatie muzicala incepe cu un semn: cheia sol.

In viata, orice creatie de sine incepe cu un semn: decizia cautarii…

Not all of us have the gift of creating music.

But those who have, through their creations, offer us all happiness, peace, turmoil… all the premises of a gift that we all possess. That of discovering our inner rhythm, our inner music that gives us balance and puts us in tune with the Universal harmony. In short the gift of self-creation.

On paper, any musical creation begins with a sign: G clef.

In life, any self-creation begins with a sign: the decision of searching…

Redescoperind Romania / Rediscovering Romania

2011-07-23T16:55:00.007+03:00

Cand simti ca locul tau este niciunde, iar pretutindeni este mult prea departe, intoarce-te si bea o gura din izvorul ce te-a hranit inca de la primii pasi. Acasa.

Aseaza-te cuminte pe pamantul cald, asculta vantul. In adierea-i blanda, vei auzi glasurile celor ce ti-au lasat mostenire un nume, o limba si o tara. Romania.

Nu te lasa pacalit de ce vei auzi inainte sa pleci! Si nu-ti lua cu tine bagaje mari si multe: frici, prejudecati, dezamagiri, regrete, asteptari. Odata ajuns, deschide-ti inima, lasa-ti ochii liberi sa rada si sa planga preaplinul dinauntru, si-ti vei reaminti. De tine.

Va fi o calatorie de neuitat.

The moment you feel your place is nowhere and everywhere is so far away, that is the time to go and drink right from spring that fed your very first steps. Home.

Lie quietly on the warm earth, listen to the wind’s whispers. They will carry the voices of those who left you the legacy of a name, a language and a country. Romania.

Don’t let yourself be deceived by what you’ll hear before you go! And travel light: no fears, prejudices, disappointments, regrets, illusions. Once there, open your heart, free your eyes to laugh and cry the overflow inside and you’ll remember. Of yourself.

It will be a journey to remember always.

About leaders and rulers with an Indian Elder... / Despre conducatori si guvernanti cu un Batran Indian

2011-06-12T21:13:00.012+03:00

Sitting Bull

foto: Wikipedia, via http://www.worldsstrangest.com/mental-floss/stars-of-the-wild-west-show/

" [...] There are leaders and there are rulers. We Indians are used to leaders. When our leaders don’t lead, we walk away from them. When they lead well, we stay with them.

White people never understood this. Your system makes people rulers by law, even if they are not leaders. We have had to accept your way, because you made us Indians make constitutions and form governments. But we don’t like it and we don’t think it is right. How can a calendar tell us how long a person is a leader? That’s crazy. A leader is a leader as long as the people believe in him and as long as is the best person to lead us. You can only lead as long as the people will follow.

In the past when we needed a warrior, we made a warrior our leader. But when the war was over and we needed a healer to lead us, he became our leader. Or maybe we needed a great speaker or a deep thinker. The warrior knew his time had passed and he didn’t pretend to be our leader beyond the time he was needed. He was proud to serve his people and he knew when it was time to step aside. If he won’t step aside, people will just walk away from him. He cannot make himself a leader except by leading people in the way they want to be lead.

That’s why Sitting Bull was a leader. He was needed by the people and the people followed him. He was brave. He was smart. He knew how to fight when he had to. And he understood what the white man was all about. People saw that he could not be tricked by the white man, so they followed. That’s why the US government hated him so much. It wasn’t just that he set a trap for Custer. Anyone could have done that. It was because he was a leader and the people listened to him, and he wouldn’t listen to the US government. He listened to the needs of his people.

[…] That was the Indian way. A person wasn’t a leader because they got votes. They were a leader because the people would follow them. The same with teachers. A person wasn’t a teacher because they had been elected or got a certificate. They were a teacher because they knew something and were respected. If they didn’t know enough they weren’t teachers. Or if we didn’t need to know what they knew, we didn’t go to them. Now you send us teachers and you tell us to send our children, when we aren’t even sure what the teachers know. We don’t even know if they are good people who will build up the hearts of our children. All we know is that they are teachers because someone gave them a piece of paper saying they had taken courses about teaching.

What we want to know is what kind of person they are and what they have in their hearts to share. Telling us they have a paper that lets them teach is like putting a fancy wrapping on a box. We want to know what’s in that box. An empty box with a fancy wrapper is still an empty box.

[…]The chiefs had to earn their respect. At least with our people. You might be a chief because your father was a chief, but if you were a coward or not a good man, people would just move away from you. You would be a chief only to yourself. To be a chief you had to be a leader.

[…] Good leaders wait to be called and they give up their power when they are no longer needed. Selfish men and fools put themselves first and keep their power until someone throws them out. It is no good to have a way where selfish men and fools fight with each other to be leader while the good ones watch. You made us follow this way, so now we have no government worth the name. Our leaders have no power; our rulers are not leaders. That is why Sitting Bull was great. He did not rule. He led."

excerpts from "Neither Wolf nor Dog. On forgotton Roads with an Indian Elder" by Kent Nerburn, New World Library, Novato, California

Sitting Bull (foto: Wikipedia)

"[...] Exista conducatori si exista guvernanti. Noi Indienii suntem obisnuiti cu conducatorii. Atunci cand liderii nostri nu conduc, plecam de langa ei. Iar cand conduc bine, le stam alaturi. Oamenii albi n-au inteles lucrul asta niciodata. Sistemul vostru creeaza guvernanti prin lege, chiar daca ei nu sunt si lideri. Si pentru ca ne-ati obligat sa facem constitutii si sa cream guverne, a trebuit sa acceptam la randul nostru acest model. Insa el nu ne place si stim ca este unul gresit. Cum poate stabili un calendar cat timp va conduce cineva? E o nebunie! Un conducator este conducator cat timp oamenii cred in el si cata vreme el este cea mai potrivita persoana sa conduca. Poti conduce doar atata timp cat oamenii te urmeaza.

In trecut, cand aveam nevoie de un razboinic, ne alegeam un conducator dintre razboinici. La sfarsitul razboiului insa, cand aveam nevoie sa ne conduca un vindecator, acesta devenea liderul nostru . Ori poate aveam nevoie de un bun orator sau de un intelept. Razboinicul stia atunci ca timpul sau a luat sfarsit si nu pretindea sa ne conduca mai mult decat timpul in care fusese nevoie de el. Era mandru sa-si serveasca poporul si stia cand este vremea sa lase pe altcineva in locul sau. Daca nu se dadea la o parte, poporul pur si simplu pleca de langa el. Nu putea deveni un lider decat conducandu-si poporul in felul in care acesta dorea sa fie condus.

De aceea Sitting Bull a fost un mare conducator. Oamenii aveau nevoie de el si de aceea l-au urmat. A fost curajos. A fost inteligent. A stiut cum sa se lupte atunci cand a fost nevoie. Si a inteles care erau interesele omului alb. Poporul a vazut ca oamenii albi nu il puteau pacali si l-au urmat. De aceea guvernul american l-a urat atat de tare. Nu pentru cursa in care l-a atras pe Custer. Oricine ar fi putut face asta. Ci pentru ca era un lider si poporul asculta de el, iar el nu asculta de guvernul american. El asculta de nevoile poporului sau.

[…] Asta era calea Indienilor. Un om nu devenea conducator pentru ca fusese votat. Era conducator pentru ca oamenii il urmau. Acelasi lucru si in ceea ce-i priveste pe invatatori. Oamenii nu deveneau invatatori pentru ca fusesera alesi ori pentru ca primisera o diploma. Ei erau invatatori pentru ca stiau ceva si erau respectati. Daca nu stiau suficient, atunci nu erau invatatori. Ori daca ceea ce ei stiau nu ne era necesar, nu ii cautam. Acum, ne trimiteti invatatori si ne cereti sa ne trimitem copiii la scoala, insa noi nu suntem siguri de ceea ce stiu acestia. Nu stim daca sunt oameni buni, care pot sa intareasca inimile copiilor nostri. Tot ce stim despre ei, este ca cineva le-a dat o diploma care atesta faptul ca au urmat cursuri de pedagogie.

Dar ce ne intereseaza pe noi este sa stim ce fel de oameni sunt si ce au in inimile lor de impartasit cu ceilalti. A spune ca au o hartie care le permite sa predea este similar cu a infasura un ambalaj frumos in jurul unei cutii. Noi vrem sa stim ce este in interiorul cutiei. O cutie goala cu un ambalaj frumos, ramane o cutie goala.

[…] Capeteniile trebuiau sa-si castige respectul celorlalti. Cel putin la poporul nostru. Ai fi putut fi o capetenie pentru ca tatal tau fusese una, insa daca erai las sau un om rau, oamenii plecau de langa tine. Ramaneai capetenie doar pentru tine insuti. Ca sa fii capetenie, trebuia sa fii si un lider.

[…] Conducatorii buni asteapta sa fie convocati si renunta la putere atunci cand nu mai este nevoie de ei. Egoistii si prostii se pun pe ei insisi inainte si tin cu dintii de putere, pana cand cineva ii azvarle la o parte. Un model in care egoistii si prostii se lupta intre ei pentru putere, iar oamenii buni stau si privesc, este unul gresit. Facandu-ne sa preluam modelul vostru, acum nici noi nu mai avem un guvern care sa-si merite numele. Conducatorii nostri nu au nici un fel de putere; guvernatii nostri nu sunt lideri. De aceea Sitting Bull a fost atat de mare. El nu a guvernat. El a condus."

fragmente din "Neither Wolf nor Dog. On forgotton roads with an Indian Elder", de Kent Nerburn, New World Library, Novato, California

cautari...

2011-06-09T22:32:00.008+03:00

uneori curgem, alteori baltim…

uneori alergam, alteori schiopatam…

uneori vedem, alteori dormim…

uneori zburam, alteori ne taram.

dinspre vechi catre nou,

dinspre natura catre obiect,

dinspre culori catre umbre,

dinspre inauntru catre inafara.

si din nou, in sens invers…

curgand sau baltind,

alergand sau schiopatand,

vazand sau dormind,

visand sau tarandu-ne

cautam perpetuu.

rostul de a fi.

Inceput de vara...

2011-06-02T19:30:00.006+03:00

Desi nu se poate lauda cu vitalitatea si diversitatea bucatariei italiene, nici cu traditia si rafinamentul celei franceze, bucataria britanica poate oferi si surprize placute.

Recunosc, cand vine vorba despre mancare... nu m-a convins deocamdata cu nimic! Insa in ce priveste prajiturile, am descoperit cateva la care am revenit cu placere.

Cred ca unul dintre cele mai cunoscute deserturi in Anglia este tarta Bakewell. N-am intalnit pana acum supermarket, cafenea, restaurant care sa nu-ti ofere fie varianta "originala" - blat de tarta uns cu un strat subtire de gem de zmeura si apoi acoperit cu crema pe baza de migdale macinate (frangipane) - fie o varietate a acesteia. Ghilimelele nu sunt intamplatoare, caci singurele doua magazine ce pretind a comercializa blatul in varianta lui originala, se gasesc in Bakewell, comitatul Derbyshire.

Din toate retetele incercate pana acum insa, cea care mi-a placut cel mai mult am gasit-o pe site-ul Good Food. Poate si pentru ca daca as avea de ales intre o prajitura, un chec, o placinta si o tarta, cea din urma ar fi, de cele mai multe ori, chiar ultima optiune.

Prajitura Bakewell cu zmeura

Ingrediente:

140 g migdale macinate
140 g unt moale
140 g zahar brun
140 g faina care creste singura (daca nu aveti, inlocuiti o lingura de faina cu 1 si 1/2 lingurita de praf de copt + 1/2 lingurita de sare)
2 oua
un plic zahar vanilat
250 g zmeura proaspata
2 linguri fulgi de migdale
zahar pudra

Preparare:

Preincalziti cuptorul la 180˚C (160 pt. cuptor cu ventilatie) si tapetati cu hartie de copt o tava rotunda cu fundul detasabil. Amestecati faina cu zaharul, migdalele macinate si zaharul vanilat. Separat, bateti ouale cu putina sare, adaugati untul moale si omogenizati. Incorporati apoi ingredientele uscate si amestecati bine.

Varsati in tava jumatate din compozitie si nivelati suprafata cu o lingura. Asezati deasupra zmeura si adaugati peste ea linguri din compozitia ramasa, apoi incercati s-o intindeti pe toata suprafata tavii (cu degetele umede este cel mai simplu). Presarati fulgii de migdale si puneti-o in cuptor pentru 50 de minute.

Se serveste calduta sau rece, cu zahar pudra presarat pe deasupra.

p.s Ca sa nu se inmoaie foarte tare si sa curga pe fundul tavii, zmeura am dat-o inainte prin putina faina. Nu este obligatoriu, insa asa iese mult mai bine.

Pofta buna si o vara frumoasa!

Mentalitati...

2011-05-23T01:51:00.009+03:00

sursa foto: Terra Magazin

Am aflat in aceasta dimineata ca britanicii vor protesta in 26 mai, in fata Ambasadei Romaniei la Londra, impotriva cruzimii fata de animale, actiune primita si comentata cu entuziasm de catre unii cititori ai http://www.gandul.info/, care-i considera pe romani niste salbatici, iar pe cei dintai, oameni cu capul pe umeri si destepti.

Sunt de acord: masacrul de la Letea trebuie oprit, iar barbarii similare impiedicate pe viitor! Nu pot insa, sa nu remarc un lucru: ipocrizia de care dam dovada, fie ea si subconstienta.

Pe de o parte, in graba de a-i pupa in fund pe vesticii civilizati si de a-i condamna la gramada si fara drept de apel pe conationalii lor ratati, comentatorii uita un lucru: deocamdata, caii salbatici de la Letea nu sunt inca salam, datorita unor Romani care au ales sa se implice in mod direct, nu doar sa se revolte si sa injure din spatele computerului. O mana de oameni a crezut ca poate face ceva si s-a simtit responsabilizata sa acorde ajutorul ce-i statea in puteri. O mana de oameni a mers si-a stat in camp, alaturi de animalele infometate si batjocorite, cateva dintre ele, chiar muribunde…

Pe de alta parte, e foarte interesant ca britanicii toleranti si iubitori de animale, urmeaza a protesta in fata Ambasadei Romaniei, in mod curios aleasa din nou drept exponent al unui fenomen negativ, prezent si in alte tari din lume, chiar mult mai dezvoltate decat a noastra. Ma intreb, de pilda, de ce nu au ales sa protesteze niciodata in fata Ambasadei Canadei, impotriva macelului anual al puilor de foca? Ori in fata Ambasadelor Norvegiei si Japoniei unde, in cateva regiuni, an de an sunt casapite sute de balene si delfini in virtutea “respectarii traditiilor”? Sau impotriva testelor facute pe animale, in laboratoarele industriei cosmetice si farmaceutice? Ori mai aproape, chiar in tara proprie, fata de faptul ca datorita folosirii excesive a substantelor chimice in agricultura, berzele nu mai vin de ani buni, iar populatia de albine este in pericol?

Da, revolta este umana si binevenita! Iar protestul , individual sau public, este util si poate ajuta la schimbarea unei situatii punctuale. Eventual, la adoptarea de legi sau modificarea celor existente. Dar el nu poate schimba atitudini si mentalitati! Ori in Romania actuala, exact asta se cere - o modificare de mentalitate.

Caile sunt doua: prima este sociala, a doua individuala. In absenta celei de-a doua, prima va fi mereu sortita esecului.

Calea sociala presupune aplicarea legilor si tragerea la raspundere a celor ce nu le respecta. Sigur, aici se poate invoca politicul corupt, mincinos si lacom ce conduce tara de mai bine de douazeci de ani. Adevarat! In acelasi timp, ca ne place sau nu, fiecare suntem responsabili pentru punctul in care ne gasim, prin neimplicare, lehamite, prostie, alegerea “raului cel mai mic” sau lene.

A doua cale, cum spuneam, este individuala. De ceva vreme incoace, deplangem constant lipsa valorilor, lipsa modelelor de moralitate. Cu toate astea, cand suntem intrebati, niciodata nu suntem noi vinovati, de fiecare data ceilalti. In plus, suntem prea mici sa putem schimba ceva, singuri – atitudine pe care Biserica Ortodoxa o stimuleaza puternic!, mereu asteptand pe un altul, din exterior, sa o faca: Dumnezeu, regele, invatatorul, primaria... mai nou, Uniunea Europeana.

Dar cine oare e dator, in primul rand, sa ne educe copiii pe care pretindem ca-i aducem pe lume din dragoste!? Cati dintre noi le-am aratat prin propriul exemplu ce inseamna sa fii de partea ta, sa ai curajul propriei credinte, a propriilor pareri? Cand le-am explicat, ultima oara, altfel decat prin a le pune pumnul adultului atoatestiutor in gura, ce este bine si ce nu, sa faca? Cum le-am insuflat respectul pentru orice fiinta vie si recunostinta pentru darurile pe care natura ni le pune la dispozitie, gratuit si neconditionat?

Am fost vreodata sinceri si le-am raspuns onest “nu stiu” la intrebari, cautand apoi, impreuna, raspunsurile potrivite? In ce fel le-am dat atentie si i-am luat in serios, in ce fel i-am protejat de abuzurile la care sunt expusi constant, prin refuzul unor drepturi ce li se cuvin, prin necorelarea programei scolare cu varsta si capacitatile lor fizice si psihice, prin bombardarea lor zilnica cu mizerii si rebuturi? De cate ori am permis sa fie umiliti si redusi la tacere de catre altii, prin frica noastra de a actiona in consecinta? Si cum le-am explicat locul pe care il ocupam fiecare, cu drepturile, limitarile si consecintele nerespectarii lor?

Cati am avut indrazneala de-a recunoaste si accepta ca sunt, de multe ori, mai buni, mai isteti, mai deschisi si compasivi decat noi, fiind dispusi a ne schimba pe noi insine si nu de a-i mula pe ei peste modelul nostru?...

Sunt intrebari la care avem a ne raspunde fiecare, inainte de-a ridica degetul acuzator si de a face judecati de valoare intr-o directie sau alta, in necunostinta de cauza si-n lipsa oricarei actiuni personale.

Zilele trecute, la Letea, printre oameni abrutizati de alcool, saracie si lacomie, pentru care viul a ajuns o valoare utilitara, un copil ne-a oferit tuturor o lectie. Si-a strecurat incet, printre barnele tarcului mana inocenta, incercand sa mangaie botul unui manz. Il indragise mult si i-ar fi placut sa-l aiba, ca sa-l poata creste. Zarindu-l, un satean il izgoneste departe, catre camp…

Noi ce alegem sa facem? Il ajutam, aratandu-i ca lumea poate fi si altfel, buna si generoasa? Sau il sacrificam, acuzandu-l laolalta cu toti ceilalti? In fond, de ce ar mai conta un nevinovat sacrificat in plus, un cal ucis in plus, un intreg popor acuzat o data in plus?!...

ciresului

2011-05-16T20:27:00.014+03:00

mi-ar fi placut sa-ti fiu o floare.

o viata sa ma tii la umbra ta,

sa ma desprind, vremelnic,

sa mai zbor pentru o clipa…

sa ma asez apoi, cuminte

pe pamantul

prin care curge seva ta.

la anul, iar sa ne-mpletim destinul.

pentru o noua, scurta-mbratisare,

cu gust de vant si calde ploi…

sa ma desprind apoi, din nou, vremelnic

iar in cadere,

sa inteleg ca Universul

ma cheama inapoi.

detalii...

sakura (サクラ, in katakana) sau flori de cires...

I wish I was one of your flowers.

to rest a lifetime underneath your shade,

to ephemeral fall,

and briefly fly a moment more...

then lay, in quiet,

on the very earth

through which your sap peacefully falls.

and next year, let us bind our destinies again.

into another short, yet wonderful embrace,

that tastes of wind and warm, soft rains...

and then, again, to ephemeral fall

and while decaying,

to understand that Universal

original call.

mai multe despre acest extraordinar spectacol al Naturii puteti citi aici si aici, pasind in liniste, printre randuri si fotografii de o poezie extraordinara, in universul unor oameni ce au inteles miracolul clipei si efemeritatea vietii...

Ikebana Japanese

for all days...

2011-05-11T13:55:00.003+03:00

...antidotul zilelor ploioase si cenusii.

galben

2011-05-07T13:59:00.003+03:00

... un rest de panglica, intre multe altele, pe-o taraba in piata.

o zi calda si insorita si...

asta e ceea ce-a iesit.

Evora Cesaria - Jardim prometido

Destramare

2011-04-30T23:58:00.007+03:00

De patru luni de zile am inceput o noua carte. Am gasit-o chiar in mijlocul bibliotecii, cumva mereu la vedere si-n acelasi timp ascunsa, o carte pe langa care trec multi, dar prea putini aleg s-o (mai) imprumute. Poate pentru ca nimic nu te atrage s-o descoperi, poate pentru copertile innegrite de praf, poate pentru paginile ingalbenite si patate de niste degete murdare…

Cartea se numeste Northampton, iar unii o mai numesc si “inima Angliei”. O inima ce-mi pare mult prea obosita si satula sa mai bata pentru multa vreme!

Este o carte ce-si desfasoara actiunea intr-un loc ce seamana cu o mare gara, cu toate cele specifice acesteia – aglomeratie, zgomot, mizerie, mirosuri intepatoare de sine incinse si mancare fast-food; oameni vesnic grabiti, ce se intersecteaza vremelnic, niciodata suficient de mult pentru o scurta, dar reala intalnire.

Citesc cu greu, pagina dupa pagina, de multe ori inchizand-o dupa doar cateva… Imi gasesc linistea in scurtele momente de trecere prin curtea larga a unei biserici din centru. Acolo, in micul petec de natura, timpul prinde a curge altfel pentru cateva minute! In mod ciudat, simt ca ma regasesc cumva, in cele doua veverite ce-si traiesc viata printre copaci, cateva banci si vechile morminte.

In plus, de cateva saptamani, traiesc bucuria intalnirii zilnice cu doua mierle. Avem o intelegere tainica: eu le pun de mancare, ele canta. Ma rog, atunci cand mai ramane timp, acum fiind, cel mai probabil, ocupate sa-si hraneasca puii!

Si… lectura greoaie si obositoare continua. Ma simt mereu tentata sa verific data returnarii, inscrisa pe ultima coperta. Ca sa nu o fac, caut cate o reteta de “ceva simplu si bun”, la fel de bun ca cea pe care am incercat-o saptamana asta.

Prajitura cu nuca de cocos si lime

Ingrediente

125 g unt moale
225 g zahar brun de granulatie mica
2 oua
coaja rasa de la o lime
3 linguri zeama de lime
150 ml smantana acra
170 g faina care creste singura
85 g fulgi de cocos

Glazura

1 albus de ou
200 g zahar pudra
85 g fulgi de cocos
aprox. 2 linguri zeama de lime
1 lg fulgi de cocos prajiti pt decor (optional)

Preparare

Preincalziti cuptorul la 180˚C (foc mediu). Ungeti o tava cu unt (aprox. 30 x 18 cm) si tapetati-o cu hartie de copt. Bateti untul cu zaharul pana obtineti o crema pufoasa. Incorporati pe rand ouale. Adaugati coaja si zeama de lime, apoi smantana si amestecati bine.

Adaugati faina si nuca de cocos si amestecati cu o lingura pana obtineti o compozitie omogena. Puneti compozitia obtinuta in tava, nivelati suprafata si coaceti prajitura pentru 35-40 de minute. Cand este gata, scoateti-o din cuptor, lasati-o la racit in tava pentru 10 minute, apoi transferati-o pe un gratar sa se raceasca complet.

Pentru glazura, bateti albusul usor, cu o furculita. Adaugati zaharul pudra, nuca de cocos si suficienta zeama de lime pentru a obtine o pasta densa (cam 2 linguri). Intindeti glazura peste prajitura rece, presarati fulgii prajiti si lasati glazura sa se intareasca. Apoi, taiati prajitura dupa preferinte.

Prajitura poate fi facuta si cu lamaie sau portocala, in loc de lime. De asemenea, daca nu aveti faina care creste singura, folositi faina obisnuita, doar inlocuiti o lingura de faina cu o lingurita jumatate praf de copt plus o jumatate lingurita de sare.

Pofta buna!

PS Mi-e dor de-o carte buna si frumoasa, pe care sa-mi doresc sa o recitesc, imediat ce am ajuns la ultima pagina!

http://www.youtube.com/watch?v=10A_am4r_uc

Mierla

2011-04-26T19:42:00.004+03:00

Minunea unei intalniri, pret de o clipa. Moment de ragaz, intre aici si mai departe...

Din spatele geamurilor inchise, am impartasit, pentru scurt timp, aceeasi tacere.

germinal

2011-04-10T18:34:00.004+03:00

muzica si filme

2011-03-24T22:39:00.008+02:00

dupa o zi calda, cu o dimineata stralucitoare (a se citi insorita), raspund cu drag si placere invitatiei Ginei si postez cateva fragmente din coloanele sonore ale filmelor ce mi-au placut de-a lungul timpului.

alegerea n-a fost usoara. multe nu mi le amintesc acum si, poate ca-i mai bine asa, altfel... as face lista imposibil de lunga!

dar iata ce-a iesit...

1. the hunt for red october

2. in the mood for love

3. out of africa

4. last of the mohicans

5. gladiator

6. rio bravo

7. the piano

8. alexander

9. the sound of music

10. fearless

Ai lor, ai nostri si ai altora. Japonia - o pilda pentru noi toti.

2011-03-20T00:16:00.013+02:00

Ca multi dintre noi, probabil, in ultimele zile am stat cu privirile indreptate catre Japonia. O tara greu incercata, in care zilnic am fost martorii unor dovezi extraordinare de curaj, putere si solidaritate umana, intr-o lume in care acestea devin tot mai greu de gasit. Astfel am observat ca…

…In pofida dezastrului ce i-a lovit, printre ai lor sunt oameni ce lupta sa salveze si animalele abandonate, in graba oamenilor de a se pune la adapost de tsunami, ori ramase printre ruine, in urma distrugerilor. Ai nostri si ai altora, in goana disperata de-a fugi din fata “apocalipsei” abatute asupra Japoniei, isi abandoneaza propriile animale. Ai lor se lupta sa le gaseasca si acestora un loc si sa le ingrijeasca. Mai mult decat atat, pentru a facilita regasirea lor ulterioara, s-au gandit sa creeze si o baza de date in care sa inregistreze detaliile preluarii fiecarui animal salvat. In tara in care oamenii se ridica de jos, scuturandu-si demn vietile zguduite din temelii, pana si animalele vin sa ne invete sensul cuvantului solidaritate…

http://edition.cnn.com/2011/WORLD/asiapcf/03/17/japan.animal.rescue/index.html

Fara a se confrunta cu un necaz de o asemenea amploare, ai nostri militeaza violent pentru eutanasierea cainilor vagabonzi in masa, infierandu-i fara mila pe “iubitorii de javre”.

…Lasati pe drumuri de furia naturii ori evacuati din motive de securitate (vezi cele peste 600.000 de persoane evacuate din zona apropiata centralei de la Fukushima), ai lor infrunta frigul si absenta resurselor cu fruntea sus. Nu fura de la altii, nu se inghesuie in fata celorlalti, nu se bat, nu se omoara… Ai nostri se calca in picioare sa cumpere un kilogram de zahar, mai ieftin. Chiar daca nu le este neaparat si imediat necesar! Sau, plecati in pelerinaj sa atinga cine stie ce moaste, aproape ca isi scot ochii sa poata apuca o portie de sarmale, un pahar de vin sau o sticla de apa “sfintita” de preoti! Similar, ai altora se imbrancesc si se imping violent, sa fie primii in magazine, la promotii. Ori si mai interesant, raman perplecsi in fata unor scari rulante nefunctionale si, in loc sa le urce, se bulucesc catre lifturi. Si asta, ca sa ajunga la singurul etaj pe care-l are mall-ul...

…In taberele de refugiati, dispunand de hrana si energie limitate, unii dintre ei purtand in suflet durerea pierderii celor dragi, ai lor recicleaza plastic si doze de aluminiu. Ai altora rad si comenteaza idiot, fiind apreciati si, evident platiti pentru prostia de care dau dovada! (http://think.adevarul.ro/2011/03/japonezii-recicleaza-si-in-taberele-de-refugiati-americanii-fac-misto-de-ei / ) Si ai nostri, si ai altora arunca mizeria pe strazi: ambalaje, caserole patate de mancare si doze de bere, in virtutea faptului ca tot e platit cineva sa le stranga. Maturatul strazilor este vazut drept o meserie rusinoasa. Din pacate, uneltele speciale si masinile cu perii folosite la curatenie, nu reusesc nici sa stranga in intregime gunoiul si nici sa confere un plus de respectabilitate celor care le folosesc…

…Confruntati cu posibilitatea unei catastrofe nucleare, cativa dintre ai lor au decis sa moara, lucrand incontinuu pentru remedierea avariilor si pentru salvarea vietilor a, poate, milioane de oameni. De pretutindeni. Pentru asta nu au cerut decat ca efortul sa le fie respectat, prin incetarea criticilor adresate lor si companiei angajatoare. Ai nostri si ai altora, la mii de kilometri distanta, departe de orice pericol iminent, asalteaza farmacii si supermarket-uri epuizand stocurile de iod si sare iodata. Sau isi exprima vehement nemultumirea ca guvernul japonez ascunde adevarata amploare a dezastrului de la Fukushima, fara sa-si fi trimis specialisti la fata locului.

…In tara in care peste 20% din populatie este trecuta de 65 de ani, pentru a nu fi o povara, multi batrani de-ai lor aleg sa traiasca si sa se descurce singuri. Ba chiar ajung la performanta de a se salva din calea tsunami-ului, pe bicicleta, la 83 de ani! http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

Nu cred ca sunt bogati: le-am privit cu atentie hainele, si fetele, si trupurile incovoiate de munca. Dar nu se plang si nu asteapta sa vada ce le va da guvernul. Multi au pierdut totul si nu au habar cum, cu ce si de unde o vor lua de la capat. Cu toate astea, nu si-au pierdut zambetul. Sunt recunoscatori ca au ramas in viata, se sprijina si se incurajeaza reciproc!

Pentru ai altora, mai mult sau mai putin necesare, wheeler-ele au devenit a doua pereche de picioare. Te-mpiedici de ele pretutindeni, frecvent conduse cu viteza, prin cele mai stramte locuri cu putinta. Batranii altora isi traiesc zilele si, in numar coplesitor dementa, prin azile de batrani si spitale, in care frumusetea si demnitatea varstei inaintate le sunt date artificial, in saloane de infrumusetare special create pentru ei. Batranii nostri, majoritatea inraiti si degradati de lipsuri (dar nu numai), traiesc intr-o mizerie ce pare sa le fi cuprins si ultima celula a trupurilor resemnate.

…Odata trecut momentul critic, ai lor se reintorc la casele distruse, iau totul de la zero. Autoritatile refac drumuri in 4 zile, oamenii curata cu lopetile namolul adus de ape, sa poata elibera soselele pe care vor duce la gunoi resturile vietilor pierdute. Abia apoi vor putea incepe reconstructia! Intre cei ce se reintorc, cativa cauta printre ruine un semn ca cei dragi s-au putut salva. Ca n-au murit! Printre ei, seful pompierilor voluntari din localitate, plecat imediat dupa cutremur sa ajute la consolidarea unui zid impotriva tsunami-ului, descopera ca si-a pierdut intreaga familie: sotia, familia fiului si cei patru nepoti. Daramat, in stare de soc, omul nu stie ce sa spuna, e incapabil sa reactioneze. Cameramanul insa, nu-i acorda nici minimul respect de a-si trai drama in intimitate. Obiectivul apropie si focalizeaza pe lacrimile si mainile ce i se frang a neputinta, in dreptul gurii. http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

De mult au uitat, si ai nostri si ai altora, ce inseamna respectul pentru durerea si suferinta celuilalt! De cand se exhiba public toate asa-zisele necazuri si probleme, s-a ajuns sa se intre cu bocancii in viata celorlalti, in numele deschiderii, prieteniei si intrajutorarii. Este nevoie de imagini tot mai dure, ca sa trezeasca un strop de simtire in noi, este nevoie de hohote de plans si urlete, ca sa putem vedea agonia din sufletul celor ce ne stau in fata…

Recent, am vazut filmul The Road. Imi place sa cred ca el reprezinta un scenariu posibil, dar putin probabil, in cazul unei catastrofe mondiale. In ceea ce-i priveste pe japonezi, avand in fata ochilor filmul ultimelor zile, ma simt tentata sa spun ca putin probabilul ar fi chiar imposibil!

Sa fie, oare, supravietuirea in sine mai importanta decat masura in care putem ramane oameni pana la capat?! In aceste zile ni se arata ca nu…

Scurta istorie a Romaniei. Pe panza.

2011-03-06T18:50:00.012+02:00

Daca ma veti intreba de ce “History of Romania”, va voi raspunde simplu, nu stiu! Nu mi-este clar si nici nu cred ca are vreun rost sa despic in patru alegerea acestui model si nu al altuia. Ideea de baza nu-mi apartine. Adica aceea de esentializare a istoriei tarii de bastina. In urma cu vreo doi ani, am gasit pe un site de bijuterii celtice o serie numita “History of Ireland” , ce mi-a placut mult. Mi-am zis atunci de ce nu si o istorie a Romaniei? desi, sunt convinsa ca nu ar avea aceeasi cautare ca cea a Irlandei.

Candva, demult, un prieten navigator imi spunea ca irlandezii seamana mult cu romanii. Facea referire la faptul ca istoria i-a incercat mult si, la fel ca noi, asta i-a facut sa-si descopere darzenia si rezistenta in fata a tot si toate si, in acelasi timp, caldura si ospitalitatea.

Nu stiu cat din toate astea mai este valabil in ceea ce ne priveste atat pe unii, cat si pe ceilalti si nici nu are vreo relevanta... Caci prea mult se vorbeste, parca zilele astea despre patriotism si calitatea mai mult sau mai putin buna a celor plecati peste granite! Despre lasitate, dezertare, comoditate, nerecunostinta, ipocrizie si lipsa de dragoste de tara. Atat de mult, incat aproape ca aceste cuvinte si-au pierdut in intregime continutul…

Cred ca inainte de a fi romani, francezi, americani, germani sau egipteni, suntem oameni. Si mai intai ca oameni avem a ne implini sufleteste, iar mai apoi ca romani. Personal, gasesc ca incapatanarea de a ramane intr-un loc in care orice lupta este pierduta din start( doar pentru ca acolo este orasul nostru, tara noastra) reprezinta refuzul categoric de ne confrunta cu lipsa sensului vietii pe care o traim, refuzul de a da un raspuns la intrebarea la ce bun toate astea si incotro de acum inainte? In lipsa unui scop comun, a unei lupte impreuna, ce rost are sa ne irosim propria viata intr-un loc mort inainte de vreme?

Nu pledez pentru plecarea din tara, tot asa cum nu pledez pentru decizia de a ramane acasa. Ambele sunt optiuni personale, ce nu ar trebui sa faca obiectul general al judecatii celorlalti, cu atat mai mult a celor ce nu au fost pusi niciodata in fata unei alegeri de acest fel sau a celor ce nu au trait nici macar o zi statutul de dezradacinat, de imigrant. Inclusiv in propria tara!…

Sunt insa pentru a pleca incotro ne cheama vantul si pentru a merge pe orice drum am alege, cu mintea treaza si cu ochii larg deschisi. Altfel, vom fi condamnati sa repetam aceleasi greseli si, mai grav, sa suprapunem clisee si modele primite de-a gata, peste realitate. Realitate care, sub stratul gros de fard al confortului, al banilor si-al tolerantei occidentale, este aceeasi cu cea de unde am plecat...

Iar cand toate astea ne devin evidente, la putine intrebari mai avem a gasi un raspuns. Ma integrez aici sau plec mai departe? ar fi una dintre ele. Impreuna cu decizia daca acest mai departe mareste sau micsoreaza distanta fata de punctul din care am pornit la drum. In speta, orasul sau tara de bastina.

Asadar, History of Romania...

Pe scurt, ne tragem din daci si romani.

Am luptat de-a lungul anilor cu multe imperii, cel Otoman fiind unul dintre cei mai indarjiti inamici ai nostri.

Cu toate astea, am razbit si-am reusit in timp sa faurim o Romanie Mare. Au trecut ani, am trait razboaie si infrangeri, iar tara ne-a fost impartita.

Apoi, a venit comunismul. Pentru multi dintre noi, inca face parte din trecutul recent. Momentul 1989 ne-a adus eliberarea mult-dorita si altele, pe care le-am visat asa cum au venit ori diferit.

In fata noastra, am asezat cartea istoriei. O buna parte este scrisa deja, in ciuda incercarilor actuale de a se rescrie, in mod diferit. Ce sta scris in viitorul nostru nimeni nu stie, dar el depinde de cum decidem sa ne traim prezentul. Paginile sunt inca albe.

In coltul opus, Decebal, ultimul mare rege al dacilor liberi.

Incercand un raspuns...

2011-02-28T12:36:00.011+02:00

Irina,

Iti scriu, la randul meu, de departe. Vremea aici, e parca o copie fidela a vremurilor ce le traim… Apasatoare, inchisa, agitata. Ploua marunt, in fiecare zi, iar vantul aduce voci de departe. Oricat s-ar lupta, soarele nu reuseste sa razbata decat pentru scurte momente. Timpul ne grabeste catre casa, iar pe veverite inapoi in scorburi.

De cateva nopti, ma trezesc pe la 4… si asta pentru ca, pe la ora aceea, un macaleandru incepe sa cante. Incerc sa-l ascult linistita, dar nu mi-este clar despre ce-mi povesteste. Sa fie o chemare de primavara sau altceva?!...

Ai dreptate, viata ne tot incearca. Fii in continuare increzatoare, stii bine, nimic nu se intampla fara un rost! Cu gandurile bune trimise inainte, asteptam si noi, sa ne vedem sanatosi. “Oriunde” mi-a placut atat de mult!...

P.S. Pot si mi-e drag. Cu bine!

Deocamdata, zilele mele suna cam asa…

Hibernare

2011-02-22T21:35:00.008+02:00

Nu cred ca voi uita prea curand momentul in care, pregatindu-ma sa pun pentru prima data piciorul pe pamant englezesc, pilotul avionului in care ma aflam, ne-a anuntat entuziast in difuzoare ca… “it’s a glorious day in London!”. Cuvantul folosit mi s-a parut hilar si, in acelasi timp, exagerat.

Si totusi… in ciuda faptului ca englezii sunt iremediabil indragostiti de superlative, orice lucru banal sau lipsit de importanta fiind pentru ei superb, extraordinar, glorios, nemaipomenit, nemaintalnit etc. dupa mai bine de jumatate de an de locuit in Anglia, mi-am dat seama ca omul avea dreptate sa fie intr-atat de bucuros!

Clima pe insula este o adevarata provocare, pe care nu o recomand decat celor dornici sa-si testeze capacitatea de adaptare rapida la conditii extreme: cald-rece, scaderi-cresteri bruste de presiune atmosferica, alternanta ploaie-soare de mai multe ori in aceeasi zi, zile cu vant puternic urmate de lipsa oricarei adieri.

N-am stiut exact cand au trecut vara si toamna. La fel, cu o unica si foarte scurta exceptie, nu prea mi-am dat seama ca afara este iarna. Iar acum, primavara se lasa asteptata, aproape insuportabil de mult!

Totul in jur e cenusiu si umed. Mirosul de frunze jilave si putrezite te insoteste pretutindeni prin parcuri. Cladiri intunecate, isi incovoaie umerii sub greutatea hainelor peticite, grele de apa.

Ai spune ca noapte de noapte, pamantul se dizolva treptat, pictand orasul in nuante maro-cenusii, condamnandu-l definitiv, la uitare! Oricat as incerca, rareori reusesc sa simt dedesubt, clocotul plin de viata al izbucului numit primavara, ce-ar trebui in curand sa tasneasca la suprafata...

Zilele trec, in culori de pamant, iar bucataria imi miroase tot mai des a paine, ciuperci brune si piure de castane. Probabil nu intamplator i-am descoperit abia acum gustul rotund si aspru, aroma usor amaruie, de nuca si de… pamant umed.

Blondie cu ciocolata alba si piure de castane (reteta Marc Matsumoto)

Ingrediente:

2 linguri de unt
80 g ciocolata alba, bucati
100 g faina
½ lgr praf de copt
85 g smantana dulce / lapte
2 oua
110 g zahar brun
115 g piure de castane
vanilie
un praf de sare

Preparare:

Se topesc la foc mic ciocolata, untul si smantana. Se pun de o parte. Se amesteca faina si praful de copt. Intr-un vas separat, se bat ouale cu zaharul, vanilia si sarea pana se obtine o crema albicioasa. Se adauga piureul de castane si se mai amesteca 1 minut, sa se omogenizeze bine. Peste amestecul obtinut se toarna ciocolata topita, apoi se incorporeaza faina. Se toarna compozitia in tava si se coace 20-30 de minute la 180˚C.

Optional, se pot adauga in compozitie nuci sau ciocolata alba taiate bucati. Eu am pus cateva jumatati de nuca deasupra, inainte sa o introduc la cuptor.

Pofta buna!

primenire

2011-02-17T01:03:00.005+02:00

mi-am spălat din călcâi dimineață

și ultimul strop de răgaz

să pot pleca, din nou, mai departe

pe coama celui din urmă talaz.

mi-e frică de vânt și de mine

de clipe lăsate în timp, înapoi,

stropite de ploi fără nume

busole cândva… pierdute-n noroi.

cu tâmpla pe-un semn de-ntrebare,

tresar într-un azi cenușiu

mă-mbat cu iluzii că, poate,

nici azi și nici mâine,

nicicând nu va fi prea târziu…

invocatie

2011-02-10T16:08:00.006+02:00

azi am rugat iarna sa plece. pe culorile pamantului, i-am asezat la picioare trifoi.

mai stii tu, iarna, cerul albastru?...

ingan incet, a rugaciune, un cantec mut.

si-astept ca snurul rosu, ce se odihneste intre palme, in parul blond al primaverii sa il leg.

iarna aducerilor aminte

2011-02-01T11:24:00.004+02:00

A fost o vreme cand oamenii obisnuiau sa-si scrie si trimita scrisori. Lungi sau scurte, protocolare ori de dragoste si prietenie, schimburi de opinii si solicitari de pareri, impartasiri de ganduri, dorinte si intamplari. Plicurile albe sau maro luau drumul postei si se adunau cuminti, in sacii de panza, asteptand plecarea in marea calatorie catre propria destinatie.

Nu stiu cate scrisori se mai trimit acum. Desi m-am intrebat adesea, intrand intr-un oficiu postal, nu am avut pana acum indrazneala sa gasesc si un raspuns. Cati oameni isi mai trimit scrisori sau carti postale? Pentru cati dintre noi, postasii mai tin in maini si dau mai departe, farame de suflet asternute pe o coala alba?... Printre asigurari la masina, plati de facturi, transfer de bani, reincarcari de telefon mobil si altele asemenea, cati ne mai gasim timp pentru noi si pentru cei dragi?...

Venind in Anglia, m-a surprins abundenta de carti postale si felicitari pe care oamenii si le imparteau cu generozitate. Da, le imparteau, nu si le daruiau… majoritatea cu urarile deja tiparite in interior si cu destinatarul pe coperta – pentru fiu/fiica, sot/sotie, bunic/bunica, unchi, matusi, nepoti etc. Doar numele lipseste.

Si mai tare m-a surprins sa vad dupa sarbatori, in marile supermarketuri, cutii speciale purtand inscris urmatorul text: “please, recycle here your Christmas cards”. Faptul ca aici, in occident, aproape orice tip de ambalaj se poate recicla deja, mi se pare extraordinar. Dar unde incepe si unde se termina reciclarea? Cat mai valoreaza gandurile pe care le primim de la ceilalti, daca la nici o saptamana dupa aceea, le punem la gunoi? Cat mai valoreaza cei care ni le ofera? In fond, ce ne mai leaga unii de ceilalti?... Si, de ce nu, ce pret are in ochii nostri copacul ce a fost taiat pentru ca hartia sa fie impecabil de alba si apoi, impecabil imprimata, pentru un timp atat de scurt!?

Vremurile cand scrisorile se legau cu panglica si se pastrau in cutie, cu flori de lavanda sau busuioc alaturi, ascunse de priviri curioase, par acum desuete. In epoca retelelor de socializare, cand toata lumea e “prietena” cu toata lumea, ce sens ar mai avea scrisorile? Pentru ce sa ne ferim, la ce buna intimitatea sufletului cand cea a trupului, demult nu mai are ascunzisuri pentru noi?...

Incet, incet, cuvintele isi pierd tot mai mult din continut. Mesajele curg, tot mai abundente –email-uri, sms-uri, comentarii pe bloguri, facebook sau twitter -, pline de superlative. Le lipseste insa esenta, trairea, personalul. Pe scurt, lipsesc atat darul cat si cel ce se daruie …

Am inceput sa ne ferim de simplitate, ne este teama de autentic. Tacerea ne sperie, prevestind mereu a boala sau probleme. Practicam jocuri de cuvinte, ne ascundem la umbra vorbelor mari: prin ele suntem importanti, cu ele impresionam si ne impunem opinii mai mult sau mai putin imprumutate. Ratam sa (mai) vedem insa, ca tot datorita lor, am ajuns sa fim din ce in ce mai goi pe dinauntru...

A fost o vreme cand oamenii obisnuiau sa-si scrie si trimita scrisori. A fost o vreme in care oamenii obisnuiau sa-si vorbeasca cu rost ori sa taca.

A fost o vreme cand oamenii obisnuiau sa traiasca…

insemnari pe panza iernii

2011-01-31T18:59:00.006+02:00

nu m-am priceput niciodata prea bine la brodat cuvinte, poate, doar la insailat… recunosc, mi-ar fi placut. dar cate nu i-ar placea omului si dupa cate nu tanjeste, inutil, de multe ori!

de ceva vreme am simtit o chemare mai veche. si-am decis sa pun cuvintele deoparte, iar mainile sa scrie… asa reusesc sa ma odihnesc.

in timp ce cos, ascult. uneori vantul, caci pasarile canta rar, unde locuiesc acum. alteori, Lara Fabian. o alta (re)chemare de care uitasem, a unui om plin. pentru mine. o Femeie simpla si frumoasa care se daruie total, in fiecare cantec...

cu bine!

...

2011-01-05T12:53:00.004+02:00

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,

Totul trece ca o tramba de nori,

Vine vantul si o destrama,

Vantul care scutura flori

Nu te-ntrista ca nimic nu se-ntoarce,

Raurile curg toate spre mare.

Oricat ai merge de repede,

Nu poti s-ajungi pana la zare

Unii caini latra doar, altii musca,

Bivolii sunt negri si-mpung.

Pe pajistea tanara, iezii

Sa-mbatraneasca n-ajung

Lasa steaua sa cada chiar

Daca nu e de foc ci de gheata.

Poate venim din lumine ori poate

Din ceata venim si mergem in ceata

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.

Totul se destrama ca o tramba de nori.

Vine vantul si usuca dealurile

Pe care primavara se ivesc flori.

Nu te-ntrista - Zaharia Stancu

speranta

2010-12-20T20:29:00.005+02:00

sambata a nins.

cu fulgi mari si desi, ca-n iernile de alta data. ca acasa… orasul si-a imbracat vestmant alb de sarbatoare, copacii si-au agatat cercei de gheata cu boabe mici de vasc rosu. am iesit in strada aiurea si pretutindeni, adulmecand cu narile larg deschise, ca un manz in prima lui iarna.

am mers incet si apasat, scartaind sub bocanci zapada proaspat ninsa. cu fiecare pas, mi-am stins in albul fara pata, dorul, tristetea… m-am privit: zambeam, cu inima deschisa. in linistea deplina, ca de sarbatoare, un macaleandru isi ciripea hotarat bucuria. n-as fi putut cere mai mult!

incet, seara si-a coborat lenes o pleoapa. apoi si pe cealalta. sub imbratisarea sigura a noptii, doua vulpi fermecate alunecau furis printre case. doua cozi stufoase, un mers usor schiopatat. fara sa stim, fara s-o cerem, iarna ne-a adus azi mai aproape. poate si maine, cine stie?...

in casa era cald si mirosea a paine. am copt in ea, laolalta, tihna zilei si iernile copilariei.

sambata a nins. sambata a venit Craciunul…

lumini si umbre

2010-12-06T03:28:00.012+02:00

e iarna.

pe strazile umede, ceata coboara incet. frigul patrunde parsiv in odaie, prin colturi de geam putrezite. in spatele ferestrei, orasul dormiteaza lenes, deschizand din cand in cand, cate un ochi de felinar. nu te uita adanc in el, vei uita drumul inapoi catre casa!

printre masini, zaresc strecurandu-se o vulpe. umbra tacuta, nestiuta, cautand… gerul, zapada i-au furat linistea. nu mai este doar o pagina de carte. ne-am intalnit recent, pret de cateva clipe. s-a oprit in drum, ne-am privit curios, a mirare, apoi a fugit. stiu acum ca nu o pot imblanzi. vulpea mea rosie si fermecata va fi mereu salbatica! am citit in ochii-i mici, de chihlimbar.

e iarna.

ieri, peste case, pescarusii zburau in cercuri. pareau sa indeplineasca o ceremonie sacra. martor tacut, am asistat cu recunostinta la marea inmormantare cereasca. chemati de niciunde, se hraneau din trupul toamnei, prea curand plecate dintre noi…

ascult cum suiera vantul, rascolind visele. sunt o corabie in larg, alunecand printre valuri ce tremura nervos, a inceput de furtuna. puntea trozneste adanc, din inima-i batrana de lemn de mare, si-ncepe sa fredoneze incet, un cantec uitat de vremi. balansul ma imbata. plutesc… inaintez… pana la capat! al noptii, al durerii, al minunilor si al lumii…

e iarna.

nu cred(eam) sa invat a pleca vreodata…

2010-11-05T12:49:00.014+02:00

am trait o saptamana departe. pe continent, intr-un colt de Bavarie, cand toamna parea a se pregati sa-si incalte papuci de zapada… departe de zgomot, departe de lume, departe de timp. doar impreuna cu cei dragi.

am ras si m-am intristat, am povestit de toate. am plans la cantecul pianului si mi-am alintat degetele prin blana moale a animalelor din casa. am topait fericita in ploaie si frig, la primul meu meci de fotbal. m-am plimbat pe campuri cu miros de pamant ud si balegar, lasand vantul rece sa-mi bata obrajii. am baut vin fiert la gura sobei, am visat, am facut planuri la care, mai apoi am renuntat, mi-am facut altele.

zilele au trecut ca una si, de doua saptamani, sunt din nou, acasa, in Anglia… departe de casa. aici, iarna inca nu se grabeste sa vina. parcul pictat in culori de miere si cupru, imi asterne sub talpi covor de frunze moarte. in timp ce bat strazile cu pas egal, soarele imi incalzeste discret spatele. e atat bine! noiembrie al meu drag, imi rascoleste amintiri de departe. cu nume de Tampa, cu miros de toamna tarzie, de brad si de must.

uita Romania! las-o in urma, e ca si cum n-ar fi existat vreodata! imi spunea cineva… trebuie sa te integrezi, sa-ti gasesti un rost acolo, acum… din pacate indemnul, intr-un fel salutar, mi-a fost oferit fara “instructiuni de aplicare”. si iata ca nu stiu cum pot face asta!

citesc si ma dor vestile din tara. in timp ce inima mi se strange, se redesteapta in mine revolte mai vechi. ma dor deopotriva umilintele si pumnul in gura, nesimtirea si furtul, nepasarea si lacomia.

dorind a ne face sa aplecam si mai tare spinarile, observ cum se-ncearca rescrierea trecutului. istoria ne este plina de minciuni comuniste, afirma deunazi un “cunoscut” istoric. mi-as dori sa aiba aceeasi indarjire si-n stabilirea adevarului din prezent!... n-o are acum dar, cel mai probabil, cand prezentul va fi devenit istorie, si-o va regasi. indarjirea. caci poti pati ceva criticand trecutul?! este ceva mai simplu decat sa condamni un regim, ca fiind profund nelegitim si injust, atunci cand el a devenit pentru multi, aproape, o poveste?...

ma doare cand lipsiti de repere, adoptam orbeste modele bolnave. scapandu-ne faptul ca unul dintre ele spre exemplu, plin de autosuficienta si “ironie fina” (mai exact, dispret) ne trimite la gramada, prin cateva cuvinte, in marea cea mare de ipocriti si prosti… atat pe noi, cat si pe cei ce au luptat pentru a-si mentine constiinta curata (intr-o perioada in care faptul in sine aproape echivala cu sinuciderea), pentru dorinta lor de a nu le oferi copiilor o educatie stramba. ba mai mult chiar, imbatati fiind de faptul ca noul model “le-a tras-o intelectualilor lui Basescu”, aplaudam cu aplomb la propria negare...

ma dor confuziile intre om si creatia sa, ma doare amalgamarea operei cu viata personala pana la valorizarea nimicului triumfator... insinuarea ca a vorbi despre comunisti in termeni deloc elogiosi e totuna cu a te opune regimului, uitand ca a condamna comunismul, nu inseamna a te autodenunta ca fost membru si a te preda autoritatilor statului.

ce gasesc si mai interesant, e faptul ca asiduitatea dizolvarii valorilor o manifestam doar in cazul artistilor din tara. numai in ceea ce-i priveste, ne punem intrebari vis-a- vis de moralitate, cinste, bun simt, modestie. cand vine vorba sa adoptam ceva impus din exterior, o facem nu doar cu entuziasm, ci chiar cu agresivitate. de parca ar fi un bun de mare valoare, ce trebuie aparat cu orice pret.

ma doare cat de repede uitam si ne injosim, scuipand pe memoria si efortul unor oameni care, cu adevarat s-au sacrificat pentru Romania!

de cateva zile, ma bantuie o amintire. in finalul unei carti foarte dragi mie, Monica Lovinescu povesteste cum ani de zile dupa 1989, prietena ei - Luli August Sturdza a visat, ca multi altii plecati peste granite in timpul comunismului, sa primeasca un semn dinspre tara. un semn ca aceasta are, din nou, nevoie de ei. sa inceapa o constructie. din nefericire insa, a murit fara a-si vedea visul implinit…

si ma intreb, sper nu retoric, CAND va incepe Romania din nou, sa construiasca? caci tare mi-e dor sa ma reintorc acasa!...

Nu dor nici luptele pierdute,

nici ranile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute

care sa lupte nu mai vor.

Atunci cand inima ta canta,

ce-nseamna-n lupta-un brat infrant,

ce-ti pasa-n colb de-o spada franta,

cand te ridici c-un steag mai sfant?

Infrant nu esti atunci cand sangeri

si nici cand ochii-n lacrimi ti-s,

cele mai crancene infrangeri

sunt renuntarile la vis.

Indemn la lupta, Radu Gyr

"Pilotii orbi"

2010-10-13T20:33:00.010+03:00

Astazi am primit pe mail urmatorul text. Am simtit nevoia sa-l transcriu aici, alte adaugiri sau comentarii gasindu-le a fi de prisos....

Pilotii orbi, articol publicat de Mircea Eliade, in ziarul Vremea, 1937

Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea victorie finala – sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.

Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.

Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie. In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.

Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.

Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. […]

Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!

Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.

Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.

Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.

Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.

…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.

Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…

Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut!

"Mergeţi cu bine, cu sanatate, in vremurile care vor veni!" (urare getica straveche)

Orase si gusturi. Watford si prajitura cu lamaie si fructul pasiunii II

2010-10-07T19:24:00.013+03:00

... revin, cum am promis, cu reteta.

Prajitura cu lamaie si fructul pasiunii

Ingrediente:

120 g unt nesarat moale
60 g zahar pudra
aroma de vanilie, zahar vanilinat
185 g faina
o lingurita coaja de lamaie rasa

pentru umplutura:

90 g faina
1/2 lingurita praf de copt
65 g fulgi de cocos
3 oua la temperatura camerei
230 g zahar pudra sau alb, dar foarte fin
170 g pulpa de fructul pasiunii (eu am pus de la 3 fructe, au fost doar 100 g)
2 linguri zeama de lamaie
o lingurita coaja de lamaie rasa

Preparare:

Se incalzeste cuptorul la 180˚C. Se unge cu unt o tava dreptunghiulara (18x27 cm) si se tapeteaza cu hartie de copt, lasand hartia mai lunga, peste laturile de 27 cm.

Se bate untul cu zaharul pudra pana devine cremos. Se adauga vanilia, coaja de lamaie si faina, amestecandu-se cu o lingura metalica. Aluatul obtinut se intinde uniform cu mainile in tava si se coace 15-20 de minute, pana capata o culoare usor aurie.

Intre timp, se pregateste umplutura. Se bat ouale usor, cu putina sare si cele 230 g de zahar. Se adauga pulpa fructelor, zeama si coaja de lamaie. Separat, se amesteca si se cern impreuna (nu este obligatoriu) faina, praful de copt si nuca de cocos. Se incorporeaza apoi in compozitia de oua si fructe. Se toarna uniform peste blatul copt si se mai tine in cuptor inca 20 de minute, pana devine ferma. Se lasa la racit in tava, apoi se taie patrate si se serveste cu zahar pudra pe deasupra.

Pofta buna!

P.S. reteta este din "cakes & slices", Murdoch Books

Orase si gusturi. Watford si prajitura cu lamaie si fructul pasiunii

2010-10-07T01:08:00.015+03:00

pentru Irina…

Astazi citesc din Watford. O carte-oras pe care am deschis-o prima data acum trei luni. Inca o mai citesc. Are pagini ce nu mi-au placut. Insa odata, demult, mi-am promis sa nu mai sar peste ele. Asa ca le-am citit, pe rand, pana voi ajunge la final. Si voi citi deznodamantul.

Inceputul? Mi-l amintesc acum, ca fiind putin temator. Nu foarte promitator. Un amestec de culoare, oameni si arome, extrem de diferite. Foarte inghesuit. De parca o mana stangace, de pictor incepator, a decis in nehotararea sa, sa puna totul la gramada. Ca apoi, fiecare sa-si aleaga ce-i place…

Strazi inguste si aglomerate, cladiri de caramida rosie aliniate de-a lungul lor, precum soldatii asteptand noi ordine. Multe, cu uniformele ferfenitite si murdare de-atatea lupte cu timpul, ploile, mizeria si nepasarea. In ciuda gandurilor spre care te trimite imaginea lor, ulterior traiesc siguranta strazilor. Si ma bucur.

Dau paginile pe rand si descopar treptat, mici minuni. Prima, imensul parc din centrul orasului – Cassiobury Park. Si, in continuarea lui, ceva din padurea de acasa. Mai animata, dar ca acasa. Privesc cu emotie catre copacii seculari ce strajuiesc aleile – castani, stejari, cedri libanezi, chiar salcii – si oftez cu inima stransa. De ce la noi nu s-a putut?...

Ma indragostesc pe loc de veveritele gri si codate, ce te privesc iscoditor de pe aproape fiecare creanga. Sunt sigura ca daca le-as spune ceva si nu le-ar placea, mi-ar arunca in cap o ghinda. Ma joc, incercand sa le surprind printre frunze, dar le descopar in fata mea, pe carare. N-au pic de teama!

Citesc ca sunt si multe vulpi. Nu le-am zarit inca. Pana acum, au reusit sa ma pacaleasca de fiecare data. Seara de seara, privesc dincolo de ferestre, scrutand adanc intunericul dintre case, doar-doar… Ma visez un fel de “ micul print”, povestind cu vulpea mea rosie si fermecata.

Apoi, intr-o dupa-amiaza de miere aurie, descopar zona rezidentiala a orasului. Case ingrijite, cu gradini mari, superbe, drumuri serpuind curat in panta. Un alt parc, deja acoperit de frunze ruginii, de castan. Liniste, bunastare, asezare…

Grand Union Canal. O alta minune, curgand molcom la vale. Barci, de diferite marimi si culori, sunt ancorate pe maluri. Oameni decisi sa traiasca simplu, locuiesc in ele. Unii cu adevarat simplu si curat, altii ceva mai promiscuu. Fiecare, in felul sau, se impotriveste unei ordini sociale ce nu i se potriveste. Ii privesc pe rand. Pe unii ii admir, pe altii simt ca-i invidiez… si trec mai departe.

Cu doua pungi de paine, incerc fara succes, sa hranesc pasaretul ce se apropie precum torpilele de mal, odata ce te-ai oprit in loc. Lebede, rate, gaste, cormorani si alte pasari, necunoscute mie. Toate frumoase, miscandu-se gratios, intr-un dans comun. Respir mirosul familiar de balta, usor sarat si umed. Amintirile se amesteca sub frunte, ochii se umezesc… Ce pagina dulce!

Cum spuneam la inceput, e o carte din care inca mai citesc. Nu stiu incotro ma va duce firul povestii, catre ce locuri si arome... Momentan are gust de lamaie, completat la fel de exotic precum diversitatea oamenilor pe care-i intalnesc in jur, de fructul pasiunii si cocos. Reteta o las pentru maine.

Acum, mai pun doar cateva pagini… Noapte buna!

mi-e toamna si dor...

2010-09-20T20:04:00.007+03:00

Ciprian Porumbescu - Balada

Tara cu papusi sau nu ne mai trageti de sfori!

2010-09-08T00:48:00.009+03:00

- Aaa... buna dimineata! Sunt Monica Popescu de la gradinita nr.7. As putea vorbi cu doamna directoare, va rog?

- La telefon. Luminta Popa ma numesc, cu ce va pot ajuta?

- Va sun in legatura cu papusile primite luna trecuta de la Minister... stiti dumneavoastra, cele cu handicap.

- Da, ce-i cu ele?

- Aaa, noi am primit una cu sindrom Down si am inteles ca dumneavoastra ati avea-o pe cea oarba. Ma intrebam daca putem face un schimb saptamana viitoare? Sa invete copiii si despre cei cu deficit de vaz.

- Oh, imi pare rau! Tocmai am facut un schimb cu gradinita nr. 18. Ei o aveau pe cea cu baston. Dar daca doriti, v-o putem da la schimb pe aceasta sambata, caci ne-am inteles s-o tinem pentru doua saptamani, nu cred sa se supere.

- Va multumesc frumos, pe cea cu baston am avut-o si noi deja... La fel si pe cea cu carje, dar dupa 3 zile, copiii le-au stricat. Ma interesa cea oarba, caci nu are nici un fel de accesorii pe care sa stai cu ochii toata ziua, sa le pazesti...

- Da, va inteleg! Si la noi s-a intamplat ceva similar cand am imprumutat-o pe cea cu baston. Il aruncau de la unul la altul si radeau. Spuneau ca seamana cu o acadea de Craciun. Copiii din ziua de astazi!! Chiar nu inteleg ca nu-i de joaca cu problemele serioase?!... Nu stiu ce-i mai invata acasa parintii...

Ah, ma scuzati, poate va grabiti! In fine, daca doriti, va anunt cand o primim inapoi pe cea oarba. Noi pe cea cu sindrom Down am lasat-o la urma, caci ni s-a parut cea mai greu de explicat.

- Oh, bineanteles ca doresc, doamna Popa! Va multumesc si mult succes in educarea tolerantei la copii! La revedere!

- Mda, multumesc... La revedere!

***

Dialog imaginar, la fel de stupid precum ultima gaselnita a geniilor din cadrul Ministerului Educatiei: "Ministerul Educaţiei a decis ca în dotarea grădiniţelor, din această toamnă, să intre păpuşi cu handicap. Este vorba despre jucării cu cârje, cu baston, oarbe sau cu sindrom Down. Ministerul vrea să cumpere aproximativ 13.000 de astfel de păpuşi, câte una pentru fiecare grădiniţă din ţară. Instituţia a alocat aproximativ două milioane de euro pentru cumpărarea de jucării noi pentru grădiniţe. " - Adevarul editia online 07.05.2010

Dincolo de ideea in sine, am retinut doua cifre:

- cate UNA pentru fiecare gradinita din tara...

- si DOUA MILIOANE de euro pentru cumpararea de jucarii noi pentru gradinite...

In buzunarul cui vor merge, oare, banii astia?! Cu siguranta nu in ai celor ce ar putea sa se ocupe cu adevarat de educatia si integrarea sociala a persoanelor cu handicap fizic sau psihic!

PS Titlul este in ton cu textul si ideea ministeriala...

Toamna se numara... portocalele

2010-09-02T22:48:00.003+03:00

Plecand dintr-un loc in altul, nu o data mi-a fost greu sa ma adaptez la noile conditii de trai. O locuinta noua, alti oameni, noi provocari, drumuri necunoscute.

Dar, de fiecare data, a existat un moment anume in care am stiut ca incep sa ma simt din nou “acasa”. De pilda, prima noapte de adevarata odihna in noul pat.

De data asta, a fost atunci cand m-am simtit in largul meu in noua bucatarie. Cand am simtit ca a pregati masa este iar o placere, nu doar o necesitate. Cand mi-am incheiat doliul dupa “fructele si legumele din tara” si-am inceput sa caut noile gusturi pe care le pot oferi orasul si piata deschisa trei zile pe saptamana.

Am profitat de zmeura, de rosii cherry sau sparanghel, de branzeturi, condimente sau ierburi aromatice. Ceea ce altadata reprezentase o delicatesa, fie datorita costului, fie prin frecventa redusa cu care le puteam gasi in Fagaras, acum a putut fi degustat in voie. Unele mi-au placut. Pe altele le-am gasit nejustificate ca pret si existenta pe rafturi, comparativ cu putina placere gustativa oferita.

Treptat, am inceput sa-mi refac si arsenalul (minimal) de tigai si tavi de prajituri pe care l-am avut inainte. Ba chiar... l-as putea depasi foarte usor, daca m-as lasa dusa de val in fata nebuniilor pe care le-am vazut prin magazine! Iar ca sa intru in randul bucatarilor seriosi, mi-am luat un cantar. Si pentru ca e la indemana, mai nou, ma amuz cantarind aproape orice. Sper sa-l tina bateria!!

Buuun... ca sa nu mai lungesc povestea, in bucataria noua si cu ajutorul prietenului-cantar, am pregatit una dintre cele mai bune prajituri descoperite in ultima vreme. Iar daca rezistati sa pastrati o bucata la frigider peste noapte, sigur o sa va placa si mai mult!

Prajitura cu portocale si iaurt (reteta Good Food)

Ingrediente:

200 g faina care creste singura (sau simpla)
1 lingurita praf de copt
100 g migdale macinate
250 g iaurt
150 ml ulei
150 g zahar brun
2 oua batute ca pentru omleta
coaja rasa de la o lamaie

Pentru sirop:

150 ml apa, 175 g zahar alb, zeama de la o portocala si o lingurita de coaja rasa, zeama de la o jumatate de lamaie, 5 teci de cardamom zdrobite (sau un varf de lingurita cardamom macinat), o lingura apa de flori de portocale

Preparare:

Pentru pregatirea siropului, se pun intr-o craticioara apa, zaharul, zeama de la citrice, coaja de portocala si cardamom-ul. Se amesteca si se fierbe la foc mic 10-12 minute, pana se ingroasa putin (se mai ingroasa si pe masura ce se raceste). Se ia de pe foc, se strecoara, se lasa la racit, apoi se adauga apa de flori de portocal (personal, cred ca se poate si fara, caci nu se simte aproape deloc in aroma finala).

Intr-un castron se pun ingredientele uscate si se amesteca. Se face o groapa in mijloc si se incorporeaza treptat iaurtul, uleiul si ouale. Se pune compozitia intr-o tava rotunda cu fundul detasabil si se coace in cuptorul preincalzit 40-50 min. pe 160˚C (cuptor cu gaz) sau 180˚C (cuptor electric). Timpul de coacere difera in functie de cuptor, asa ca e bine s-o verificati inainte sa opriti focul.

Cand este gata, se lasa la racit 10 minute, apoi se scoate pe o farfurie. Se inteapa pe alocuri cu o scobitoare si se toarna deasupra siropul. Se serveste rece, pudrata cu zahar, langa putina frisca sau iaurt.

Pofta buna!

Astazi

2010-08-23T23:09:00.017+03:00

Chiar daca de multe ori nu pare asa, lucrurile se schimba. Se transforma, cresc, evolueaza sau... involueaza. Nu o data, luand decizia sa plec dintr-un loc, am avut surpriza sa aflu la scurta vreme, ca lucrurile nu mai sunt asa cum le lasasem eu. Se schimbasera in bine. Cu toate astea, nu mi-am regretat niciodata plecarea. Dimpotriva, m-am bucurat pentru cei ce ramasesera in urma. Ba chiar am facut haz, la gandul ca a fost nevoie sa plec eu pentru ca lucrurile sa ia o turnura pozitiva. Ca functionasem ca un soi de frana.

Cumva inconstient, si cu toata... lipsa de modestie ce se poate citi in spatele unei asemenea afirmatii, cred ca am sperat acelasi lucru si in ce priveste plecarea din tara. Am sperat ca, odata plecata, privind inapoi, voi surprinde un semn cat de mic, de schimbare in bine. De evolutie.

Din pacate, titlurile citite in presa din Romania, comentariile lasate pe marginea articolelor nu fac decat sa-mi aminteasca si mai tare de ce am luat hotararea sa plec. Si, in acelasi timp, sa-mi adanceasca tristetea si pesimismul in ceea ce ne priveste, ca natie...

Am crezut, multa vreme, ca principalul lucru ce ne lipseste este educatia. Alaturi de cei capabili sa ne-o ofere: adevaratii educatori, dascalii, mai mult sau mai putin in sensul formal al cuvantului. Acum, nu mai sunt atat de sigura. Traiesc senzatia ca educatia nu atat ne lipseste, cat mai ales, nu ne-o dorim. Incercam parca, cu toate eforturile de care suntem capabili, cu fiecare fibra din noi, s-o respingem, s-o impingem la marginea spectrului nostru de valori. Ne incapatanam s-o privim ca pe ceva urat, rusinos, degradant.

In plus, pe fondul incapacitatii de-a invata de la natura din jurul nostru, de la tot si toate cum spunea o frumoasa poezie, ne lipsesc iremediabil si modelele umane. Acei mult-discutati intelectuali ai tarii.

Asa-zisii formatori de opinie, fie se vand pe excursii de 10.000 de euro (vezi cazul Rosia Montana), fie scriu fara discernamant, fara sa se informeze, manipuland cras si inconstient opinia publica si asa lipsita de repere.

Filozofi de carton se ascund in spatele cuvintelor mari, dar lipsite de continut, facand teoria firului de iarba, evitand gretos sa-si exprime direct opiniile personale, de teama asumarii responsabilitatii fata de propriile afirmatii. Cuvinte si sintagme precum "diplomatie", "decenta" sau "eticheta a limbajului" au devenit paravane pentru meschinarie, slabiciune si duplicitate "intelectuala".

Psihologi, de tanara generatie sau nu, apar in interviuri televizate, oferind cu multa autosuficienta pareri "avizate" si... bine documentate. Un exemplu? Cel al doamnei psiholog ce explica plina de stiinta, comportamentul oarecum linistit al tinerei mame de numai 16 ani, care-si pierduse pruncul in incendiul de la maternitatea Giulesti. Cum? Nu stiati ca daca esti atat de tanara, poti sa treci... cat ai zice "incendiu" peste moartea copilului tau?! Si nici macar nu dureaza o zi sa pronunti cuvantul, adica exact atat cat se pare ca i-a trebuit nenorocitei sa-si "prelucreze" doliul...

Un altul, mai cunoscut publicului larg, teoretizeaza cu mult zel la adresa societatii romanesti in general si a tinerei generatii in particular, propunand de la inaltimea numelui de imprumut pe care-l poarta, alternative sanatoase si de dorit, la consumerismul salbatic - in opinia domniei sale - in care am ajuns sa ne scaldam.

Oricat de interesante as gasi parerile de acest fel, personal ma indoiesc ca in conditiile sociale ale ultimilor ani, se mai gasesc multi romani care sa-si permita consumul fara limita... N-ar fi, oare, mai constructiv ca aceste "personalitati" sa ne incurajeze ori sa ne invete sa cautam resurse in noi insine si in realitatea cotidiana, decat sa ne ofere modele de viata incompatibile cu societatea romaneasca, la nivelul la care se afla aceasta in prezent?!?!

Hiene in haina de preot manipuleaza ordinar prostimea flamanda, intru acceptarea sortii de martir pe care ne-a rezervat-o "bunul dumnezeu" de... viitoare gradina a maicii domnului. "Acceptare" ce presupune cotizatii pentru cladirea si refacerea bisericilor (pe langa casa, magazinul si masina personala a preotului...), batjocura, umilinte, furturi, violuri sufletesti in masa.

Intr-o tara in care sistemele de orice fel lipsesc cu desavarsire, in care hoti, puscariasi si mafioti conduc totul pana la cel mai inalt nivel (sau incepand de la cel mai inalt nivel!), ar fi utopic sa ma astept ca educatia sa mai reprezinte o valoare.

Intr-o tara in care singurul lucru care-i scoate in strada pe oameni este o... banala si inutila taxa auto, iar siguranta, sanatatea si educatia propriilor copii au devenit chestiuni banale, colaterale chiar, ar fi utopic sa mai astept o schimbare in bine.

Intr-o tara ce functioneaza dupa principiul "prinde orbul, scoate-i ochii" - s-a vazut cel mai bine poate, in cazul asistentei medicale de la maternitatea Giulesti care, cel mai probabil, va intra in puscarie pentru mai bine de douazeci de ani de furt, indolenta si nesimtire din partea celor pe care i-am ales (in turma) sa ne conduca - ar fi utopic sa cred ca cineva si-ar putea gasi dreptatea intr-o instanta judecatoreasca romaneasca.

Intr-o tara in care nu mai avem nici macar puterea sa ne vedem impotenta de-a rezona sufleteste cu drama pruncilor arsi, furand jucariile depuse ca omagiu pe scarile maternitatii si scuipand astfel pe bruma de solidaritate umana ce unora le-a mai ramas inca, ar fi utopic sa "astept" rabdare, intelegere sau omenie.

Intr-o tara in care inca ne mai crestem copiii dupa criteriul "eu te-am facut, eu te omor", ar fi utopic sa vorbesc despre drepturile copilului (nemaivorbind despre aplicarea lor!), asistarea sociala adecvata a celor ce nu au avut norocul unui "acasa"si, ulterior, integrarea lor in societate.

Intr-o tara profund decazuta social, moral si spiritual, in care vanatoarea fantomelor trecutului comunist a devenit sport national... as vrea sa nu fie utopic sa mai sper ca, intr-un final, romanii sa-si (re)gaseasca puterea si solidaritatea necesare sa lupte pentru "astazi".

Altfel, "maine" va ramane un alt cuvant, la fel de frumos si de absent din viata multora dintre noi, cum este astazi "paine"...

franturi

2010-08-07T20:35:00.009+03:00

Cred ca ne nastem pentru a calatori. La inceput, inspre exterior. Cautam, experimentam, simtim, gustam, ascultam, atingem... Apoi, treptat, descoperim si celalalt univers de explorat, cel interior. La inceput, cu teama de ceea ce putem gasi acolo, facem primi pasi timizi, la intrare. Daca insistam insa, primii pasi pot da nastere primelor salturi.

Pentru o vreme, continuam asa. Planurile se intrepatrund, intrezarim fugar scanteia unitatii cu tot ceea ce ne inconjoara, mergem inainte. Si iar schimbam, cautam, crestem. Din tot si toate. De ce? Si pana cand?

Pot da raspunsuri, dar nu sunt ale mele. Pe-ale mele inca nu le-am gasit. Deocamdata, am pornit din nou la drum. In exterior, drumul a fost lung. M-am oprit dupa mai bine de 2.000 de km. Am plecat din tara, in Anglia. Motivele sunt importante pentru mine, dar nu are sens sa le detaliez aici. Ce stiu, este ca n-am fugit. Am plecat din tara ca dintr-o relatie stinsa demult, dar prelungita inutil si agonic din teama, rusine si vinovatie ca poate n-am incercat tot ce tinea de mine...

Am plecat fara asteptari, cu multe preconceptii (asta am descoperit aici) si fara sa-nteleg prea bine sensul drumului ce ma astepta in fata... Dar, la fel ca o frunza, am simtit ca-i timpul sa-mi dau drumul sa zbor. Vantul sufla un aer bun, linistitor, parand sa-mi spuna ca bate special pentru mine. Ca timpul meu a sosit.

In clipa in care avionul s-a desprins de sol, cu mainile reci si umede, inclestate pe bratele scaunului, mi-am dar seama ca am lasat totul in urma, indreptandu-ma catre un mare semn de intrebare. Am simtit ca Romania nu mai e pentru mine "acasa", dar nici necunoscutul ce-mi statea inainte nu era. Nici un suport, nici un sprijin si o mare frica de balansul asta in vant... aiurea si pretutindeni.

Ce-ar face acum o frunza? I-ar fi teama? S-ar lasa pur si simplu sa pluteasca? Ar regreta ca s-a desprins din copac? Chiar daca ar sti ca acel copac era putred si-ar fi cazut la prima furtuna? As vrea sa fiu o frunza. Sa nu-mi pun intrebari, sa nu-mi mai fie frica, sa nu ma tem ca mor sau ca traiesc....

Cred ca ne nastem pentru a calatori. Iar drumul ne este insasi destinatia.

Timp

2010-05-28T08:14:00.006+03:00

Bunicul avea o obsesie: timpul. Deghizat, timpul purta masca de ceas.

Permanent preocupat de prezenta lui, a cumparat multe ceasuri de-a lungul anilor. Mi-l amintesc pe cel din bucatarie: numara secundele ciugulind graunte cu cioc portocaliu de closca, inconjurata de cativa pui. Un altul, cu cadran galben-maroniu de file invechite, rontaia marunt clipele pe noptiera din dormitor. Pe cel din sufragerie nu mi-l mai amintesc, asa cum nu le mai stiu pe toate ce i-au trecut pragul, poposind o vreme mai scurta ori mai lunga, in functie de priceperea celui ce le mestesugise.

Primul meu ceas, l-am primit de la el. Conditiile darului - dealtfel singurul venit din partea lui - au fost doua: sa iau premiul intai si sa invat sa citesc bine ora. Le-am indeplinit pe amandoua. Era la sfarsitul clasei I. Si, desi nu l-am putut cumpara chiar pe acela care-mi placuse cel mai tare, l-am purtat cu multa bucurie, cativa ani la rand. Cu el la mana, ma simteam de parca mi se incredintasera cheile imparatiei!

Preferatul lui insa, a fost dintotdeauna orologiul din hol. Demn urmas al veteranului ceas cu cuc care, intr-o zi, si-a luat zborul nu se stie unde... era cunoscut in casa drept "pendula". Pendula batea cu precizie gongul, de tot atatea ori, cat ora indicata de acele ei. Zi... si noapte... Parea ca dintr-o data, micul apartament se transformase intr-o turla de biserica in care, din exces de zel, clopotarul tragea de funia clopotului la fiecare ora.

Toti o urau, mai putin el. Avea, in sfarsit, ceva pe care se putea baza! Oriunde s-ar fi aflat in casa, sigur nu s-ar mai fi putut pierde in timp!

Ajunsa in punctul de a-si pierde mintile, familia a cerut disperata sa se schimbe ceva. Si astfel, pendula a fost dusa la doctorul de ceasuri. Iar doctorul, desi foarte priceput, n-a reusit s-o reduca definitiv la tacere, schimbandu-i vocea intr-un hasait. Revenita acasa, a reinceput sa-si imparta orele, de data asta sasaind ca un sarpe.

Antrenata de nemultumirea familiei, la randul meu o blestemam in gand, de fiecare data cand ramaneam la bunici peste noapte. Pana odata, cand am incetat sa-i mai ascult glasul. Si-am descoperit astfel, cu mare bucurie, placerea visului cu ochii larg deschisi, urmarind jocul de lumini si umbre proiectate pe oglinda intunecata a tavanului. Visam la anul 2000 si mai departe, calculand ce varsta voi avea atunci. Imi faceam planuri de viitor - mereu altele, alunecand incet-incet in bratele somnului. Descopeream timpul dincolo de simpla sa masura, ca spatiu prielnic unei mari aventuri.

Asa a ramas multa vreme: fara masura, mereu suficient pentru aproape orice visam si traiam zi de zi. Apoi, am lasat pe altii sa mi-l imparta din nou. Si m(i)-am descoperit, fara sa vreau, bunicul din mine... Cu timpul la incheietura mainii, priveam spre ceas aproape obsesiv, mereu cu teama ca nu ma incadrez in termenele stabilite, ca nu apuc sa termin totul. Am fugit de la an la an in alta parte, in incercarea de-a gasi un pic de ragaz si ceva mai multa libertate. Intr-un tarziu, le-am gasit atunci cand m-am hotarat sa renunt la tot. Pretul, inca il mai platesc. E greu, dar e bine, caci am reusit sa reinnod aventura...

Anii au trecut, bunicul s-a imbolnavit de Alzheimer, iar in cativa ani s-a dus. Si, cel mai probabil ca pana acum, s-a dus si pendula.

Ultimii gladiatori sau, poate, primii dintr-un lung sir de reusite?

2010-05-26T17:55:00.016+03:00

UPDATE - 09.aprilie.2011

Citind recent pe http://www.adevarul.ro/, raspunsul (mai curand reactia) lui Szoby Cseh la adresa comentariilor facute de Mircea Badea si Victor Ciutacu pe marginea presupusei sale colaborari cu Securitatea - http://www.adevarul.ro/actualitate/Szoby-Mircea-Badea-Bruce-Antene_0_451755009.html, nu pot, din pacate, sa nu revin cu aceasta completare...

Nu este prima data cand ma insel, acordand cuiva credit inainte de a-mi face o parere rotunda despre el, in entuziasmul descoperirii ca, iata, cineva mai misca ceva prin romania! Gustul insa este la fel de amar.

Omul care vorbeste cu multa convingere despre echilibru, valori, dragoste si respect reciproc, care isi prezinta metoda de lucru drept un mijloc de educare a ordinii si autoritatii altfel decat prin impunerea vointei celui mai puternic, nu gaseste nimic nepotrivit in a-si exprima fatis dorinta de a-i "gatui" pe cei doi ziaristi, declarand ca posibila oportunitate de a fi inchis cu Mircea Badea intr-o camera, i-ar oferi ocazia sa-l invete el "ce-i aia democratie, ca prea au latrat si au facut!"...

Presupunand chiar faptul ca ar avea dreptate, amenintarile si limbajul huliganic folosit nu fac decat sa-l discrediteze, fiind in totala contradictie cu toate principiile de viata echilibrata si responsabila pe care, cel putin teoretic, sustine ca le-ar practica, atat in ceea ce-l priveste, cat si in educarea copiilor din cadrul "proiectului Gladiatorul".

Concluzionand, nu pot sa nu ma intreb: de fapt, ce anume ii invata Szoby Cseh?! Caci despre valoare si respect de sine n-am gasit nici un indiciu in articolul din "adevarul"...

Regret teribil si-mi asum randurile de mai jos ca pe o lectie personala.

----

De gladiatorii lui Szoby Cseh am auzit prima data la “Romania, te iubesc!”, in cadrul reportajului din octombrie 2008. De cariera sa tumultoasa de cascador auzisem dinainte. Insa proiectul acesta, cel putin inedit daca nu extraordinar pentru Romania, mi-era necunoscut. Omul incerca un pariu riscant: sa ofere o alternativa normala unor copii pentru care viata numai normala nu fusese pana atunci.

Greu, aproape sisific as spune. Atat din punct de vedere financiar, cat mai ales uman, atunci cand te confrunti cu o lipsa aproape totala de sprijin. Nemaipunand la socoteala lupta cu autoritatile locale, care sunt bine intentionate la nivel declarativ, insa greu misca un deget cand vine vorba de-a pune lucrurile in practica!

M-a impresionat faptul ca intr-o Romanie in care lipsa de sanse devine o realitate covarsitoare cu care ne confruntam tot mai mult si noi, cei mai putin lipsiti de noroc, cineva incearca sa ofere acestor copii o alternativa de viata demna si decenta. Cineva incearca – si chiar reuseste! – sa-i tina departe de strada, de violenta, de viata de aurolac prin canalele Bucurestilor, de prostitutie, pe scurt, de delincventa.

A doua oara am auzit de ei in urma cu cateva zile. Prietena mea, Simona, mi-a trimis un mesaj in care imi solicita ajutorul in demersul ei de-a sustine cu ceva efortul celor ce reprezinta "proiectul Gladiatorul". I-am putut simti printre randuri bucuria, entuziasmul si angajamentul fata de ei. Imi plac oamenii care au o cautare a lor si care se implica in ceea ce-i pasioneaza. Imi plac oamenii ce lupta pentru o cauza in care cred, chiar si atunci cand felul in care privesc eu lucrurile difera de al lor. Pe scurt, imi plac oamenii care se angajeaza la modul concret, nu doar vorbesc.

Despre ce este vorba? Ca mai toate proiectele bune din Romania, nici acesta nu este sustinut aproape deloc de autoritatile locale. Se autosustine din reurse proprii si, din ce am inteles, ocazional din sponsorizari. Le-ar prinde bine deci un ajutor financiar. Si exact asta vizeaza mesajul Simonei, pe care il redau in cele ce urmeaza :

“Dragii mei,

Stiu ca mai primiti mesaje de acest gen, dar va rog mult de tot sa sprijiniti aceasta cauza, in care m-am implicat si am pus mult suflet.

Va solicit bunavointa in ajutorarea copiilor de la Asociatia Gladiator inclusi in programul-metoda pentru copii cu handicap psihic si fizic sever ori pentru prevenirea si combaterea agresivitatii, delincventei juvenile si abandonului scolar. Prin exercitii atent alese si avand ca principiu de baza canalizarea energiei de baza si a vointei individului intr-o directie pozitiva, prin tehnici combinate din sporturi si diverse mecanisme psiho-motrice, cei mai multi sunt adusi la un nivel ridicat de independenta fizica.

Impreuna cu colegii din birou am hotarat sa strangem bani pentru a organiza un eveniment cu ocazia Zilei Copilului (evenimentul poate avea loc pana pe 20 iunie) si a le dona restul ramas pentru achizionarea celor strict necesare.

Banii se vor strange pana la data 10.06.2010 in contul meu in RON deschis la BCR:

IBAN: RO05RNCB0092004218860001
titular: Ioana Simona Popescu
explicatii: “DONATIE GLADIATOR”

Daca reusim sa strangem 1500 RON – si cu ajutorul vostru sunt sigura ca reusim - institutia unde lucrez ne mai pune la dispozitie inca 3000 RON, bani extrem de necesari pentru Asociatie.

La sfarsit voi pune la dispozitia tuturor extrasul de cont referitor la perioada in cauza, ca sa nu existe suspiciuni. Va rog sa transmiteti acest mesaj si altor cunoscuti, ca sa reusim sa strangem cel putin cei 1500 RON, daca nu mai mult.

Pentru mai multe informatii, aveti aici site-ul organizatiei:http://www.asociatiagladiator.ro/.

MULTUMESC!”

Mai pe larg, despre cine sunt Gladiatorii, va invit sa cititi ce spune chiar initiatorul acestui program, iar pentru detalii, fotografii si filme accesati site-ul asociatiei ori site-ul personal al lui Szoby Cseh (www.szobycseh.ro) :

„Proiectul meu, GLADIATOR, tinteste mai mult decat integrarea sociala. Integrarea sociala suna ca si cand societatea e ceva si individul e altceva. Scopul meu este sa creez un tip de om care prin comportamentul si calitatile lui sa mearga spre ce este util societatii. Proiectul nu se bazeaza pe frica. Nu foloseste metoda „sa fiti cuminti!", fiindca orice copil, mai ales unul care a crescut fara un sistem de valori si nu stie ce inseamna autoritate, ar face tocmai invers. Asa este instinctul omului.

Prin joaca bazata pe motricitate, pe miscare, zi de zi mai adaugam ceva la educatia lor. Copiii ajung atat de buni si de interesati de lucrurile extraordinare pe care le fac, incat capata o sete de afirmare in sens bun, vor ca totul sa fie in regula in noul mediu in care au intrat si care le apartine. Incep sa inteleaga singuri o ordine care nu le e impusa.

Miscarile de agresivitate, de lupte, dirijate spre un alt scop - artistic, estetic, cinematografic etc - domolesc individul. Violenta lui scade si se transforma in ceva constructiv si util societatii.

Fiecare sport are cateva dominante psihice, de aceea eu merg pe ideea combinarii lor spre echilibru. De exemplu, daca ar face numai box, ar putea sa devina un tip coleric, crud; in schimb in programul GLADIATOR copilul invata sa gaseasca satisfactie nu in faptul ca raneste pe celalalt, ci in faptul ca a reusit o miscare maiastra in timp ce si celalalt s-a perfectionat. Si astfel, lupta devine altceva, devine arta; esenta ei e pastrata, dar componenta agresiva trece pe planul simularii. Jocurile sportive sunt secretul. Doi indivizi care nu se agreeaza sunt pusi sa joace impreuna, in aceeasi echipa, sa castige impreuna. Atunci se studiaza mai atent, isi remarca reciproc calitatile si superioritatea, invata sa se respecte, fiindca sunt in aceeasi echipa.

Copiii invata sa iubeasca. Aici este cheia. Este ceea ce ei cer de la societate si nu primesc nimic; sunt saraci, unii orfani sau din familii destramate; iar din privatiuni se naste ura. Ii invat cum sa armonizeze viata interioara cu ceea ce fac. Cum sa iubeasca ceea ce fac.

Cea mai mare satisfactie o am cu cei mai rai. Lor nu merge sa le impui reguli.

Francezii au fost interesati sa preia metoda mea, fiindca ei au probleme cu emigrantii, acolo dau foc... Nu e de mirare, din moment ce ii tin ca pe animale. Cand nu ai dreptul sa fii niciodata nimic, in clipa aceea totul s-a terminat. Mai ales cand esti tanar si cand nu stii ce ai de pierdut, te intrebi cum adica? Cum vine asta? De ce sa suport? GLADIATOR le da copiilor o valoare si respect de sine."

In final, doresc sa adaug un sigur lucru: ca tare mi-ar placea sa descopar intr-o zi asemenea programe sociale venite direct din partea statului roman!

Iar Gladiatorilor… doar MULTUMESC, BRAVO si mult mult noroc in continuare!!

...

2010-04-13T19:58:00.006+03:00

If you ever feel like something's missin'

Things you never understand

Little white shadows - sparkle and glisten

Part of a system, a plan

Coldplay - White Shadows

primavara

2010-04-10T16:29:00.009+03:00

un strop din primavara de ieri.

astazi e cenusiu si ploua.

maine, cine stie?...

20:30 - 21:30. Earth Hour.

2010-03-27T08:09:00.004+02:00

Orase si gusturi. Targu Mures si Pina colada.

2010-03-24T23:12:00.013+02:00

Spuneam ieri ca pentru mine orasele sunt precum cartile. Unele mai frumoase, altele mai murdare. Unele in plina crestere, altele de mult ingropate sub praful ruinelor. Unele pline de viata, altele mai triste.

N-am vazut foarte multe orase pana acum. Dar fiecare si-a lasat in mine propria amprenta si propriul gust. Dulce sau amar. Din cand in cand, imi las gandul sa hoinareasca in voie prin multitudinea de arome. Si aleg una...

Anul trecut, chiar la inceput, a trebuit sa merg in Targu Mures. Pentru sase luni. Bucurie, tristeti si greutati. Dezamagiri. Intrebari si nelinisti. Pasi mai departe. La inceput sovaind, mai apoi cu hotarare.

Nu e un loc in care sa ramai. Pentru mine. Dar e un loc in care te simti in siguranta. Pe strazi, la orice ora. Un loc in care oamenii inca pun mare pret pe natura. Curti ingrijite, cu multe flori si copaci.

M-am indragostit de padurea orasului, intr-o dupa-amiaza magica de aprilie. De caprioare si de mistretul grasun ce se plimba impasibil, cu siguranta stapanului pe domeniul sau. Padurea cu spiridusii ei - puii de cartita plecati sa-si scrie viitorul pe sub frunze uscate mirosind inca umed, a iarna. In Mures am simtit din nou cum miroase luna mai. Si florile. Ghiocei si zambile. Mai tarziu liliac, iasomie si caprifoi. Apoi meri si ciresi infloriti.

Si daca e sa incerc sa cuprind Targu Muresul intr-o singura imagine, atunci ar fi aceasta. O seara tarzie de vara pe-o strada ingusta si linistita. Felinarele isi imprastie lumina bland si difuz. E cald, dar aerul e parfumat. Regina noptii din ghiveciul de deasupra mesei rotunde, din fier forjat, isi daruie discret parfumul, ca-ntr-o poveste cu o mie si una de nopti. In fata am un pahar de pina colada, fara alcool. E prima data cand beau. Sorb incet si mi se pare ca n-am gustat nimic mai bun pana acum. Aroma ma ameteste putin. Si-o stranie senzatie de liniste si plenitudine se scurge incet in mine, odata cu ea. Pina colada.

De dorul gustului… ori al trairii de atunci, am incercat sa-l readuc in prezent si am facut un chec pina colada. N-am regretat. Daca va plac in egala masura cocosul si ananasul, iata si cum se face:

Ingrediente :

2 oua, 200 g fulgi de cocos, 200 g zahar, 200 g faina, 1.5 lingurite praf de copt, 4 linguri generoase de ananas bucati (nu rondele) din compot, 100 ml iaurt/chefir, 50 g unt topit si 4 lg compot de ananas

Preparare:

Intr-o strecuratoare, se pune ananasul la scurs. Zaharul si fulgii de cocos se pun in blender/robot si se macina marunt. Se opresc 150 g si se pun deoparte. Restul de 250 g se freaca impreuna cu ouale si un praf de sare pana se obtine o compozitie omogena, albicioasa si destul de pufoasa. Se adauga chefirul si untul topit, apoi faina in care s-a amestecat praful de copt. Se iau bucatile de ananas si se strang usor in prosoape de hartie ca sa se absoarba bine lichidul. Se incorporeaza apoi in compozitie. Se pune intr-o tava de chec tapetata cu faina sau cu hartie de copt si se coace in cuptorul preincalzit, la 180° pentru aprox. 45-50 de minute. Cand e gata, se scoate pe gratar sa se raceasca, iar la sfarsit se acopera cu glazura facuta din restul de zahar si cocos (150 g) cu cele 4 linguri de compot.

Pofta buna !

p.s. Iar daca ajungeti vreodata prin Mures, gasiti o pina colada fantastica la ceainaria Kashmir, vis-a-vis de Universitatea Petru Maior. De savurat neaparat cu cineva drag, la masa afara, seara tarziu!

Orase si carti

2010-03-23T10:20:00.008+02:00

Pentru mine orasele sunt precum cartile. Unele vechi, prafuite si aproape sterse de timp, lasandu-ti impresia unui mort viu. La prima atingere se spulbera. E bine sa le privesti doar si sa treci mai departe.

Altele stralucitor de albe, precum paginile proaspat iesite de sub tipar. Cu miros curat de cerneala si file lipite pe-alocuri, te imbie sa le deschizi si sa te afunzi in lectura.

Unele te prind de la primii pasi. Te trezesti traind cu tot sufletul acolo, hoinarind si ratacindu-te printre paginile strazilor inguste. Printre case si verdeata. Uneori, si printre oameni. O umbra furisa te urmeaza aproape nestiuta. Si intr-un colt insorit de geam ii zaresti figura: e sentimentul de “acasa”. Fara sa faci nimic, orasul te primeste cu sufletul deschis. Atat de usor ai putea fi o parte din el! Si atat de mult ti-ar placea asta! Insa trebuie sa te intorci. Ori sa pleci mai departe...

Altele nu te primesc inca de la inceput. Le simti inchistate si imbacsite. Incarcate greoi de lucruri inutile. Le-ar placea sa te atraga inlauntrul lor. Nu au cu ce. Figurile de stil bombastice si, in acelasi timp cleioase, nu au nimic frumos. Le privesti de la distanta, le pui deoparte si-ti promiti sa nu mai revii. Ar fi o pierdere de timp.

Unele sunt ca o poezie. Curgand in ritmul molcom de otel topit al unei ape. Cu umbre verzi de catifea, prin iarba in care tocmai te-ai intins lenes, sa respiri cerul. Soare batand in pleoape. Sus, aproape nevazuta, o pasare in zbor. Albastru.

Altele sunt adevarate carti de basme. Te poarta pe meleaguri fantastice, tesand in jurul tau o lume ireala. Si, cu fiecare val ce cade, descoperi ca Seherezada te-a prins in mrejele unei noi povesti.

Sau chiar un roman politist. Cu strazi in panta, fugind rapid pe dupa colturi de casa. Se ascund, chemandu-te sa le prinzi din urma. Sa descoperi. Ce pasi le strabat si catre ce destinatii. Adevarat detectiv, cu inima batand nebuneste, te afunzi in necunoscut. In labirintul ce contine promisiunea dezlegarii tuturor enigmelor. Si, daca urmezi fiecare indiciu, brusc orizontul ti se deschide larg! Din turn vechi de cetate. Ori catre nesfarsita mare.

Unele sunt de tinut aproape, pe noptiera, si de citit la lumina lampii. Numai asa isi pot canta frumusetea. Sub linistea lunii.

Altele, dimpotriva. Sunt de citit ziua, pe-o banca in parc, cu viata clocotind imprejur.

In final, fiecare lasa in urma propria adiere de parfum. Ce ti se potriveste sau nu. Si chiar daca in timp le uiti povestea, parfumul acela revine din cand in cand in nari, chemandu-te departe.

Nu am vazut prea multe orase. Si nici n-am citit foarte multe carti.

Intr-o zi insa, as vrea sa ajung sa vizitez cat mai multe carti si sa citesc cat mai multe orase...

7...5...3

2010-02-26T14:24:00.003+02:00

O poveste lunga. Cu bune si rele, ca orice poveste de viata.

O zi calda de primavara. Un prezent fericit.

Au fost 7. Au ramas 5, iar de curand, numai 3. Ildi, Pingu si Bursi. Dupa exact... 4 luni!...

running full steam ahead...and still buying it

2010-02-24T21:29:00.016+02:00

All our lives we’ve dreamed about it

Just to find that it was never real

This sure ain’t no great Valhalla

Coming closer each turn of the wheel

Forlorn, adrift on seas of beige

In this our Golden Age

Even in our darkest hour

Never thought that it could get so bad

Bullied, suckered, pimped and patronised

Every day your tawdry little lives

So loose your head

And step within

The silence deafening

Now you saw it coming

And I saw it coming / We all saw it coming

But we still bought it / Now you saw it coming

And I saw it coming but still / Running full steam ahead

In and out of consciousness

It breaks my heart to see you like this

Crying, wringing hands and cursing fate

Always so little far too late

It’s 3am I’m wide awake

There’s still one call to make

Now you saw it coming / And I saw it coming

We all saw it coming / But we still bought it

Now you saw it coming / And I saw it coming

We all saw it coming / But we still bought it

Now you saw it coming / And I saw it coming

But still running full steam / Now you saw it coming

And I saw it coming but still / Running full steam

Now you / And I

We all saw it coming / But we still bought it

Now you / And I

We all saw it coming / But we still bought it...

Pasarea albastra a fericirii...

2010-02-16T19:46:00.006+02:00

Anul asta am redescoperit iarna. Si viata naturii amortite, in asteptarea primaverii. De multe ori surprinzator de animata, in ciuda gerului si a zapezii!

Exista aici, in oras, o strada aparte. Una din putinele care respira asezare si liniste. Echilibru. Strada Cimitirului... Aproape imediat, gandul zboara catre "la loc de lumina, la loc cu verdeata"... si mai departe... Cu toate astea, n-am privit niciodata cimitirele ca locuri ciudate, infricosatoare. Acele cimitire de alta data. Cu verdeata, liniste, copaci batrani, cantec de pasari... Precum cimitirul din cetatea Sighisoarei. Ce-si doarme somnul in profunda impacare. Cele de-acum insa, taiate ascutit si cvasi-identic in betonul rece, imi dau fiori!

Asadar, strada Cimitirului... O strada aparte, pe care amprenta muta a Naturii inghetate prinde glas. De pitigoi galben-albastri ce te privesc iscoditori printre ramuri de mesteceni tineri. I-am zarit intaia data la inceput de ianuarie si imaginea lor mi-a adus un gand uitat: "the bluebird of happiness "!

Existenta ei mi-a devenit cunoscuta din filmul K-PAX. Un film extraordinar, pe care il recomand din toata inima celor ce nu l-au vazut inca! Dar niciodata dupa aceea, n-am cautat o simbolistica a ei. Si iata, « the bluebird of happiness » este asociata intregii game de trairi si sentimente pozitive. Iar o pasare albastra moarta este simbolul pierderii inocentei, al renuntarii la iluzii si al trecerii de la naivitatea tineretii la intelepciunea maturitatii.

Tot ca simbol al transformarii sau chiar al vindecarii, apare si in K-PAX. Descoperirea micii minuni albastre, dupa zile de cautare si asteptare in spatele geamurilor spitalului de psihiatrie, starneste o adevarata explozie de bucurie si exuberanta printre pacienti. Imaginea, extrem de emotionanta, poarta in ea "secretul" marelui pas inainte pe drumul catre insanatosire: necesitatea de-identificarii omului de boala sa.

M-am intrebat despre ce-mi vorbeste oare gandul meu cu pasarea albastra… O schimbare? O plecare catre un "mai departe"? Nu stiu.

Stiu doar ca strada Cimitirului si pitigoii ei mi-au mers la inima in iarna asta...

“ The universe will expand, then it will collapse back on itself, then will expand again. It will repeat this process forever. What you don't you know is that when the universe expands again, everything will be as it is now. Whatever mistakes you make this time around, you will live through on your next pass. Every mistake you make, you will live through again and again, forever. So my advice to you is to get it right this time around.

Because this time is all you have.”

Iarna se numara racelile

2010-02-02T22:54:00.008+02:00

Porcina, aviara sau in varianta “demodata” de sezon, gripa – caci despre ea este vorba - poate oricand sa apara in perioada iernii. Sau o raceala. Iar motivele… pot fi multiple!

Si, la fel ca in cazul altor dezechilibre ce pot surveni la un moment dat in starea noastra de sanatate, unul din cele mai nocive lucruri pe care le putem face, este sa ne indopam. Am intalnit multe persoane care merg pe principiul "atunci cand esti racit forteaza-te sa mananci, chiar daca simti ca nu iti vine, caci organismul are nevoie de resurse ca sa poata lupta cu virusii"!

Oare chiar asa sa fie? Ocupat sa creeze anticorpii necesari acestei "batalii", ultimul lucru de care mai are nevoie organismul este acela de a fi pus la treaba pe un al doilea front, cel al sintetizarii substantelor nutritive din hrana.

Nu sunt eu cea care spune asta, ci a spus-o chiar Hippocrate, parintele medicinei. Si daca este sa fim atenti la ce ne spune corpul nostru cand suntem bolnavi, cred ca putem observa cu usurinta ca modul de alimentatie anterior imbolnavirii nu ne este tocmai la indemana.

Simtim nevoia mai degraba de un ceai, o cana cu lapte cald, o felie de paine prajita sau o supa. Hrana usoara, menita sa sustina corpul si nu sa-l suprasolicite. Iar alimentatiei i se adauga, bineanteles, si medicatia corespunzatoare.

Aceasta ar fi viziunea medicinei traditionale, fie ea alopata sau naturista, in ceea ce priveste boala.

O alta perspectiva, asupra careia poate ca ar merita sa meditam putin fiecare dintre noi, propune ca model de abordare incercarea de a descifra si interpreta simbolistica bolii. Mai clar, in loc sa combatem simptomele prin care boala se manifesta, sa incercam sa ascultam ce anume are ea sa ne spuna despre noi. Sa descifram mesajul care se afla in spatele bolii, sa vedem ce ne impiedica si, in acelasi timp, ce ne constrange ea sa facem.

Acum, revenind la... racelile noastre, va propun o supa de legume cu pasta de busuioc, potrivita atat in perioada "rebela" a gripei sau racelii, cat mai ales in cea de convalescenta.

Avem nevoie de:

- 2 cepe medii, un morcov mai mare, 2 cartofi taiati cubulete mici, o jumatate de legatura de patrunjel tocat marunt, 1 ½ l supa de legume (apa + legume deshidratate) sau pur si simplu apa fiarta, o jumatate de conserva de rosii in suc propriu (sau 2 rosii proaspete decojite), 300 g fasole boabe alba sau rosie (eu am pus din conserva), 150 g fasole verde, o mana de taitei mai grosi, sare dupa gust.

Pentru pasta de busuioc: 3 catei de usturoi, o mana de busuioc tocat marunt, 3 linguri de parmezan ras si 2 de linguri ulei de masline.

Preparare: Ceapa se toaca marunt si se caleste in 2 linguri de ulei de masline, la foc mic, pana se inmoaie si devine sticloasa. Se adauga morcovul taiat marunt, trei sferturi din rosiile tocate, cartofii, patrunjelul si supa/apa. Se lasa sa fiarba aproximativ ¾ de ora. Apoi se adauga fasolea boabe, fasolea verde si taiteii si se mai lasa pe foc inca 10-15 minute, pana cand taiteii sunt fierti. Intre timp, se prepara pasta de bucuioc: usturoiul se piseaza bine si se amesteca cu uleiul, busuiocul tocat si parmezanul. Sau, mai simplu, usturoiul se poate amesteca cu o lingurita generoasa de sos pesto. Iese la fel de bun! Pasta obtinuta se amesteca cu 3-4 linguri de supa si se toarna in oala peste restul. Apoi se opreste focul si se presara pe deasupra restul de rosii tocate. Se potriveste de sare dupa gust.

Pofta buna si o iarna fara raceli!

Cantec de iarna

2010-01-10T16:40:00.015+02:00

9 ianuarie 2010. In mijloc de iarna, o adevarata zi de primavara . In aer, treisprezece grade. Un vant caldut si parfumat adie incetisor.

Lasand in urma un oras descompus, cenusiu si imbatranit, am pornit-o pe drumul ce urca spre Dealul Galatiului. Pana sus, cartierul de tigani, manele, praf, groapa de gunoi a orasului... Spectacol dezolant al mizeriei umane. Locuri murdarite si slutite de maini inconstiente.

Incet-incet, zgomotele se estompeaza si natura incepe sa-si dezvaluie frumusetea. Culoare si arome, liniste...

Pe covorul de iarba inca verde, ici-colo mici petice de zapada. Pasari in zbor.

Respir adanc. Cat de frumos poate fi aici, departe de tot si toate!...

la multi ani!

2009-12-31T20:25:00.005+02:00

Va doresc din suflet ca noul an sa va poarte pasii pe un drum bun, catre o casa calda si alaturi de cineva drag inimii voastre! LA MULTI ANI!

Iar asta seara, acordati-va un mic ragaz si priviti catre stele. Si catre luna. Natura noastra draga ne-a pregatit un foarte frumos spectacol. Mai frumos decat orice artificii!

O eclipsa partiala de luna a inceput la 19.15, va avea punctul maxim la ora 21.22, iar la 23.29 se va termina...

Cer senin tuturor si petrecere frumoasa impreuna cu toti ai vostri dragi si iubiti!

ABBA - Happy new year

poveste de iarna...

2009-12-22T21:30:00.008+02:00

Craciun fericit tuturor!!!

Sarbatori frumoase si un An Nou cu bine, bucurii si cat mai multe impliniri, alaturi de toti cei dragi voua!

lucruri simple

2009-12-21T23:25:00.007+02:00

Daca ma uit in urma, peste anii ce-au trecut, Craciunul a fost si a ramas singura sarbatoare din an, de care m-am bucurat de fiecare data. Nu pentru conotatiile ei crestin-religioase. Nici pentru zapada. Sau pentru colinde si brad.

Ci pentru ca oricat de bogat sau de simplu venea, Craciunul imi aducea in inima un soi de tainica asezare si caldura. Si, uneori, un strop de tristete. Pentru ca mai trecea un an, iar eu ma regaseam din nou, cam pe nicaieri...

Am avut Craciunuri simple, dar extraordinar de frumoase! Am avut Craciunuri mai imbelsugate, dar cu adanci strangeri de inima si semne de intrebare: si acum, incotro?... Am avut si Craciunuri fara sarbatoare. O alta zi in calendar... si-un pregnant sentiment de singuratate in mijlocul celor ce-mi erau in preajma atunci.

Au fost ani cand am primit daruri ce m-au emotionat profund. Sau cand am reusit sa ating sufletul unui prieten printr-un gest simplu. Au fost si ani in care nu am putut oferi nimic. Si-n care nu am primit nimic. Ani mai usori sau mai grei, fiecare cu lumina si intunericul sau...

Anul acesta am intalnit cativa oameni frumosi. Si calzi. Pe care ii simt aproape, chiar daca nu ne-am vazut niciodata. Si tare mi-ar fi placut sa am posibilitatea sa ofer fiecaruia cate ceva! Fiecarui om drag din viata mea...

Dar cum nu s-a putut, mi-am propus sa-mi incerc indemanarea si sa confectionez felicitari de iarna. Sa trimit ceva simbolic, dar facut cu propriile mele maini. Nu au iesit perfecte! Si poate ca nu sunt nici cele mai frumoase. N-am reusit nici macar sa fac pe cat de multe mi-as fi dorit sa trimit mai departe...

Dar am incercat si sunt mandra de mine. Data viitoare, sper ca voi putea mai mult si, poate, mai bine. Cine stie?... In fond, anul e lung, nici nu a inceput inca, iar de sarbatorit o putem face in fiecare zi, fara ocazii speciale!

Ajutor

2009-12-17T16:54:00.006+02:00

Astazi am primit din partea unei prietene din Bucuresti, un mail si o rugaminte totodata, de a-i oferi o mana de ajutor pentru promovarea unei actiuni comune de a strange niste bani necesari copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul Fundeni. Redau mai jos, mesajul ei integral.

In cazul in care doriti si aveti posibilitatea de a participa in vreun fel, gasiti in text toate detaliile necesare. Toate cele bune si o seara frumoasa!

"Dragii mei,

Va solicit bunavointa in ajutorarea copiilor de la Sectia Oncologie de la Spitalul Fundeni - Bucuresti.

Impreuna cu colegi din birou am hotarat sa strangem bani pentru a cumpara medicamente necesare.

Banii se vor strange pana la data 19.12.2009 in contul meu in RON deschis la BCR

IBAN: RO05RNCB0092004218860001

titular: Ioana Simona Popescu

explicatii: “DONATIE SPITAL”

La sfarsit voi pune la dispozitia tuturor extrasul de cont referitor la perioada in cauza, ca sa nu existe suspiciuni.

In sensul acesta, va invit sa participati cu o suma la alegere pentru ca sa ii ajutam pe copiii suferinzi de cancer.

Va rog sa transmiteti acest mesaj si altor cunoscuti, ca sa reusim sa strangem cat mai mult.

MULTUMESC!

Simona"

Prajitura cu dovleac, sau unde sunt anotimpurile de alta data?...

2009-12-14T19:09:00.007+02:00

Astazi am simtit cel mai bine ca a venit iarna: -6 grade Celsius si temperatura este in scadere. A nins toata ziua cu fulgi foarte rari, marunti si perfect rotunzi, de parca undeva acolo sus, deasupra norilor, o mana distrata uitase sa inchida usa complet in urma-i, visand inca la toamna ce s-a incheiat. M-am surprins si astazi, gandindu-ma la vremuri apuse, la cum asteptam, copil fiind, trecerea anotimpurilor, la cum se traduceau atunci pentru mine iarna, primavara, vara, toamna...

Iarna o asteptam, ca orice copil cred, in primul rand pentru zapada si sarbatorile de iarna. Pentru emotia asteptarii cadourilor visate tot anul. Pentru mirosul cozonacilor grasi si pufosi, pregatiti cu multa indemanare de mama si paziti cu strasnicie, in timpul raziilor noastre talhare in bucataria ametitor de calda, ca sa furam cate un colt de aluat dulce si aromat. Pentru muraturi. Sau pentru florile de gheata, pentru scartaitul zapezii proaspete sub pasi, numarand zilele pana la vacanta.

Primavara asteptam cu nerabdare ghioceii. Stiam ca ei inseamna in curand verdeata, puzderie de flori, explozie de parfum si culoare si cantec. Zile mai lungi, cu vant caldut alunecat peste ochi si buze. Batrana salcie dintre blocuri, aplecata sub matisorii care imi zambeau in drumul catre scoala... Paltonul ramanea agatat in cuier, iar ghetele se ascundeau prin cutii. Primavara venea cu ridichi fragede pocnind intre dinti si, mai tarziu, cu prima saramura de peste cu ardei, rosii, usturoi si ciusca verde.

Vara insemna vacanta. Leneveala. Nisip cald si umed sub talpi. Zile lungi, seri tarzii la joaca. Vara era timp de visare, cer plin de stele, taceri fara-nceput si fara de sfarsit, era marea... Vara insemna salata de vinete a mamei, cu telemea de vaca si rosii proaspete, cumparate in punga de hartie. Si piersici mari, dulci si zemoase, mancate pe plaja in timp ce soarele ne usca pistrui albi de sare in obraji.

Dar dintre toate, toamna mi-era si mi-a ramas cumva cea mai draga. Pentru culorile ruginii si parfumate. Pentru frunzele fosnind sub pasii rari, in plimbari de miere la sfarsit de octombrie. Pentru castanele roscate si lucioase aruncate peste banci, peste alei... Un alt verde al marii, in alt ritm al valurilor, de fiecare data o alta muzica...dar aceeasi chemare. Cat imi placea vantul cu miros sarat, venit de nicaieri, de pretutindeni!

Toamna imi aducea in casa gutui si nuci si nemaipomenita placinta cu dovleac a mamei - mica obsesie pe care inca o mai am - pe care as fi mancat-o trei mese pe zi, plus desert... fara sa ma satur vreodata!

Cu toate gandurile astea in minte, de dor si de pofta mirosului de dovleac copt in casa, mi-am zis ca-i timpul sa rup "traditia" placintei si am incercat o prajitura cu dovleac. Nu-mi pare rau, caci desi nu foarte aspectuoasa, a iesit buna, moale si usor lipicioasa, cu o excelenta aroma de dovleac si scortisoara.

Iata si ce am folosit:

o cana cu varf de faina,
o cana de zahar,
o cana de nuca macinata,
o cana si jumatate de dovleac dat pe razatoarea mica (sa iasa aluatul mai fin)
o lingurita cu varf de praf de copt
100 g unt topit rece
2 oua
un praf de sare
sucul de la o mandarina mica
2 linguri de lapte
si pentru glazura: 100 de g zahar pudra, 2 linguri de apa rece si scortisoara macinata

Am pus intr-un castron faina si am amestecat in ea praful de copt. Am adaugat zaharul, nuca si dovleacul ras. Separat, am amestecat untul topit cu ouale batute usor spuma cu un praf de sare, laptele si sucul de mandarina. Am incorporat apoi amestecul rezultat in cel de faina, zahar, nuca si dovleac. Compozitia obtinuta am pus-o intr-o tava unsa cu unt si tapetata cu faina si am copt-o aproximativ o ora in cuptorul preincalzit la 200ºC.

Dupa ce s-a racit aproape complet, am amestecat zaharul pudra cu apa si scortisoara, iar glazura obtinuta am intins-o pe deasupra cu o lingura. A fost tare buna langa un pahar de lapte rece, sau un Earl Grey fierbinte, cu lapte si miere.

Pofta buna daca o incercati si o iarna frumoasa!