ramas bun!...

De doua zile incerc sa scriu despre o veste buna. Si nu reusesc. In parte pentru ca despartirea a fost destul de grea, in parte pentru ca nu am gasit in nici un fel cuvintele potrivite. Asadar... vestea extraordinar de buna este ca marti dimineata, intr-o cutie mare, cu o patura groasa drept zestre, cei sapte catelusi au plecat impreuna catre casuta ce-i va gazdui pe toti, cel putin pentru doua luni de acum inainte!!

Si-au gasit stapan, sau stapanul i-a gasit pe ei... Pentru trei dintre ei, popasul este definitiv, pentru ceilalti numai temporar. Insa cand vor pleca, nu o vor face departe de fratiori. Vor ramane aproape, printre vecini, la oameni care iubesc animalele si care vor avea grija de ei.

Au plecat la tara. Intr-o casa cu gradina si curte mare. Unde sunt liberi. Sa alerge, sa se joace, sa se harjoneasca. Liberi sa simta soarele incalzindu-le blanita, sa vada cerul, sa simta aromele aduse de vant. Si, cel mai important, sunt impreuna!! Asa cum au crescut si s-au obisnuit sa fie pana acum.

Deocamdata, fiind inca micuti, locuiesc in magazie, unde-i cald. Cu patura primita la plecare, cu lapte cald si mancare buna, de care mananca si stapanii. Si-o fetita simpatica, ce merge la gradinita, trece zilnic pe la ei sa-i dragaleasca, sa-i iubeasca si sa-i mangaie, asa cum au fost obisnuiti.

Catelusii au pornit, deci, in Viata! Drum bun dragilor, sa fiti sanatosi si mult noroc mai departe!!!

dis de dimineata

Irina a facut aseara un gest extraordinar, incercand sa ma ajute in a le gasi catelusilor un camin. A postat pe blogul ei un anunt - http://invatsagatesc.blogspot.com/2009/11/ajutor.html - si, plina de generozitate, ofera si un premiu celor care, la randul lor, doresc sa ne dea o mana de ajutor in sensul asta, publicand mai departe anuntul pe blogul lor.

Premiul? O frumoasa carte cu retete de bunatati dulci, tiparita intr-un mod deosebit!! Cartea, din care a pus si o delicioasa reteta de biscuiti cu lamaie, o puteti gasi pe blogul ei.

Intaresc aceasta rugaminte si-i multumesc din suflet pentru initiativa Irinei. Le multumesc inca de pe acum si tuturor celor ce vor si pot sa ne ajute in acest demers!

***

Azi-dimineata, pe la opt si jumatate, tare tare infometati - se vede dupa burtici nu? :). In jurul farfuriei cu lapte cald si miere, toti cu coditele in sus. Carnita urma sa vina si ea dupa aceea, laptele ramanand inca preferatul lor.

Au fost foarte cuminti, n-au facut deloc galagie pana ce ne-am trezit sa mergem la ei. Pentru asta, au fost rasfatati cu mangaieri, si au primit cate un pupic generos pe botic si burtica.

Dupa masa... a fost o alta poveste. :) Joaca, harjoneli, scancete si latraturi.

Noroc cu vecinul de sus, care isi renoveaza locuinta, si da gauri de zor cu bormasina! :))

despre lacomie

De cateva zile, ma bantuie afirmatia unuia din potentialii viitori stapani ai catelusilor. Aceea ca ar vrea si el doi, dar sa fie de talie mica. De ce?, intreb. Ca sa nu manance mult. Si ca sa-i obisnuiasca sa prinda sobolani. Cu alte cuvinte, daca se poate, incet-incet sa-si procure chiar singuri hrana!... Si ce altceva sa mai invete sa faca, m-am intrebat dezgustata? Sa croseteze, sa spele rufe, sa mature batatura?!?!

Daca se poate, el sa primeasca cat mai mult, dar sa nu ofere mai nimic in schimb!

Si nu-i unul din oamenii fara suflet. Si nici fara posibilitati materiale. Nu. Ar avea grija de ei. In felul sau. Dar cum suntem atat de diferiti, si «felul» asta difera atat de mult de la unul la celalalt! Incerc sa nu emit judecati de valoare. Ma abtin. Poate ca cer eu prea mult. Probabil ca sunt mai pretentioasa, mai anxioasa, mai... tacanita! In fond, sunt doar niste caini...

Cum spuneam: el este unul din oamenii buni. La ceilalti, cei fara suflet, nici nu vreau sa ma gandesc...

Privesc in jurul meu la oamenii de pe strada. Observ ca inca din adolescenta, colacul de grasime si nelipsita burta de mai tarziu, incep sa-si faca aparitia. Si nu pot sa nu ma intreb, oare cata mancare contribuie la ele? Si oare cata mancare ramane la finalul unei mese pentru asemenea oameni, risipindu-se aiurea la gunoi?

Si cat mananca un caine pe zi? Chiar si unul de talie mai mare? Imi amintesc de cainele bunicilor mei de la tara. Manca de 2-3 ori pe zi. Ce se putea, ce ramanea din ce mancau si ei la masa. Un colt de mamaliga. O strachina de ciorba cu paine inmuiata in ea. Niste oase. Cu paine imbibata de grasimea in care fusese prajita carnea de pe ele. Fructe si legume, cand se coceau. Si nu era slab. Nici bolnav sau nefericit.

Si mi-e greu. Ma doare. Nu-mi gasesc un loc printre astfel de oameni. Oameni la care lacomia devine nemasurata. Oameni care ar acumula cat mai mult, ar manca si mai mult, insa ar darui atat de putin sau deloc! Si, cand ajung la peste 150 de kg, cu diverse boli, se considera absolut indreptatiti ca altii sa lupte sa le salveze vietile de care ei insisi si-au batut joc. Nu pentru ca isi dau seama de greseala. De raul profund pe care singuri si l-au facut. Ci ca o ultima si mare lacomie: sa primeasca pana la sfarsit. Atentie, intelegere, tratamente. Si, de ce nu, poate si dragostea de viata, sensibilitatea ori iubirea pe care ei nu le-au avut niciodata.

Altfel insa, sunt oameni «credinciosi». Merg la biserica macar de sarbatori. Fac pomeni pentru «sufletele» celor morti, de care nu i-a interesat prea tare atunci cand erau in viata. Isi fac semnul crucii de fiecare data cand trec prin dreptul unei biserici. Tin posturi. Nu spala rufe duminica si de sarbatori, nu cos, nu muncesc, si-i critica aspru pe cei care «pacatuiesc» procedand diferit. Ei se odihnesc, ca asa «a lasat Dumnezeu». Ma intreb retoric si amar cand le-o fi vorbit Dumnezeu ultima oara...

Atunci cand merg la biserica, multi dintre ei se spala. Si se imbraca curat. Cand merg la lucru dimineata, in autobuz, ori pe strada, sau cand merg la medic pentru ca sunt bolnavi, nu se mai spala. Nu se mai imbraca curat si frumos. Ba merg si bauti. Sau striga si injura. Probabil pentru ca numai Dumnezeul ala din mintile lor inguste si ignorante merita sa le primeasca respectul. Sau frica. Ca doar asa era vorba, nu? «Oameni cu frica lui Dumnezeu»...

Merg in pelerinaje, plini de asa-zisa evlavie, sa se inchine la oase. Se imbrancesc, se calca in picioare, se bat, se injura, pentru un loc mai in fata. Sau pentru o sarma si-un mic in plus. Si o cana cu ceai ori un pahar de tuica fiarta. Pentru ca-s pe degeaba. Puse la dispozitie de primarie. Intorsi acasa, povestesc cate-n luna si stele. Ce de oameni s-au strans, cati popi cantau, ce rai erau bodiguarzii ca nu-i lasau sa ajunga mai in fata. Nimic din lumina sau linistea ce ar fi trebuit sa le coboare in suflet, in urma trairii cu toata fiinta, a unui moment de adevarata si adanca religiozitate!

Sunt «credinciosi», insa n-ar da un covrig unui copil sarman. N-ar pune trei cartoane sa apere de frigul iarnii un caine pripasit la bloc. N-ar da covorul vechi, schimbat recent cu altul nou, sau alte lucruri ce nu mai folosesc in casa, unor sarmani ce ar avea nevoie de ele. Le pun in boxe, la pastrare, ca «cine stie cand mai au nevoie de ele»? Mai bine sa le roada soarecii sau sobolanii, mai bine sa le distruga de tot mizeria!

Cat costa un gest de bunavointa ? Cat costa o clipa de atentie? Sau de duiosie fata de celalalt? Ori fata de sine? Cat cantareste umanul din fiecare, pus in balanta cu banul? Sau cu burta proprie? De ce anume este nevoie, pentru a se lasa de-o parte un moment, cu buna stiinta, fara a se frustra si fara a «uita de sine», pentru de fi alaturi de un altul?

Ce trebuie ca sa-si reaminteasca faptul ca sunt oameni? Ca menirea lor pe lumea asta, ca «cea mai evoluata specie», nu-i aceea de a profita, de a batjocori, de a umili, de a injosi sau de a exploata tot ce-i mai slab decat ei. Ci ca menirea lor, si a noastra a tuturor, e aceea de a-i ocroti, de a-i proteja, de a-i incuraja, de a-i ajuta si insoti, de le a hrani cresterea, tot asa cum Pamantul sau Universul asta mare ne hraneste pe noi toti!...

Adriana Ausch-Calul Albastru

asta seara, dupa baita.

probabil printre ultimele fotografii...

Cântecul căţelei

Vorbim despre Esenin, aproape necunoscut mie, pana acum cateva zile. Despre poezia rusa, despre traducatorul George Lesnea, despre destinul unui om abandonat de catre parintii sai si crescut de bunici, "adoptat" de rusi ca poet national. Despre cat de adanci sunt ranile pentru ca izvorul poeziei sa fie limpede si netulburat peste timp...

Intr-un fel, poate ca in "Cântecul căţelei", Esenin vorbeste despre sine. Despre sacrificarea frumosului si a inocentei, cand acestea nu sunt cuprinse in "planul gospodaresc" al taranului colhoznic. Si spun taran colhoznic, pentru ca numai omul sarac, cu mentalitate de sluga, poate considera risipa de viata un mod de selectie naturala.

Postarea poeziei "Cântecul căţelei" de Serghei Esenin se vrea a fi o retrospectiva asupra influentei culturii ruse, atat de bogata, atat de consistenta si, totusi, negata de multi dintre cei care, in graba de a-si stabili o identitate occidentala, isi abandoneaza filonul est-european, pierzand din vedere faptul ca fiecare cultura isi are propriile valori dar, si non-valori.

P.S. In privinta acestei poezii, orice asemanare cu personaje si situatii reale, este pur intamplatoare!

Spre ziuă, sub căpiţa de secară,

Pe auriul snopilor plecaţi,

Căţeaua, in viforniţa de-afară,

Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Până-n amurg, veghind incovoiată,

I-a răsfăţat, lingându-i ne-ntrerupt.

Şi se topea ninsoarea spulberată

Pe fierbinţeala pântecelui supt.

Iar seara, când găinile s-aşează

Stăpânul casei a ieşit posac

Şi unde mama pâlpâia de groază,

El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,

Căţeaua da-n nămeţii de pe drum...

Răpindu-i puii, apa din viroagă

Scâncea curgând sub botul ei, acum.

Apoi când se-nturna şovăitoare

Şi singură înspre culcuşul ei,

Deasupra casei i-apăru pe zare,

În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire,

Privea la chipu-i nalt şi depărtat,

Iar luna plină, lunecând subţire,

După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci când cineva-n ogradă,

Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,

Ca stele mari de aur în zăpadă,

Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.

Serghei Esenin, in traducerea lui George Lesnea

21 de zile, sau de 3 ori cate... 7!

UPDATE: 14 nov 2009

Bravo!!!!! De aseara, au invatat sa lipaie singuri lapte, din farfurie!! Nici nu le-a trebuit mult. Doar vreo 4 ore. Pingu', fetita desteapta, impreuna cu Bursi si Ildi - la fel de destepte, le-au aratat si celorlalti cum se face asta. :)

Nu se tin inca foarte bine pe picioruse si tremura din toate incheieturile daca trebuie sa stea pe loc. Dar cei mai isteti s-au prins repede ca se poate manca si cu burtica pe pamant si labutele intinse in fata. Important e sa ajunga cu boticul in lapte.

Lascarica (Pole) deja se intrece iar cu cei mari la mancat. Chiar daca, cel mai mic fiind, mai pica cu tot nasul in farfurie! Se scutura, tuseste putin si... o ia de la capat. :)

Ce zi mare!!!

***

Dupa lupte seculare care au durat... cateva zile bune :), am reusit sa fac si cateva poze cu micile tigori. Care au crescut foarte mult! In urma cu mai bine de-o saptamana au facut ochisori. Cu care n-au vazut cine stie ce pentru cateva zile, insa acum, cum te simt pe langa "casuta" lor, cum incep sa se agite si sa te caute cu privirea!

De vreo 3 zile ne si jucam. Timid, adevarat, caci dupa masa ii doboara somnul imediat, dar ne jucam! Dintisorii incearca sa strapunga gingiile - caninii in special - si e rost de ros. O ureche, o labuta, o codita, un colt de prosop, un deget care incearca sa mai potoleasca avantul suptului ca sa nu se innece cu lapte. :) Oricum, fiecare masa a inceput sa fie o aventura, caci mai degraba ar roade biberonul, decat l-ar suge. Probabil ca in catvea zile vom incerca si experiente noi, precum cea de a-i pune sa manance singuri din farfurioara.

Mai nou, se si scarpina singuri. La fel, incearca sa-si curete singuri cate o labuta, sau o ureche de fratior. Sunt tare tare nostimi! Pentru ca au crescut destul de mult, ieri au schimbat deja a treia "casuta". Le place, caci are fiecare loc sa se intinda dupa bunul plac. In plus, incep sa-si gaseasca anumite locuri in care sa-si faca nevoile, adica altundeva decat in capul fratiorilor. In felul asta, evita baitele la 2 zile si uscatul cu foehn-ul. Nu pentru multa vreme insa... :))

De mancat... tot la 4 ore mananca. Asa ca trebuie sa faci ceva ca sa nu-ti pice barbia in piept de somn. Cum ar fi... sa le cauti nume! In functie de personalitate, bineanteles! Unele nume s-au mai schimbat si sigur se vor schimba si atunci cand isi vor gasi stapani. Dar, pana atunci, vi-i prezint pe: Bursi, Ursi (Ursulina), Zaieţ, Pingu', Pole (zisa si E.T sau, mai nou, Lăscărică), Ema si Ildi.

Buun... Deci avem 2 baieti si 5 fete!!! Si acum, pe scurt, povestea numelor.

Ursi este cel mai mare, si are alura de ursulet. Cap mare, laboante groase, blanita deasa si foarte pufoasa. Cred ca va fi un catel pe cinste, ca deja acum pare de doua luni aproape!

Ursi dormind cu Pingu'

Bursi (Bursulina), ii seamana ca dimensiuni, cu capul perfect rotund si tare tare pufoasa. Este si cea mai jucausa deocamdata. N-am reusit nicicum sa-i fac o poza foarte clara!

Bursi face nani

Zaieţ este baietelul pe care l-am gasit in apa. Cu el a fost cel mai dificil, caci nu stia sa suga. Primele doua saptamani aproape, a mancat numai daca ii bagam biberonul in gura fortat. De aceea i-am mai spus si Nervosul. Si pentru ca are o figura tare indarjita si a luptat mult sa ajunga pana aici, i-am spus Zaieţ, dupa "bravul soldat Zaieţ" din filmul "Enemy at the Gates". Multa imaginatie, nu? :))

Zaiet aproape adormit

Zaiet dupa o masa copioasa

Pingu' si-a primit numele aproape de la inceput. Pentru ca dupa fiecare masa face o burtica maaare, de sub care ies 2 labute nostime. Si mici, comparativ cu burtica. Este foarte foarte curata si independenta.

Pingu la masa

Si burtica de Pingu'. Mai neclara, dar evidenta!

Ildi (Ildikö) se numeste astfel pentru ca... ne-am inteles mai greu. :) Era tare nehotarata - ba vroia, ba nu vroia sa manance, ba vroia, ba nu vroia sa o tii aproape. Cand venea ea sa manance sau sa linga cate un deget si ziceai "gata, s-a obsisnuit cu noi!" iar facea nazuri. Acum e o scumpica, mananca de nu-i mai are loc in burtica laptele si e si tare jucausa.

Ildi fara chef de poza

Ursi, Pingu si Ildi jos

Pole (maimutica) este cea mai mica. Cand i-am adus acasa, nu eram sigura ca va supravietui. Acum se intrece la mancare cu cei mai mari. Are o fetisoara nostima, de maimutica-extraterestru. Si mai mereu, adoarme cu limbuta afara dupa ce mananca. Actualul nume - Lăscărică i se trage de la pozitia pe care o adopta cand mananca: tine labutele drepte si tremura toata de incordare. Mi-a amintit de "nu trage dom' Semaca! Sunt eu, Lăscărică". ;-)

Pole dupa masa

Pole covrigel :)

Ema este cea mai finuta. Are niste ochi mari si negri si e foarte cuminte. Si sfioasa. Ai impresia ca intelege tot ce se vorbeste prin casa. Cu gandul la Emma Thompson, si la acele femei britanice nu neaparat frumoase, dar distinse si cu multa charisma, i-am spus Ema. :)

Asa-i ca sunt frumoasa?

o privire spre trecut

astazi am primit o leapsa. de la Gina. desi nu ma dau in vant dupa ele (ca sa nu zic ca nu-mi plac defel), de data asta mi-am zis "de ce nu?". sa ma joc putin! ca tot a fost o zi plina si obositoare. obositoare, dar frumoasa. si calda. din toate punctele de vedere.

asadar... revenind la leapsa: sa postez o fotografie haioasa si una de suflet.

hmm... grea treaba! haioase as gasi, zic eu... da' nu in format care sa poata fi postat rapid. necesita scanare. sau refotografiere. prea greu! sa caut totusi... si trebuie neaparat numai una? :)

uite, m-am oprit asupra unei fotografii a nepoatei mele, Tiziana. am facut-o pe cand avea vreo 5 anisori. abia facuse ochi - pe la 7 dimineata, in pijamale, zgaindu-si mutrita nostima catre noi, intreband intr-una cand mergem la plaja.

chimita

the blond "twin" of Michelangelo Buonarotti's David

si una care chiar mi s-a parut haioasa! o copie blonda dupa David al lui Michelangelo, in Heinrich-Böll-Platz, Köln. iata-l aici cum arata si din fata. :)

si-acum fotografia de suflet... majoritatea fotografiilor mele le consider a fi de suflet. pentru ca reprezinta tot atatea momente din viata mea. cu tot ce-a fost. amintiri de tot felul, trairi de tot felul, lectii de tot felul. invatate sau nu. repetate sau nu...

desigur, intre ceea ce am adunat pana acum, am fotografii si fotografii. cele din urma, desi nu stiu cat de reusite sunt (artistic vorbind), reprezinta fotografii de care ma simt mai mandra. dintre ele, voi incerca sa gasesc una cat mai reprezentativa. daca nu voi putea sa ma rezum la una singura, imi cer iertare anticipat! :)

magic

fotografia a fost facuta intr-o seara de vineri cred, la baza partiei din Predeal. o seara in care a nins ca-n povesti, asa cum nu de multe ori mi s-a intamplat sa prind in viata. am revenit in camera pe la 1 noaptea, cu hainele ude de-atata balaceala in zapada, tremurand ca un caine de frig, dar si de emotie. :)

uitare

o alee inundata de ploaie, in gradina botanica din bucuresti. mi s-a parut cumva nepamantean, si cu atat mai putin potrivit cu imaginea bucurestiului. si plin de pace.

oglinda in cer

Balvanyos - la Tinovul Mohos. locul asta, Balvanyos, inseamna enorm pentru mine. e un loc magic aproape, in care pur si simplu simti energiile pamantului curgand prin tine. de ceva vreme visez/imi doresc sa revin acolo...

peace of mind

...sau cersetorul din Düsseldorf. o vacanta de suflet si de scoala in acelasi timp, alaturi de un om extraordinar - dna Wilhelmine Popa. in timpul unei plimbari de dupa-amiaza, alaturi de alti cativa colegi, am intalnit acest om. nu l-am vazut initial. "ceva" m-a atras catre el si m-a facut sa-mi intorc privirile. avea atat de multa tandrete si duiosie in priviri si-n gesturi fata de cainele sau, ce dormea linistit, alaturi!

m-am oprit la timp. desi mi-e foarte greu sa fac o alegere... ultimele doua, au mai fost postate aici. insa reprezinta crampeie din doua perioade foarte faine ale vietii mele. si asta le face "foarte de suflet".

Gina, iti multumesc, a fost frumoasa reamintirea asta!