"Corpul mamei era teapan. Cei zece catelusi continuau sa suga.
A doua zi, laptele se transforma treptat din acru in dulce, trupul mamei din teapan deveni moale, din rece cald, si, in cele din urma, ea deschise ochii si reveni la viata.
Cei zece pui supsesera zdravan. Flori divine cadeau din belsug."
Tan Swie Hian, "Flori de prun" - Schimbarea laptelui
Sambata dimineata. Soarele straluceste bland si un vant caldut adie printre ierburi. Hmm... ce zi minunata! Ce toamna minunata! M-am trezit cu dorinta sa ies la plimbare, sa privesc, sa respir. Pomii si frunzele, iarba si florile, muntii si Oltul...
Drumul spre malul Oltului e scurt: iesi dintre blocuri si mergi drept, spre iesirea din oras. Apoi drumul o coteste in stanga, serpuind molcom printre campuri. Cum mergi, in fata, dealuri. In spate, muntii patati de alb ici-colo, dupa ninsorile de zilele trecute.
N-apucam sa facem bine la stanga insa, ca din marginea drumului incep sa se auda scancete. "Pui de pisica sau de caine?" ma intreb zambind. Ce-i drept, natura pe-aici ajuta puii sa creasca, oferindu-le cu generozitate caldura si protectie printre vegetatia deasa, la adapost de priviri indiscrete si ganduri rele.
Ne apropiem si zambetul imi devine amar... Cativa pui de catel, proaspat fatati de cateva zile, incearca sa se adune unii in altii. Cineva i-a abandonat acolo. Marturie - cutia de carton ce le-a servit drept mijloc de transport. Incepem sa ne uitam in jur, sa vedem cati sunt.
1, 2, 3 ....5, 6...
"Asta mic, cred ca-i deja mort! Deja il bazaie mustele". Un scancet slab ne arata ca ne-am inselat. 6 deci! Privesc cu atentie sa fiu sigura, caci toti au culorile ierburilor campului, innegrite aproape de ploile si zapada cazute saptamana trecuta, de frigul de peste noapte. Din capatul santului pe fundul caruia se scurge la vale un firicel de apa, al 7-lea scanceste din rasputeri. Parca simte ca cineva e pe-aproape. Il luam din apa. Are burtica si labutele aproape inghetate. Incerc sa-l sterg si sa-l incalzesc.
Privim la ei, adunati laolalta, si ne intrebam mut: "ce sa facem acum?". Ii lasam aici, si sigur mor peste noapte, sau"... sau ce?
Sau ii luam cu noi? "Dar sunt proaspat fatati. Trebuie hraniti la cateva ore, curatati... si-n plus, sunt 7!!!! Ce sa facem cu ei, chiar daca rezista si se fac maricei?"
Am stat asa, pret de 10 minute, cred. Decizia insa fusese deja luata. Nu stiu neaparat daca si cea mai buna... Stiu insa ca nu ne-a lasat inima sa-i abandonam acolo! Am pus in cutie patura pe care o luasem sa stam in iarba, am pus catelusii inauntru si am pornit-o spre casa.
Si de sambata dupa-amiaza, tot la 3-4 ore, glasurile mici, ascutite si plangarete ne amintesc ca le e foame. Sau frig. Burtici grasute, pline de lapte caldut supt din biberon, ochisori lipiti ce cauta lumina din cand in cand. Par sa reziste bine. Cel putin deocamdata, chiar mai bine decat noi ! :)
Problema este ce va fi cu ei mai departe... Deocamdata incerc sa-i aduc "la lumina", insa va trebui sa le gasesc stapani. Peste o luna-doua, vor fi prea mici ca sa se poata descurca in frig, afara, iarna. Asa ca... daca stiti pe cineva dornic de-un catel iubitor, mancacios si... (rimeaza cu mancacios) :)), dati-mi va rog de veste!
dimineata a venit rece. cu bruma pe firele de iarba, si cu parbrize inghetate. un rasarit de soare superb. aerul tare si limpede, lasa sa se vada printre blocurile de vis-a-vis muntii acoperiti de prima zapada.
aparent, iarna a venit mai repede. de ce spun, aparent? pentru ca desi ieri dimineata prima ninsoare din an ne-a facut botezul, astazi soarele straluceste hotarat. a cuprins in bratele-i calde Natura si o dezmiarda cu duiosie dupa trei nopti de frig.
imi vin in minte brandusele ce impanzeau padurea de pe Dealul Persanilor, sambata trecuta. covor fragil si delicat, movuliu-pal. cresteau curajoase inclusiv pe marginea drumului. in pamantul tare si sterp, printre mizerii aruncate din masini. ni se daruiau privirii neconditionat, fara sa ceara nimic in schimb.
refuz sa cred ca toamna s-a dus deja. stiu ele mai bine de ce au inflorit a doua oara! "branduse inflorite in octombrie, sunt semn de toamna lunga", spuneau batranii. astept deci, ca toamna sa se reintoarca.
toamna cu miros de ploaie si de soare, de frunze ruginii, de gutui si... placinta cu dovleac - preferata mea, inca din copilarie.
Ingrediente:
- 400 g faina, un praf de sare, un ou, 2 linguri de ulei, o lingura de otet (de mere si miere am pus eu) si aprox. 200 ml apa calduta
- un kg de dovleac, 8 linguri de zahar (± in functie de cat de dulce e dovleacul), scortisoara dupa placul inimii si, cui ii place, nuca taiata marunt
Preparare:
Din faina, ou, ulei, otet, sare si apa se framanta un aluat elastic, pana ce se desprinde usor de pe maini. Cam... 5 minute dureaza asta. Cand e gata, se face o bila, se unge cu ulei si se pune intr-un castron acoperit cu un prosop de bucatarie sa se odihneasca dupa atata framantat. :) In jur de 30 de minute. Daca nu va grabiti, lasati-l chiar mai mult. Foile ies mai elastice si se intind usor si subtiri, fara sa se rupa.
Cat timp se odihneste aluatul, se curata dovleacul si se da pe razatoarea mare. Apoi se adauga zaharul si se amesteca.
Din aluatul obtinut se intind doua foi subtiri. Pe fiecare se intinde uniform jumatate din cantitatea de dovleac si se presara scortisoara (cum spuneam, dupa placul inimii), lasand 2-3 cm liber pe margini. Tot aici, se adauga si nuca. Se strang capetele, se ruleaza. Se unge pe deasupra cu galbenus de ou si se coace la foc potrivit (180-200 grade) cam 40 de minute, pana ce devine aurie deasupra.
noapte rece de octombrie. vantul bate ascutit, cu stropi marunti pe obraz, aducand dispre munti miros de zapada. orasul e pustiu si linistea adanca.
mi-e dor de o cana cu vin fiert, aburinda...
ascult Vladimir Vîsoţki. si, desi nu i-am inteles niciodata versurile, muzica sa m-a rascolit de cand am auzit-o prima data in White Nights.
Vladimir Vîsoţki, poetul, cantaretul si actorul disident al Rusiei, la moartea caruia o tara intreaga a sfidat autoritatile comuniste, pornind (potrivit martorilor vremii) in numar de un milion catre Moscova, pentru a-si lua ramas bun de la el...
Vladimir Vîsoţki: pasiune, zbucium, nadejde, curaj, profunzime, autenticitate, revolta, deznadejde, putere si libertate...
m-am trezit in noaptea asta cu un sentiment ciudat... ciudat si de neinteles. aproape ca o presimtire. de parca ceva important era pe cale sa se intample, de parca ceva urma sa se schimbe esential.
traiam, in acelasi timp, cu simtamantul straniu ca noaptea avea sa nu se mai sfarseasca niciodata... imi parea ca dorm deja de zile intregi, ca din cand in cand ma mai trezesc sa ascult respiratia Lumii, sa verific cumva daca s-a facut lumina, si ca nimic nu statea in puterea mea sa pot schimba acea stare de fapt. sa fac ceva, sa vina zorile.
si ceva, venit de undeva departe, si totusi din mine, parea sa-mi spuna fara voce: asculta... priveste intunericul... fii constienta... fara teama!am incercat.
am auzit vantul suierand puternic, patrunzand prin toate colturile si zgaltaind din cand in cand usa camerei, desi geamurile erau inchise... parea sa strige "treziti-va, am un mesaj important pentru voi!". am auzit ploaia, mici picaturi izbite cu furie in geamuri de vantul-mesager. am auzit ciorile strigand, un vaiet comun prelung si ascutit si le-am vazut cu ochii mintii invartindu-se in cercuri haotice, ca de fiecare data inainte de-o schimbare majora a vremii... mi-am auzit respiratia si bataile inimii. tematoare si in acelasi timp in asteptare, cumva nerabdatoare.
am auzit si voci afara. ratiunea imi spunea astfel, ca-i timpul ca soarele sa rasara. si totusi, simtamantul de noapte fara de sfarsit nu disparea.
am privit intunericul din jur. mici strafulgerari de lumina brazdau la intervale mari de timp, peretii camerei. probabil fulgere. sau faruri de masini. am inchis ochii si-am privit in intunericul din mine. cu atentie la ce se ridica de acolo. teama, liniste, curiozitate, gol?... si-asa am adormit din nou...
se spune ca intunericul cel mai negru, aduce dupa el lumina cea mai stralucitoare.
dupa o astfel de noapte, rasaritul Soarelui a venit superb! lumini si umbre, ceturi sfasiate si nori de ploaie destramati de vant. o dimineata unica, ce poate aduce cu ea orice. fara planuri, fara certitudini, fara iluzii de control.
doar marele Necunoscut in care putem sa ne lasam sa fim, curajos, sau la care putem sa privim de pe margine.
De ceva vreme incoace, ma simt in tara ca pe o corabie in deriva. Nu am televizor, internetul functioneaza cu opintiri, dar si asa, uneori mai merg si mai citesc din presa online. Presa, si ea... am vazut pentru o perioada de doua luni de zile, din cele sase de Targu Mures, cam ce inseamna. Cu toate astea, de multe ori chiar nu ma pot abtine.
Citesc articole, spicuiesc printre comentarii... 99% sunt generalizari agramate, vulgare si extraordinar de agresive. Sub protectia anonimatului oferit de un pseudonim (sau un "nick", asa cum e modern acum sa spui) diversi... cetateni isi deverseaza prostia si frustrarile acumulate cred, de generatii intregi. In functie de subiectul articolului, numarul comentariilor variaza de la doua-trei, pana la cateva sute. Ceea ce ma inspaimanta este faptul ca pseudonimele nu se repeta. De unde ajung sa ma intreb, infrigurata, daca asta este nivelul general de gandire, de pregatire (= cultura), de ignoranta al majoritatii societati romanesti actuale. Despre nivelul de dezvoltare a constiintei este inutil sa mai amintesc.
In speta, fiecare site are o sectiune-sinteza, unde poti vedea care sunt cele mai vizionate sau comentate stiri. Un fel de top. Top de unde am dedus ca-n tara asta, cele mai cautate subiecte sunt: crimele, violurile, scandalurile din te miri ce sat de prin romania (da, nu mai e de mult Romania!), viata minoritarilor nostri, pornografia (de la cea neaosa, la cea politica), exhibitionismul. A, si sa nu uit: moartea si viata de dincolo de moarte (da’ tot pe lumea asta) a "regelui pop", Michael Jackson.
Uneori ma revolt, alteori ma scarbesc. Uneori, pierzand luciditatea pentru cateva momente, ma enervez si-mi vine sa ma port la fel: birjareste. Din pacate insa, nu ajuta. Decat, poate, prin faptul ca astfel mai deschid (intre patru pereti) supapa de furie, deznadejde sau revolta...
De cateva zile incoace societatea e framantata – la fel si presa ori televiziunile – de doua subiecte: criza politica – demisia de la guvernare a psd – si criza sociala – greva din 5 octombrie a principalelor sindicate, urmata de mitingul din data de 7. Se vorbeste despre manipulare. Se incearca cumpararea in modul cel mai "pe fata" si mai jenant cu putinta a sindicatelor, prin masuri de genul: "sindicatele vor putea sa-si cumpere sediile de la RAPPS, la preturi mici", pregatite de catre guvernanti absolut intamplator ( ?) exact in dimineata zilei de 5 octobrie.
Nu spun ca aceasta greva ar putea schimba multe… Dar nici nu cred ca ar putea adanci o situatie la care s-a ajuns in timp, dupa 20 de ani de furturi ca-n codru ale celor ce ne-au guvernat si ce inca ne guverneaza. Comentariile la astfel de stiri, sunt multe. Si foarte urate. Oamenii sunt condamnati la gramada, fara drept de apel, pentru lipsa lor de "patriotism ", pentru faptul ca "nu inteleg ca tara e la greu si, in loc sa puna umarul la munca sa o sustina, fac greva ". In plus, toti sunt "spagari " si "lenesi", caci "la stat se sta, nu-i ca la privat"... Despre injuraturi ca la usa cortului, nu mai vorbesc!
Mi-e imposibil sa mai am ceva de spus pe marginea lor... DAR ! Nu pot sa nu remarc faptul ca mult-discutata taxa auto, a generat la vremea ei un val imens de comentarii asa-zis solidare, in care oamenii se incurajau intre ei sa iasa in strada pentru a sustine eliminarea ei. "O noua revolutie" reprezenta, in opinia majoritatii, unica solutie.
Ce pot sa-nteleg, deci ? Ca masina le e mai importanta multor romani, decat o burta goala (cum e cazul unora, destul de multi, din cei iesiti in strada deunazi), decat dreptul la Educatie sau dreptul la Sanatate ?... Imaginea primeaza, asadar. Nu are importanta daca continutul este gaunos!
Frumos vorbea Cartarescu la un moment dat despre "sentimentul romanesc al isteriei" si cumplit de adevarat...
Si, pe fondul a toate cele de mai sus, se desfasoara si campania electorala. Sau circul politic electoral. Iar in privinta asta, desi locuiesc intr-un oras mic, am avut neplacerea de-a ma intalni cu emisarii a doi dintre candidati: crin antonescu si mircea geoana.
Iata, pe scurt, si povestile.
E poate mai bine de-o luna, cand, intr-o dupa-amiza suna cineva la interfon. Raspund, si o voce tanara – nu cred ca avea mai mult de 17-18 ani – imi ciripeste suav : "buna ziua, fac parte din echipa lui crin si vreau sa va inmanez un plic, personal!". Cum, nu stiti care crin?! Nici eu nu am stiut intr-o prima fractiune de secunda. Am vrut sa apas pe "vorbeste" si sa-i spun ca nu ma intereseaza crinii, insa degetul mi-a luat-o inaintea gandului si a apasat pe "intra". In cateva secunde, cineva imi suna la usa. Deschid. O tanara fata (vazand-o, imi pare si mai mica) isi cere scuze pentru deranj, se prezinta din nou ca facand parte din "echipa lui crin" si ma intreaba daca ma poate retine sa-i raspund la cateva intrebari. Daca bine imi amintesc, iata care erau patru, din cele cinci in total:
1. ati mers anul acesta in concediu?
2. din salariu, dupa cheltuielile de baza, mai raman ceva bani in plus, sau nu?
3. mergeti sa votati?
4. daca da, v-ati hotarat si pe cine votati?
A cincea imi scapa, dar era in acelasi ton cu celelalte. La final, imi multumeste politicos, imi cere un numar de telefon la care, imi spune ea, este posibil sa ma sune cei de la sediu ca sa verifice autenticitatea vizitei si pleaca. Nu inainte de a ma intreba daca am, la randul meu, intrebari. Da, as fi vrut sa-i spun: ce anume te-a determinat pe tine, sau ce anume te-a convins sa intri in randurile "echipei lui crin"? Am renuntat insa, caci in afara faptului de a parea ca ma dau desteapta, nu ar fi avut nici un sens...
In plicul primit, pe langa cartea de vizita si fluturasul obisnuit, cu propaganda electorala, am mai gasit inca un plic. Unul autotimbrat, cu o foaie alba inauntru, pe care eram incurajata sa-mi trimit observatiile, problemele cu care ma confrunt si eventualele propuneri, deoarece crin este interesat de ceea ce se intampla cetateanului de rand si e hotarat ca impreuna sa curatam romania de lichele. In plus, aflu ca el a sustinut intotdeauna interesele noastre. In ce fel, ramane o mare enigma pentru mine!...
Grosolana si ordinara manipulare a tinerilor! Sa profiti nemernic de faptul ca la varsta asta, acesti copii inca isi cauta o identitate, ca implinirea nevoii de a-si construi un ego, de a fi important, de a face o diferenta prin propriile actiuni, este atat de puternica incat o campanie electorala poate parea un bun prilej in sensul asta (prin sloganurile populiste si ipocrite), mi se pare fundamental imoral!
Vizita mi-a smuls zambete amare si mi-am spus in gand ca "astept" cu interes si actiunile electorale ale celorlalti candidati la prezidentiale. Si n-am avut mult de asteptat.
Saptamana trecuta, pe la ora 5 dupa-amiaza, incepe brusc si puternic sa se auda muzica dintre blocuri. Muzica ritmata, de dans, basii facand sa vibreze podelele. Nedumerita, merg sa ma uit pe fereastra, intrebandu-ma in acelasi timp (retoric, evident!) daca nu era o lege, a linistii publice, conform careia in intervalul 15-17 parca, ar fi trebuit sa fie liniste... Privind afara, vad un autocar parcat la marginea trotuarului si, doua blocuri mai departe, un grup de tineri imbracati cu bluze rosu aprins, dansand.
Spectacol de street dancing. Melodiile se schimba rapid si, in acelasi timp, un individ striga intr-un microfon incurajand oamenii de pe strada sa li se alature. N-am retinut alte refrene, dar "I’m a fire starter…" al celor de la Prodigy, mi s-a parut reprezentativ.
Autocarul acoperit cu folii autocolante rosii promova mut, ca si tricourile de aceeasi culoare ale tinerilor, candidatura la presedintie a lui mircea geoana.
Toata nebunia a durat undeva spre o jumatate de ora.
Nu stiu ce mesaj au intentionat sa transmita organizatorii, la fel nu stiu cu ce impresie au ramas oamenii din oras, la plecarea protagonistilor. Pentru mine insa, a fost o dovada in plus ca circul a ramas inca, una din metodele preferate de promovare a politicului. Si nu numai. Ca oricine poate face orice, oricat si oricum, oriunde "il apuca cheful".
Actiunile saltimbance ale dansatorilor n-au facut decat sa-mi promita ca lipsa de respect si de bun simt, lipsa de continut, de valori si de responsabilitate se vor mentine cu geoana, ca presedinte.
Despre basescu... nu mai e nimic de zis. Trimisii lui n-au ajuns inca si prin urbea noastra (nu-i prea tarziu, insa), dar am citit recent, pe blogul lui Flavius, ca la Brasov se strangeau semnaturi pentru el. Si nu prea se inghesuiau sustinatorii!...
Din pacate, (contra)candidatii lipsesc cu desavarsire, si tot asa si perspectivele de mai bine pentru tara asta. Iar cand spun mai bine, ma refer la o directie coerenta si constructiva, fie ea oricat de grea!
Inchei "optimist" cu intrebarea (si ea retorica): romania, incotro ?!...
Una din obsesiile mele culinare, ramasese pana anul acesta, dulceata de gogonele... Stiu, gogonelele se mananca murate - deci sarate si acre. Cum adica sa le mananci in dulceata, asadar... dulci?!
Prima data am mancat dulceata de gogonele la o colega de lucru a mamei, ramasa si prietena a ei in timp. La Tanti Steluta.
Tanti Steluta era venita din Moldova. Femeie robusta si plina de energie, avea o famile numeroasa, si iarna fiind lunga, camara trebuia umpluta bine. Tin minte ca mi se parea uimitor faptul ca din aproape orice leguma sau fruct, putea sa faca ceva absolut delicios de mancare!
Ca si copil, pe-atunci mi se parea aspra si foarte stricta. Si, intr-un fel, chiar asa si era.
Cand am revazut-o ultima oara, acum vreo 4 ani cred, i-am privit cu drag blandetea intiparita pe chip si caldura ochilor caprui inchis. Isi pastrase energia, doar gesturile prinsesera acea lentoare a mainilor ce cunosc pe derost cum se fac lucrurile si cat dureaza pentru a fi gata la timp.
Si mi-am dat seama ca dintotdeauna am admirat-o pentru faptul ca, in felul ei, a stiut sa treaca prin orice cu fruntea sus si fara sa se planga. Ca o piatra slefuita in timp de valurile marii si adusa intr-o zi la mal. Iar ea, Tanti Steluta, tot aproape de malul marii statea.
Revenind la dulceata, nu cred ca aveam mai mult de 5-6 ani, cand am gustat-o, acea "prima data". Dar mirosul, aroma si gustul ei "exotice" mi-au ramas intiparite in memoria papilelor gustative si s-au insirat pe lantul "amintirilor din copilarie".
Stiu ca i-am zis mamei ca-mi place si ne-a facut si ea de cateva ori. Simpla, ori cu nuca.
Anul asta, cand m-am trezit intr-o zi mergand pe firul copilariei inapoi, am decis sa nu fie numai cu gandul si sa incerc sa fac si eu dulceata aceea auriu-verzuie si parfumata.
Si, iata ce-a iesit!
Reteta e simpla: am pus 1,5 kg de gogonele, 1 kg de zahar, zeama unei lamai, o jumatate de pastaie de vanilie si un pahar de apa.
Am scos cotorul gogonelelor, le-am crestat un "X" pe spate si le-am oparit cam 10-15 minute in apa clocotita. Le-am scos in apa rece, le-am curatat de pielite, apoi le-am taiat felii subtiri, ca pentru salata. Le-am curatat semintele si am pastrat zeama lasata. Intr-o cratita, am pus sa fiarba zaharul cu apa, zeama de la seminte si pastaia de vanilie taiata in doua (semintele de vanilie se vad in dulceata). Am lasat sa fiarba putin, cat sa se lege cat de cat siropul, apoi am pus feliile de gogonele, am adaugat zeama de lamaie si am fiert dulceata la foc mic... nu m-am uitat la ceas cat exact, dar cred ca spre 2 ore. Ca sa fiu sigura ca-i gata, am facut proba picaturii - nu, nu cea chinezeasca! :-), cea pe farfurie. Am pus apoi dulceata fierbinte in borcane, sterilizate 10 minute la cuptor.
Iar duminica, am facut cateva clatite. O parte cu miere si nuca, o parte cu dulceata de gogonele. Si, fara modestie, nu pot spune care au fost mai bune!
Nu stiu cand, nu stiu de ce, am simtit nevoia sa recitesc o carte: Don Fernando, a lui Fernand Fournier-Aubry. Nu e mult de cand am terminat-o de citit pentru prima data - anul trecut.
O carte pe care n-o intalnisem pana acum. Am cumparat-o cadou cuiva foarte drag mie si, astfel, am ajuns s-o citesc si eu. O carte despre o viata de om traita intens, la maxim, cu tot ceea ce universul i-a asternut in fata ochilor. Pentru ca a privit cu atentie. Pentru ca a ascultat cu atentie.
"Don Fernando": un om ce si-a urmat mereu chemarea, chemarea drumului sau, chemarea vocii sale interioare, pe care a ascultat-o mereu, inainte de toate. Un Om extraordinar!
Cum spuneam... nu stiu cand, nu stiu de ce. Poate pentru ca acum ma simt mai tare ca oricand "pe drumul meu" si, poate, pentru ca am nevoie sa-mi gasesc curajul sa fac noi pasi mai departe...
Transcriu mai jos, cateva pasaje din primul si ultimul capitol. Cartea a aparut la Editura Meridiane, Bucuresti 1978. Si, alaturi, un scurt film in limba franceza, o secventa din interviul cu André Voisin, omul caruia i-a povestit viata sa si care a transpus-o apoi, in cuvintele adunate intre paginile cartii.
Las, asadar, propriile sale vorbe si trairi sa povesteasca...
Cand bate vantul aventurii, trebuie sa-i asculti chemarea. Daca bate, eu il simt si ma supun. Ma feresc pe cat e cu putinta sa reflectez. Celulele propriului meu trup imi dicteaza ceea ce trebuie sa fac.
De pilda astazi: de ce sa povestesc lungul week-end care este viata mea? Multa vreme am refuzat. Acum imi place si simt nevoia s-o fac, pentru ca stiu, in strafunduri, ca a sosit vremea.
Nu sunt un nebun, un maniac, un laudaros. N-am cautat niciodata scandalul, istoriile necurate ori macabre. Am trait totdeauna cu inima in palma. Daca mi-am pastrat bata la indemana, am facut-o pentru ca exista si ticalosi.
Nici frumoasa, nici urata, iata viata mea, asa cum m-am angajat s-o povestesc aici prieteneste, fara sa trisez.
Daca o dau in vileag, o fac in speranta ca ea va fi instructiva si folositoare, ca si altii, copii, oameni tineri, vor visa, citind-o, asa cum am visat eu – si vor porni, la randul lor, pe calea aventurii. La fel, in speranta ca, din cand in cand, se vor bucura asemenea mie. Caci nu iubesc tristetea: ea ofileste.
La inceput nu stiam incotro avea sa ma duca aventura. Nici astazi, nu pot sa-mi dau prea bine seama. Totusi ii ascult chemarea. Asta e frumusetea. [..]
Am invatat ce e viata privind fetele, atat ale indivizilor fara scrupule, cat si ale deschizatorilor de drumuri. Am traversat decorurile Africii, ale Americii de Sud si ale Asiei manat de pasiunea de-a vedea, a prospecta, a inventa, a intelege, a ajuta – si punandu-mi pentru asta la bataie sudoarea, intotdeauna. Am supravietuit pentru ca iubeam. Iubeam totul : necazurile, foamea, drumul, fiintele omenesti, pericolul, curajul, frica, moartea. Viata nu-si daruieste frumusetea decat acelora care-o strang cu putere in brate.
Cand inaintezi pana la istovire, pana in clipa cand se contureaza fruntariile mortii, jungla devine intr-adevar jungla, marea – mare, desertul – desert. In sfarsit, vezi. La fel si pentru tine insuti. Doborat de malarie, am sfarsit prin a ma duce sa pescuiesc rechini in Pacific, deoarece jungla mi-a fost barata de catre medici. Am facut cunostinta cu Asia si cu cele cinci frontiere ale Afghanistanului de Nord, pentru a salva de la moarte un prieten. Da, trebuie sa mergi pana la capatul lucrurilor – caci numai acolo invelisul crapa si adevarul iese la iveala, dupa cum numai la capatul puterilor si al intregii tale fiinte ai, poate, sansa de-a afla cine esti. [...]
Pretutindeni in lume, milioane de fiinte omenesti mor de foame sau de subnutritie. Fata de acesti seringueiros, am jurat ca razbunarea mea va consta in a-mi pune toate fortele in slujba dezmostenitilor, ajutandu-i pe cat mai multi dintre ei sa supravietuiasca si sa traiasca - si voi incepe cu locuitorii Amazoniei, pentru ca trebuie sa existe un inceput, iar viata mea se afla acolo.
Sunt oameni care cumpara mitraliere si recruteaza asasini. Eu nu vreau decat o ambarcatiune, ca sa plec din nou. Si nu o canoniera, ci un simplu vas de pescuit : «o nava cu vitamine» ca sa salvez astfel mii de vieti omenesti, folosind lectia aventurii, a naturii.
Iata pentru ce m-am intors de asta data in Europa. Am facut un legamant, si sunt sigur ca, de cate ori ma privesc din adancul meu sau de altundeva, femeia si copiii mei indieni asasinati imi incuviinteaza gestul. Asa cum il incuviinteaza si alte umbre dragi.
Aceste umbre sunt panzele mele. Cand bate vantul si nu-ti lipsesc panzele, corabia porneste ; ea are aripi. Drama e ca, odata cu intoarcerea in Europa, ma vad silit sa-mi spun: «Atentie, Fernand. Aici aripile mai degraba ti se reteaza». Da, odata intors din Amazonia, trag cu coada ochiului, cercetez, ascult: strada, copiii, sticletii, oamenii de afaceri, prietenii – totul imi vorbeste. Si as avea chef sa le spun oamenilor: «Nu fiti niste fraieri, niste piperniciti supusi conditiei voastre, niste furnici. Traiti. Pastrati-va visul si instinctul. Sau macar desprindeti-va. Trebuie sa stii sa te desprinzi, nu sa te amesteci. De-adevaratelea sau in vis. Unde ? Pretutindeni. Exista intotdeauna unghere potrivite. Iata aventura».
Uneori sunt grav, niciodata trist. La ce bun sa te vaicaresti, sa plangi ? Cand treaba se-mpute, desfasori panzele. [...]
Am invatat ca aventura se afla intotdeauna acolo unde ceilalti n-o vad. Tot ceea ce-mi doresc este ca a mea sa dovedeasca pustiului cu par lung, tatalui, bunicului chiar, tuturor acelora care se plictisesc ori isi dau silinta si cauta, ca totul este posibil, intotdeauna.
Eu, in privinta asta, imi pastrez un suflet de copil. Asa incepe totul. [...]
VIATA NU SE SFARSESTE. MOARTEA NU E DECAT O ALTA AVENTURA
Fiintele umane nu vad nimic. Pentru a vedea celulele, au nevoie de microscoape. Eu unul nu mai am nevoie. Stiu ca nu se moare ; se dainuie – cu modificari poate, dar se dainuie, si e bine asa. Moartea nu exista. E o denumire veche, necontrolata. O ultima absurditate. Ne schimbam, nimic mai mult. Cred acum in asta. Voi muri, da, insa leganat in bataia vantului, ascultand muzica de violoncel a junglei. Voi inchide ochii. Prietenul meu episcopul, sau inlocuitorul lui, imi va intinde o tigara. Cantecele tuturor triburilor, cantecele venite din vechiul Satipo si de pretutindeni, simple ca niste bijuterii de tagua, acest fildes vegetal din care indienii isi fac podoabe, iar altii nasturi, imi vor umple auzul. Si voi porni. Simplu. Toti indienii mor astfel, in hamacurile lor. Se leagana usurel. Cand totul se sfarseste, inseamna ca au plecat spre o alta viata, mai frumoasa."
De mai bine de-o luna, intr-un colt de geam, a poposit pe tacute, un nou prieten. E micut si destul de nostim, cu picioarele subtiri si firave, ce par imbracate in jambiere galben cu negru. Si-a intins o panza pe masura – mare minune si maiestrie – pe care, cu neobosita ravna si-o reface seara de seara, inainte sa se aseze in centru, in asteptare...
Pana ce vantul nu i-a prins in ea fire de praf, nici n-am bagat-o de seama. E ancorata bine, cu un fir oblic, ce merge pana aproape de jumatatea geamului.
Acum doua zile, pe inserat, cand soarele era la asfintit iar coltul sau de geam in penumbra, l-am vazut iesind si incepandu-si, fara graba, munca. L-am urmarit pret de aproape zece minute, mergand cateva secunde in cerc, apoi, cu piciorusele din spate facand niste miscari repezi, parand sa lege noduri. A lucrat si-a lucrat intr-una, invartindu-se in cerc, repetand miscarile cu aceeasi cadenta, masurand parca timpul, ca un metronom.
Cand am revenit la geam dupa cateva ore, statea linistit in centru, leganandu-se odata cu panza, in bataia vantului caldut de toamna tarzie.
Nu stiu daca are noroc in fiecare seara. Stiu ca odata, pe la sfarsit de august, cand puietul de cosasi plecase in lumea larga, decis sa poposeasca cateva zile si prin casele cu geamuri deschise, s-au prins in panza lui trei.
Mi-s dragi cosasii, dar pe camp, nu in casa. E drept, mi-a parut rau pentru ei, dar m-am bucurat pentru prietenul meu, micul paianjen. A fost ca un dar pentru amandoi: eu n-am mai urmarit cosasii mici, verzi si "saritori" prin casa (cu ganduri... nu tocmai pozitive pentru ei!), iar el a primit hrana pentru cine stie cata vreme!
Acum, e din nou "la datorie", agatat in mica si fragila-i panza.
noi ne-am facut atat de mari, ca nu mai vrem sub paturica! 
Pofta buna!
dupa o astfel de noapte, rasaritul Soarelui a venit superb! lumini si umbre, ceturi sfasiate si nori de ploaie destramati de vant. o dimineata unica, ce poate aduce cu ea orice. fara planuri, fara certitudini, fara iluzii de control.
