o privire spre trecut

astazi am primit o leapsa. de la Gina. desi nu ma dau in vant dupa ele (ca sa nu zic ca nu-mi plac defel), de data asta mi-am zis "de ce nu?". sa ma joc putin! ca tot a fost o zi plina si obositoare. obositoare, dar frumoasa. si calda. din toate punctele de vedere.

asadar... revenind la leapsa: sa postez o fotografie haioasa si una de suflet.

hmm... grea treaba! haioase as gasi, zic eu... da' nu in format care sa poata fi postat rapid. necesita scanare. sau refotografiere. prea greu! sa caut totusi... si trebuie neaparat numai una? :)

uite, m-am oprit asupra unei fotografii a nepoatei mele, Tiziana. am facut-o pe cand avea vreo 5 anisori. abia facuse ochi - pe la 7 dimineata, in pijamale, zgaindu-si mutrita nostima catre noi, intreband intr-una cand mergem la plaja.

chimita

si-acum fotografia de suflet... majoritatea fotografiilor mele le consider a fi de suflet. pentru ca reprezinta tot atatea momente din viata mea. cu tot ce-a fost. amintiri de tot felul, trairi de tot felul, lectii de tot felul. invatate sau nu. repetate sau nu...

desigur, intre ceea ce am adunat pana acum, am fotografii si fotografii. cele din urma, desi nu stiu cat de reusite sunt (artistic vorbind), reprezinta fotografii de care ma simt mai mandra. dintre ele, voi incerca sa gasesc una cat mai reprezentativa. daca nu voi putea sa ma rezum la una singura, imi cer iertare anticipat! :)

magic

fotografia a fost facuta intr-o seara de vineri cred, la baza partiei din Predeal. o seara in care a nins ca-n povesti, asa cum nu de multe ori mi s-a intamplat sa prind in viata. am revenit in camera pe la 1 noaptea, cu hainele ude de-atata balaceala in zapada, tremurand ca un caine de frig, dar si de emotie. :)

uitare

o alee inundata de ploaie, in gradina botanica din bucuresti. mi s-a parut cumva nepamantean, si cu atat mai putin potrivit cu imaginea bucurestiului. si plin de pace.

oglinda in cer

Balvanyos - la Tinovul Mohos. locul asta, Balvanyos, inseamna enorm pentru mine. e un loc magic aproape, in care pur si simplu simti energiile pamantului curgand prin tine. de ceva vreme visez/imi doresc sa revin acolo...

peace of mind

...sau cersetorul din Düsseldorf. o vacanta de suflet si de scoala in acelasi timp, alaturi de un om extraordinar - dna Wilhelmine Popa. in timpul unei plimbari de dupa-amiaza, alaturi de alti cativa colegi, am intalnit acest om. nu l-am vazut initial. "ceva" m-a atras catre el si m-a facut sa-mi intorc privirile. avea atat de multa tandrete si duiosie in priviri si-n gesturi fata de cainele sau, ce dormea linistit, alaturi!

m-am oprit la timp. desi mi-e foarte greu sa fac o alegere... ultimele doua, au mai fost postate aici. insa reprezinta crampeie din doua perioade foarte faine ale vietii mele. si asta le face "foarte de suflet".

Gina, iti multumesc, a fost frumoasa reamintirea asta!

noiembrie

A venit si noiembrie... Incet? Repede? Nu stiu. De-o vreme parca timpul trece mai repede decat odinioara. Se zbuciuma, e nehotarat. Nu mai permite trairea bucuriei celor patru anotimpuri pline. Azi e iarna, maine primavara ori de-a dreptul vara... Cand, de fapt, privind in calendar, vedem ca-i doar septembrie-octombrie.

Ceva din zilele astea mi-a amintit de copilarie. Acasa, la Marea mea draga! Sa fie vremea umeda si rece? Sa fie norii cenusii, risipiti pe cer, ce fac loc spre seara apusului de soare dulce si auriu care te face sa speri ca poate maine... ?

Sa fie vantul inghetat ce sufla cu putere, muscand ascutit din pielea inrosita de ger a obrazului? Poate... cate putin din toate astea.

Mi-am amintit de copilarie. Cand mergeam la scoala nu pentru ca "o sa-mi foloseasca in viitor", ci pentru ca-mi placea in fiecare zi. Mi-am amintit cum m-am suparat si am plans intr-o dimineata, pentru ca tata mi-a zis sa raman acasa, afara ningand viscolit. Mi-am amintit ca citeam, dormeam sau ma jucam, atunci cand imi venea s-o fac. Fara grija dictarilor sau a extemporalelor de-a doua zi, fara planuri de viitor, fara asteptari ca ceea ce fac sa duca undeva... Pur si simplu!

Cu nostalgia asta in suflet si privind cu drag la catelandrii ce dorm linistiti, cu burticile in sus, tresarind din cand in cand impunsi de coltul vreunui vis, mi-a venit sa bucataresc niste biscuiti. Noiembrie cu aroma de unt si nuca...

Ce-am folosit : 250 g faina, 150 g unt moale, o lingurita de praf de copt, 2 galbenusuri (eu am pus un ou intreg), un praf de sare, 2 linguri de zahar vanilat (de la Irina am invatat sa aromatizez zaharul in borcan cu 2 pastai de vanilie), 3 linguri cu varf de zahar si 2 linguri de miere. Fara graba, am framantat aluatul. Si pentru ca aveam la indemana un pumn generos de nuca macinata (ramasa de la un sos de paste facut zilele trecute), am impartit aluatul in doua si intr-una din bucati am incorporat si nuca. L-am pus la rece 30 de minute. L-am scos, l-am intins in foaie subtire de 3 mm, apoi m-am jucat putin, modeland si taind aluatul in mici stelute.

In timpul asta, cuptorul incalzea bucataria si visele canine :), pregatindu-se sa primeasca spre copt biscuitii. Nu prea tare, cam pe 180 de grade. Am uns stelutele cu ou batut, am presarat zahar brun pe deasupra si am copt fiecare tava in jur de 10-12 minute. Cu grija, ca se ard repede.

I-am mancat noaptea, in pauzele de hranit micutii. I-am savurat mai pe-ndelete dimineata, la cafea, in timp ce cateva raze de soare imi incalzeau prin geam, obrazul si mainile. O clipa de tihna binevenita!

randuri mai vechi si ganduri tarzii

citeam mai devreme pe blogul Angelei cubul ei, "Ramas bun", si mi-a venit in minte un foarte drag si bun prieten. care s-a dus, de trei ani de-acum... am vrut, si nu o data, sa scriu cateva randuri despre el. dar niciodata, cand am inceput, nu mi s-a parut momentul potrivit ori n-am gasit cuvintele potrivite.

odata cu amintirea, am dat peste cateva randuri scrise intr-o noapte de vara, la intoarcerea acasa, dintr-una din rarele si scurtele vizite pe care i le-am putut face in acea perioada. cu naivitatea, oboseala si incercarile de-a intelege de atunci.

nu stiam, la acel moment, ca peste numai doua luni se va prapadi...

dupa ce s-a dus, mi-am reprosat adesea neputinta de a-i fi fost mai aproape, asa cum si-a dorit... m-am simtit vinovata pentru slabiciunea mea...

cu greu am ajuns sa accept si limitele mele si pe-ale lui. sa-i pastrez amintirea si amintirea prieteniei noastre, asa cum au fost in realitate. cu bune si cu rele. fara cosmetizari, fara justificari, fara vinovatie.

si totusi, ultima data cand l-am vazut, in acele aproape ultime clipe, am reusit sa-mi adun curajul si sa-i marturisesc - cu gandul, cu inima si printr-o strangere de mana - slabiciunea. si sa-mi iau la revedere. stiu ca a simtit ce i-am spus atunci.

drum bun mai departe, Bogdan! cu drag.

"dans al norilor pe-un cer senin de vara… ploaie umeda si parfumata ca obrazul pur al unui copil… mirosul atat de bine cunoscut al ploii: de praf din praf si parca dincolo de el, de undeva departe… din pamant… ma invaluie. imi face bine si-i simt racoarea binefacatoare in suflet. sunt singura… si totusi nu ma simt asa. pentru prima oara in ultimele zile, am sentimentul ca ceva puternic ma tine, si eu sunt parte din acest “ceva”…

“am ajuns din ce in ce mai des sa confundam personajul cu omul”, asa-mi spunea un prieten deunazi. “si asta o facem in primul rand cu noi, si-o facem constient”… tot el spunea. la inceput n-am inteles… apoi, m-am mai gandit, si-am incercat sa-l combat. nu cred ca o facem constient si voit… cred ca o facem atunci cand nu ne e clara distinctia, cand omul si personajul se confunda intre ei. nu stim: cand apare omul si anihileaza personajul?… cand apare personajul si reduce la tacere omul?…

cu toate astea, ceva mi-a ramas in minte si m-a rascolit in continuare. intr-un tarziu, mi-am dat seama ca are dreptate: se poate si asa. se poate sa stii, sa simti cu toata fiinta ta omul din tine si totusi, sa alegi sa te pacalesti. sa lasi sa se manifeste personajul numit “eu bolnavul”… “eu bolnavul” care nu mai are pentru ce sa mearga mai departe, nu mai are “de ce”-uri pentru care sa se miste din masa materiala a trupului sau. dar asta pentru ca VREI sa-i confunzi intre ei. pentru ca omul este (sau pare) mult prea dureros de trait in ultimele lui clipe…

si ploaia curge mai departe ca aripi moi de fluture prin par… iar noi… impreuna cu ea, curgem incet prin viata. inceput."

luni, 10 iulie, 2006

7... si cam tot atatea zile

cam asa dormim dupa fiecare masa...

ce bine e sa ai fratiori pe-aproape!

primii pasi... de catelandru

papa-bun! cam 150 ml in total, din 4 in 4 ore...

de la papa-bun dormim asa de bine!

aaaa... si pentru ca ne-am facut mai mari :)

nu mai da din coada, ca ma trezesti si mi-e sooomn...

noi ne-am facut atat de mari, ca nu mai vrem sub paturica!

ne e bine si afara... :)

7

"Corpul mamei era teapan. Cei zece catelusi continuau sa suga.

A doua zi, laptele se transforma treptat din acru in dulce, trupul mamei din teapan deveni moale, din rece cald, si, in cele din urma, ea deschise ochii si reveni la viata.

Cei zece pui supsesera zdravan. Flori divine cadeau din belsug."

Tan Swie Hian, "Flori de prun" - Schimbarea laptelui

Sambata dimineata. Soarele straluceste bland si un vant caldut adie printre ierburi. Hmm... ce zi minunata! Ce toamna minunata! M-am trezit cu dorinta sa ies la plimbare, sa privesc, sa respir. Pomii si frunzele, iarba si florile, muntii si Oltul...

Drumul spre malul Oltului e scurt: iesi dintre blocuri si mergi drept, spre iesirea din oras. Apoi drumul o coteste in stanga, serpuind molcom printre campuri. Cum mergi, in fata, dealuri. In spate, muntii patati de alb ici-colo, dupa ninsorile de zilele trecute.

N-apucam sa facem bine la stanga insa, ca din marginea drumului incep sa se auda scancete. "Pui de pisica sau de caine?" ma intreb zambind. Ce-i drept, natura pe-aici ajuta puii sa creasca, oferindu-le cu generozitate caldura si protectie printre vegetatia deasa, la adapost de priviri indiscrete si ganduri rele.

Ne apropiem si zambetul imi devine amar... Cativa pui de catel, proaspat fatati de cateva zile, incearca sa se aduce unii in altii. Cineva i-a abandonat acolo. Marturie - cutia de carton ce le-a servit drept mijloc de transport. Incepem sa ne uitam in jur, sa vedem cati sunt.

1, 2, 3 ....5, 6...

"Asta mic, cred ca-i deja mort! Deja il bazaie mustele". Un scancet slab ne arata ca ne-am inselat. 6 deci! Privesc cu atentie sa fiu sigura, caci toti au culorile ierburilor campului, innegrite aproape de ploile si zapada cazute saptamana trecuta, de frigul de peste noapte. Din capatul santului pe fundul caruia se scurge la vale un firicel de apa, al 7-lea scanceste din rasputeri. Parca simte ca cineva e pe-aproape. Il luam din apa. Are burtica si labutele aproape inghetate. Incerc sa-l sterg si sa-l incalzesc.

Privim la ei, adunati laolalta, si ne intrebam mut: "ce sa facem acum?". Ii lasam aici, si sigur mor peste noapte, sau"... sau ce?

Sau ii luam cu noi? "Dar sunt proaspat fatati. Trebuie hraniti la cateva ore, curatati... si-n plus, sunt 7!!!! Ce sa facem cu ei, chiar daca rezista si se fac maricei?"

Am stat asa, pret de 10 minute, cred. Decizia insa fusese deja luata. Nu stiu neaparat daca si cea mai buna... Stiu insa ca nu ne-a lasat inima sa-i abandonam acolo! Am pus in cutie patura pe care o luasem sa stam in iarba, am pus catelusii inauntru si am pornit-o spre casa.

Si de sambata dupa-amiaza, tot la 3-4 ore, glasurile mici, ascutite si plangarete ne amintesc ca le e foame. Sau frig. Burtici grasute, pline de lapte caldut supt din biberon, ochisori lipiti ce cauta lumina din cand in cand. Par sa reziste bine. Cel putin deocamdata, chiar mai bine decat noi ! :)

Problema este ce va fi cu ei mai departe... Deocamdata incerc sa-i aduc "la lumina", insa va trebui sa le gasesc stapani. Peste o luna-doua, vor fi prea mici ca sa se poata descurca in frig, afara, iarna. Asa ca... daca stiti pe cineva dornic de-un catel iubitor, mancacios si... (rimeaza cu mancacios) :)), dati-mi va rog de veste!

nostalgii de toamna

dimineata a venit rece. cu bruma pe firele de iarba, si cu parbrize inghetate. un rasarit de soare superb. aerul tare si limpede, lasa sa se vada printre blocurile de vis-a-vis muntii acoperiti de prima zapada.

aparent, iarna a venit mai repede. de ce spun, aparent? pentru ca desi ieri dimineata prima ninsoare din an ne-a facut botezul, astazi soarele straluceste hotarat. a cuprins in bratele-i calde Natura si o dezmiarda cu duiosie dupa trei nopti de frig.

imi vin in minte brandusele ce impanzeau padurea de pe Dealul Persanilor, sambata trecuta. covor fragil si delicat, movuliu-pal. cresteau curajoase inclusiv pe marginea drumului. in pamantul tare si sterp, printre mizerii aruncate din masini. ni se daruiau privirii neconditionat, fara sa ceara nimic in schimb.

refuz sa cred ca toamna s-a dus deja. stiu ele mai bine de ce au inflorit a doua oara! "branduse inflorite in octombrie, sunt semn de toamna lunga", spuneau batranii. astept deci, ca toamna sa se reintoarca.

toamna cu miros de ploaie si de soare, de frunze ruginii, de gutui si... placinta cu dovleac - preferata mea, inca din copilarie.

Ingrediente:

- 400 g faina, un praf de sare, un ou, 2 linguri de ulei, o lingura de otet (de mere si miere am pus eu) si aprox. 200 ml apa calduta

- un kg de dovleac, 8 linguri de zahar (± in functie de cat de dulce e dovleacul), scortisoara dupa placul inimii si, cui ii place, nuca taiata marunt

Preparare:

Din faina, ou, ulei, otet, sare si apa se framanta un aluat elastic, pana ce se desprinde usor de pe maini. Cam... 5 minute dureaza asta. Cand e gata, se face o bila, se unge cu ulei si se pune intr-un castron acoperit cu un prosop de bucatarie sa se odihneasca dupa atata framantat. :) In jur de 30 de minute. Daca nu va grabiti, lasati-l chiar mai mult. Foile ies mai elastice si se intind usor si subtiri, fara sa se rupa.

Cat timp se odihneste aluatul, se curata dovleacul si se da pe razatoarea mare. Apoi se adauga zaharul si se amesteca.

Din aluatul obtinut se intind doua foi subtiri. Pe fiecare se intinde uniform jumatate din cantitatea de dovleac si se presara scortisoara (cum spuneam, dupa placul inimii), lasand 2-3 cm liber pe margini. Tot aici, se adauga si nuca. Se strang capetele, se ruleaza. Se unge pe deasupra cu galbenus de ou si se coace la foc potrivit (180-200 grade) cam 40 de minute, pana ce devine aurie deasupra.

Pofta buna!

Nopti albe

noapte rece de octombrie. vantul bate ascutit, cu stropi marunti pe obraz, aducand dispre munti miros de zapada. orasul e pustiu si linistea adanca.

mi-e dor de o cana cu vin fiert, aburinda...

ascult Vladimir Vîsoţki . si, desi nu i-am inteles niciodata versurile, muzica sa m-a rascolit de cand am auzit-o prima data in White Nights.

Vladimir Vîsoţki, poetul, cantaretul si actorul disident al Rusiei, la moartea caruia o tara intreaga a sfidat autoritatile comuniste, pornind (potrivit martorilor vremii) in numar de un milion catre Moscova, pentru a-si lua ramas bun de la el...

Vladimir Vîsoţki: pasiune, zbucium, nadejde, curaj, profunzime, autenticitate, revolta, deznadejde, putere si libertate...