12/20/2010

speranta

sambata a nins.
cu fulgi mari si desi, ca-n iernile de alta data. ca acasa… orasul si-a imbracat vestmant alb de sarbatoare, copacii si-au agatat cercei de gheata cu boabe mici de vasc rosu. am iesit in strada aiurea si pretutindeni, adulmecand cu narile larg deschise, ca un manz in prima lui iarna.
am mers incet si apasat, scartaind sub bocanci zapada proaspat ninsa. cu fiecare pas, mi-am stins in albul fara pata, dorul, tristetea… m-am privit: zambeam, cu inima deschisa. in linistea deplina, ca de sarbatoare, un macaleandru isi ciripea hotarat bucuria. n-as fi putut cere mai mult!

incet, seara si-a coborat lenes o pleoapa. apoi si pe cealalta. sub imbratisarea sigura a noptii, doua vulpi fermecate alunecau furis printre case. doua cozi stufoase, un mers usor schiopatat. fara sa stim, fara s-o cerem, iarna ne-a adus azi mai aproape. poate si maine, cine stie?...

in casa era cald si mirosea a paine. am copt in ea, laolalta, tihna zilei si iernile copilariei.

sambata a nins. sambata a venit Craciunul…

12/06/2010

lumini si umbre

e iarna.
pe strazile umede, ceata coboara incet. frigul patrunde parsiv in odaie, prin colturi de geam putrezite. in spatele ferestrei, orasul dormiteaza lenes, deschizand din cand in cand, cate un ochi de felinar. nu te uita adanc in el, vei uita drumul inapoi catre casa!

printre masini, zaresc strecurandu-se o vulpe. umbra tacuta, nestiuta, cautand… gerul, zapada i-au furat linistea. nu mai este doar o pagina de carte. ne-am intalnit recent, pret de cateva clipe. s-a oprit in drum, ne-am privit curios, a mirare, apoi a fugit. stiu acum ca nu o pot imblanzi. vulpea mea rosie si fermecata va fi mereu salbatica! am citit in ochii-i mici, de chihlimbar.

e iarna.

ieri, peste case, pescarusii zburau in cercuri. pareau sa indeplineasca o ceremonie sacra. martor tacut, am asistat cu recunostinta la marea inmormantare cereasca. chemati de niciunde, se hraneau din trupul toamnei, prea curand plecate dintre noi…

ascult cum suiera vantul, rascolind visele. sunt o corabie in larg, alunecand printre valuri ce tremura nervos, a inceput de furtuna. puntea trozneste adanc, din inima-i batrana de lemn de mare, si-ncepe sa fredoneze incet, un cantec uitat de vremi. balansul ma imbata. plutesc… inaintez… pana la capat! al noptii, al durerii, al minunilor si al lumii…
e iarna.

11/05/2010

nu cred(eam) sa invat a pleca vreodata…

am trait o saptamana departe. pe continent, intr-un colt de Bavarie, cand toamna parea a se pregati sa-si incalte papuci de zapada… departe de zgomot, departe de lume, departe de timp. doar impreuna cu cei dragi.
am ras si m-am intristat, am povestit de toate. am plans la cantecul pianului si mi-am alintat degetele prin blana moale a animalelor din casa. am topait fericita in ploaie si frig, la primul meu meci de fotbal. m-am plimbat pe campuri cu miros de pamant ud si balegar, lasand vantul rece sa-mi bata obrajii. am baut vin fiert la gura sobei, am visat, am facut planuri la care, mai apoi am renuntat, mi-am facut altele.
zilele au trecut ca una si, de doua saptamani, sunt din nou, acasa, in Anglia… departe de casa. aici, iarna inca nu se grabeste sa vina. parcul pictat in culori de miere si cupru, imi asterne sub talpi covor de frunze moarte. in timp ce bat strazile cu pas egal, soarele imi incalzeste discret spatele. e atat bine! noiembrie al meu drag, imi rascoleste amintiri de departe. cu nume de Tampa, cu miros de toamna tarzie, de brad si de must.
uita Romania! las-o in urma, e ca si cum n-ar fi existat vreodata! imi spunea cineva… trebuie sa te integrezi, sa-ti gasesti un rost acolo, acum… din pacate indemnul, intr-un fel salutar, mi-a fost oferit fara “instructiuni de aplicare”. si iata ca nu stiu cum pot face asta!
citesc si ma dor vestile din tara. in timp ce inima mi se strange, se redesteapta in mine revolte mai vechi. ma dor deopotriva umilintele si pumnul in gura, nesimtirea si furtul, nepasarea si lacomia.
dorind a ne face sa aplecam si mai tare spinarile, observ cum se-ncearca rescrierea trecutului. istoria ne este plina de minciuni comuniste, afirma deunazi un “cunoscut” istoric. mi-as dori sa aiba aceeasi indarjire si-n stabilirea adevarului din prezent!... n-o are acum dar, cel mai probabil, cand prezentul va fi devenit istorie, si-o va regasi. indarjirea. caci poti pati ceva criticand trecutul?! este ceva mai simplu decat sa condamni un regim, ca fiind profund nelegitim si injust, atunci cand el a devenit pentru multi, aproape, o poveste?...
ma doare cand lipsiti de repere, adoptam orbeste modele bolnave. scapandu-ne faptul ca unul dintre ele spre exemplu, plin de autosuficienta si “ironie fina” (mai exact, dispret) ne trimite la gramada, prin cateva cuvinte, in marea cea mare de ipocriti si prosti… atat pe noi, cat si pe cei ce au luptat pentru a-si mentine constiinta curata (intr-o perioada in care faptul in sine aproape echivala cu sinuciderea), pentru dorinta lor de a nu le oferi copiilor o educatie stramba. ba mai mult chiar, imbatati fiind de faptul ca noul model “le-a tras-o intelectualilor lui Basescu”, aplaudam cu aplomb la propria negare...
ma dor confuziile intre om si creatia sa, ma doare amalgamarea operei cu viata personala pana la valorizarea nimicului triumfator... insinuarea ca a vorbi despre comunisti in termeni deloc elogiosi e totuna cu a te opune regimului, uitand ca a condamna comunismul, nu inseamna a te autodenunta ca fost membru si a te preda autoritatilor statului.
ce gasesc si mai interesant, e faptul ca asiduitatea dizolvarii valorilor o manifestam doar in cazul artistilor din tara. numai in ceea ce-i priveste, ne punem intrebari vis-a- vis de moralitate, cinste, bun simt, modestie. cand vine vorba sa adoptam ceva impus din exterior, o facem nu doar cu entuziasm, ci chiar cu agresivitate. de parca ar fi un bun de mare valoare, ce trebuie aparat cu orice pret.
ma doare cat de repede uitam si ne injosim, scuipand pe memoria si efortul unor oameni care, cu adevarat s-au sacrificat pentru Romania!
de cateva zile, ma bantuie o amintire. in finalul unei carti foarte dragi mie, Monica Lovinescu povesteste cum ani de zile dupa 1989, prietena ei - Luli August Sturdza a visat, ca multi altii plecati peste granite in timpul comunismului, sa primeasca un semn dinspre tara. un semn ca aceasta are, din nou, nevoie de ei. sa inceapa o constructie. din nefericire insa, a murit fara a-si vedea visul implinit…
si ma intreb, sper nu retoric, CAND va incepe Romania din nou, sa construiasca? caci tare mi-e dor sa ma reintorc acasa!...
Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.
Atunci cand inima ta canta,
ce-nseamna-n lupta-un brat infrant,
ce-ti pasa-n colb de-o spada franta,
cand te ridici c-un steag mai sfant?
Infrant nu esti atunci cand sangeri
si nici cand ochii-n lacrimi ti-s,
cele mai crancene infrangeri
sunt renuntarile la vis.
Indemn la lupta, Radu Gyr

10/13/2010

"Pilotii orbi"

Astazi am primit pe mail urmatorul text. Am simtit nevoia sa-l transcriu aici, alte adaugiri sau comentarii gasindu-le a fi de prisos....


Pilotii orbi, articol publicat de Mircea Eliade, in ziarul Vremea, 1937


"Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine "puterea" politica de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere - toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste antentate contra fiintei neamului nostru ar putea, dupa marea victorie finala, sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare, va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916 - 1918 lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor. 


Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace, atat de indelungata?!) dar i-am folosit cu statornica voluptate la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut fraiele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad. 
Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa, luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob, elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.


Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. 
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie.In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile si sunt inghititi de popoare vecine.  
Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal. 


Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara "puterea". Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii, face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. [...]


Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca "administratia" e proasta, iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema monioritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!
Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede. 


Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: "antisemitism", "fascism", "hitlerism"! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii, dupa ce-au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. 


Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa acesta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor, care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor, ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale. 
Sunt unii, "buni patrioti", care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul, slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea pana in secolul al XVI lea, bere), austriecii in Ardeal si "cultura" in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici cu imensa lor putere politica si administrativa.


Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 de lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e seceraa de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala. 
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.
Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne lauda ca "tinem la bautura", iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit. 


Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si sand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata - instinctul statal - nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri... Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in tara asta, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.
Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, ca si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini, nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria...


Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor, putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.
Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut!"


Mergeti cu bine, cu sanatate, in vremurile care vor veni! (urare getica straveche)onducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea victorie finala – sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.
Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.
Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie. In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.
Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.
Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. […]
Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!
Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.
Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.
Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.
Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.
…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.
Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…
Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.
Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut!
"Mergeţi cu bine, cu sanatate, in vremurile care vor veni!" (urare getica straveche)

10/07/2010

Orase si gusturi. Watford si prajitura cu lamaie si fructul pasiunii II

... revin, cum am promis, cu reteta.
Prajitura cu lamaie si fructul pasiunii
Ingrediente:
  • 120 g unt nesarat moale
  • 60 g zahar pudra
  • aroma de vanilie, zahar vanilinat
  • 185 g faina
  • o lingurita coaja de lamaie rasa
pentru umplutura:
  • 90 g faina
  • 1/2 lingurita praf de copt
  • 65 g fulgi de cocos
  • 3 oua la temperatura camerei
  • 230 g zahar pudra sau alb, dar foarte fin
  • 170 g pulpa de fructul pasiunii (eu am pus de la 3 fructe, au fost doar 100 g)
  • 2 linguri zeama de lamaie
  • o lingurita coaja de lamaie rasa
Preparare:
Se incalzeste cuptorul la 180˚C. Se unge cu unt o tava dreptunghiulara (18x27 cm) si se tapeteaza cu hartie de copt, lasand hartia mai lunga, peste laturile de 27 cm.
Se bate untul cu zaharul pudra pana devine cremos. Se adauga vanilia, coaja de lamaie si faina, amestecandu-se cu o lingura metalica. Aluatul obtinut se intinde uniform cu mainile in tava si se coace 15-20 de minute, pana capata o culoare usor aurie.
Intre timp, se pregateste umplutura. Se bat ouale usor, cu putina sare si cele 230 g de zahar. Se adauga pulpa fructelor, zeama si coaja de lamaie. Separat, se amesteca si se cern impreuna (nu este obligatoriu) faina, praful de copt si nuca de cocos. Se incorporeaza apoi in compozitia de oua si fructe. Se toarna uniform peste blatul copt si se mai tine in cuptor inca 20 de minute, pana devine ferma. Se lasa la racit in tava, apoi se taie patrate si se serveste cu zahar pudra pe deasupra.
Pofta buna!
P.S. reteta este din "cakes & slices", Murdoch Books

Orase si gusturi. Watford si prajitura cu lamaie si fructul pasiunii

pentru Irina
Astazi citesc din Watford. O carte-oras pe care am deschis-o prima data acum trei luni. Inca o mai citesc. Are pagini ce nu mi-au placut. Insa odata, demult, mi-am promis sa nu mai sar peste ele. Asa ca le-am citit, pe rand, pana voi ajunge la final. Si voi citi deznodamantul.
Inceputul? Mi-l amintesc acum, ca fiind putin temator. Nu foarte promitator. Un amestec de culoare, oameni si arome, extrem de diferite. Foarte inghesuit. De parca o mana stangace, de pictor incepator, a decis in nehotararea sa, sa puna totul la gramada. Ca apoi, fiecare sa-si aleaga ce-i place…
Strazi inguste si aglomerate, cladiri de caramida rosie aliniate de-a lungul lor, precum soldatii asteptand noi ordine. Multe, cu uniformele ferfenitite si murdare de-atatea lupte cu timpul, ploile, mizeria si nepasarea. In ciuda gandurilor spre care te trimite imaginea lor, ulterior traiesc siguranta strazilor. Si ma bucur.
Dau paginile pe rand si descopar treptat, mici minuni. Prima, imensul parc din centrul orasului – Cassiobury Park. Si, in continuarea lui, ceva din padurea de acasa. Mai animata, dar ca acasa. Privesc cu emotie catre copacii seculari ce strajuiesc aleile – castani, stejari, cedri libanezi, chiar salcii – si oftez cu inima stransa. De ce la noi nu s-a putut?...
Ma indragostesc pe loc de veveritele gri si codate, ce te privesc iscoditor de pe aproape fiecare creanga. Sunt sigura ca daca le-as spune ceva si nu le-ar placea, mi-ar arunca in cap o ghinda. Ma joc, incercand sa le surprind printre frunze, dar le descopar in fata mea, pe carare. N-au pic de teama!
Citesc ca sunt si multe vulpi. Nu le-am zarit inca. Pana acum, au reusit sa ma pacaleasca de fiecare data. Seara de seara, privesc dincolo de ferestre, scrutand adanc intunericul dintre case, doar-doar… Ma visez un fel de “ micul print”, povestind cu vulpea mea rosie si fermecata.
Apoi, intr-o dupa-amiaza de miere aurie, descopar zona rezidentiala a orasului. Case ingrijite, cu gradini mari, superbe, drumuri serpuind curat in panta. Un alt parc, deja acoperit de frunze ruginii, de castan. Liniste, bunastare, asezare…
Grand Union Canal. O alta minune, curgand molcom la vale. Barci, de diferite marimi si culori, sunt ancorate pe maluri. Oameni decisi sa traiasca simplu, locuiesc in ele. Unii cu adevarat simplu si curat, altii ceva mai promiscuu. Fiecare, in felul sau, se impotriveste unei ordini sociale ce nu i se potriveste. Ii privesc pe rand. Pe unii ii admir, pe altii simt ca-i invidiez… si trec mai departe.
Cu doua pungi de paine, incerc fara succes, sa hranesc pasaretul ce se apropie precum torpilele de mal, odata ce te-ai oprit in loc. Lebede, rate, gaste, cormorani si alte pasari, necunoscute mie. Toate frumoase, miscandu-se gratios, intr-un dans comun. Respir mirosul familiar de balta, usor sarat si umed. Amintirile se amesteca sub frunte, ochii se umezesc… Ce pagina dulce!
Cum spuneam la inceput, e o carte din care inca mai citesc. Nu stiu incotro ma va duce firul povestii, catre ce locuri si arome... Momentan are gust de lamaie, completat la fel de exotic precum diversitatea oamenilor pe care-i intalnesc in jur, de fructul pasiunii si cocos. Reteta o las pentru maine.
Acum, mai pun doar cateva pagini… Noapte buna!

9/08/2010

Tara cu papusi sau nu ne mai trageti de sfori!

- Aaa... buna dimineata! Sunt Monica Popescu de la gradinita nr.7. As putea vorbi cu doamna directoare, va rog?
- La telefon. Luminta Popa ma numesc, cu ce va pot ajuta?
- Va sun in legatura cu papusile primite luna trecuta de la Minister... stiti dumneavoastra, cele cu handicap.
- Da, ce-i cu ele?
- Aaa, noi am primit una cu sindrom Down si am inteles ca dumneavoastra ati avea-o pe cea oarba. Ma intrebam daca putem face un schimb saptamana viitoare? Sa invete copiii si despre cei cu deficit de vaz.
- Oh, imi pare rau! Tocmai am facut un schimb cu gradinita nr. 18. Ei o aveau pe cea cu baston. Dar daca doriti, v-o putem da la schimb pe aceasta sambata, caci ne-am inteles s-o tinem pentru doua saptamani, nu cred sa se supere.
- Va multumesc frumos, pe cea cu baston am avut-o si noi deja... La fel si pe cea cu carje, dar dupa 3 zile, copiii le-au stricat. Ma interesa cea oarba, caci nu are nici un fel de accesorii pe care sa stai cu ochii toata ziua, sa le pazesti...
- Da, va inteleg! Si la noi s-a intamplat ceva similar cand am imprumutat-o pe cea cu baston. Il aruncau de la unul la altul si radeau. Spuneau ca seamana cu o acadea de Craciun. Copiii din ziua de astazi!! Chiar nu inteleg ca nu-i de joaca cu problemele serioase?!... Nu stiu ce-i mai invata acasa parintii...
Ah, ma scuzati, poate va grabiti! In fine, daca doriti, va anunt cand o primim inapoi pe cea oarba. Noi pe cea cu sindrom Down am lasat-o la urma, caci ni s-a parut cea mai greu de explicat.
- Oh, bineanteles ca doresc, doamna Popa! Va multumesc si mult succes in educarea tolerantei la copii! La revedere!
- Mda, multumesc... La revedere!
***
Dialog imaginar, la fel de stupid precum ultima gaselnita a geniilor din cadrul Ministerului Educatiei: "Ministerul Educaţiei a decis ca în dotarea grădiniţelor, din această toamnă, să intre păpuşi cu handicap. Este vorba despre jucării cu cârje, cu baston, oarbe sau cu sindrom Down. Ministerul vrea să cumpere aproximativ 13.000 de astfel de păpuşi, câte una pentru fiecare grădiniţă din ţară. Instituţia a alocat aproximativ două milioane de euro pentru cumpărarea de jucării noi pentru grădiniţe. " - Adevarul editia online 07.05.2010
Dincolo de ideea in sine, am retinut doua cifre:
- cate UNA pentru fiecare gradinita din tara...
- si DOUA MILIOANE de euro pentru cumpararea de jucarii noi pentru gradinite...
In buzunarul cui vor merge, oare, banii astia?! Cu siguranta nu in ai celor ce ar putea sa se ocupe cu adevarat de educatia si integrarea sociala a persoanelor cu handicap fizic sau psihic!

PS Titlul este in ton cu textul si ideea ministeriala...

9/02/2010

Toamna se numara... portocalele

Plecand dintr-un loc in altul, nu o data mi-a fost greu sa ma adaptez la noile conditii de trai. O locuinta noua, alti oameni, noi provocari, drumuri necunoscute.
Dar, de fiecare data, a existat un moment anume in care am stiut ca incep sa ma simt din nou “acasa”. De pilda, prima noapte de adevarata odihna in noul pat.
De data asta, a fost atunci cand m-am simtit in largul meu in noua bucatarie. Cand am simtit ca a pregati masa este iar o placere, nu doar o necesitate. Cand mi-am incheiat doliul dupa “fructele si legumele din tara” si-am inceput sa caut noile gusturi pe care le pot oferi orasul si piata deschisa trei zile pe saptamana.
Am profitat de zmeura, de rosii cherry sau sparanghel, de branzeturi, condimente sau ierburi aromatice. Ceea ce altadata reprezentase o delicatesa, fie datorita costului, fie prin frecventa redusa cu care le puteam gasi in Fagaras, acum a putut fi degustat in voie. Unele mi-au placut. Pe altele le-am gasit nejustificate ca pret si existenta pe rafturi, comparativ cu putina placere gustativa oferita.
Treptat, am inceput sa-mi refac si arsenalul (minimal) de tigai si tavi de prajituri pe care l-am avut inainte. Ba chiar... l-as putea depasi foarte usor, daca m-as lasa dusa de val in fata nebuniilor pe care le-am vazut prin magazine! Iar ca sa intru in randul bucatarilor seriosi, mi-am luat un cantar. Si pentru ca e la indemana, mai nou, ma amuz cantarind aproape orice. Sper sa-l tina bateria!!
Buuun... ca sa nu mai lungesc povestea, in bucataria noua si cu ajutorul prietenului-cantar, am pregatit una dintre cele mai bune prajituri descoperite in ultima vreme. Iar daca rezistati sa pastrati o bucata la frigider peste noapte, sigur o sa va placa si mai mult!

Prajitura cu portocale si iaurt (reteta Good Food)

Ingrediente:

  • 200 g faina care creste singura (sau simpla)
  • 1 lingurita praf de copt
  • 100 g migdale macinate
  • 250 g iaurt
  • 150 ml ulei
  • 150 g zahar brun
  • 2 oua batute ca pentru omleta
  • coaja rasa de la o lamaie

Pentru sirop:

  • 150 ml apa, 175 g zahar alb, zeama de la o portocala si o lingurita de coaja rasa, zeama de la o jumatate de lamaie, 5 teci de cardamom zdrobite (sau un varf de lingurita cardamom macinat), o lingura apa de flori de portocale

Preparare:

Pentru pregatirea siropului, se pun intr-o craticioara apa, zaharul, zeama de la citrice, coaja de portocala si cardamom-ul. Se amesteca si se fierbe la foc mic 10-12 minute, pana se ingroasa putin (se mai ingroasa si pe masura ce se raceste). Se ia de pe foc, se strecoara, se lasa la racit, apoi se adauga apa de flori de portocal (personal, cred ca se poate si fara, caci nu se simte aproape deloc in aroma finala).

Intr-un castron se pun ingredientele uscate si se amesteca. Se face o groapa in mijloc si se incorporeaza treptat iaurtul, uleiul si ouale. Se pune compozitia intr-o tava rotunda cu fundul detasabil si se coace in cuptorul preincalzit 40-50 min. pe 160˚C (cuptor cu gaz) sau 180˚C (cuptor electric). Timpul de coacere difera in functie de cuptor, asa ca e bine s-o verificati inainte sa opriti focul.

Cand este gata, se lasa la racit 10 minute, apoi se scoate pe o farfurie. Se inteapa pe alocuri cu o scobitoare si se toarna deasupra siropul. Se serveste rece, pudrata cu zahar, langa putina frisca sau iaurt.

Pofta buna!

8/23/2010

Astazi

Chiar daca de multe ori nu pare asa, lucrurile se schimba. Se transforma, cresc, evolueaza sau... involueaza. Nu o data, luand decizia sa plec dintr-un loc, am avut surpriza sa aflu la scurta vreme, ca lucrurile nu mai sunt asa cum le lasasem eu. Se schimbasera in bine. Cu toate astea, nu mi-am regretat niciodata plecarea. Dimpotriva, m-am bucurat pentru cei ce ramasesera in urma. Ba chiar am facut haz, la gandul ca a fost nevoie sa plec eu pentru ca lucrurile sa ia o turnura pozitiva. Ca functionasem ca un soi de frana.

Cumva inconstient, si cu toata... lipsa de modestie ce se poate citi in spatele unei asemenea afirmatii, cred ca am sperat acelasi lucru si in ce priveste plecarea din tara. Am sperat ca, odata plecata, privind inapoi, voi surprinde un semn cat de mic, de schimbare in bine. De evolutie.
Din pacate, titlurile citite in presa din Romania, comentariile lasate pe marginea articolelor nu fac decat sa-mi aminteasca si mai tare de ce am luat hotararea sa plec. Si, in acelasi timp, sa-mi adanceasca tristetea si pesimismul in ceea ce ne priveste, ca natie...
Am crezut, multa vreme, ca principalul lucru ce ne lipseste este educatia. Alaturi de cei capabili sa ne-o ofere: adevaratii educatori, dascalii, mai mult sau mai putin in sensul formal al cuvantului. Acum, nu mai sunt atat de sigura. Traiesc senzatia ca educatia nu atat ne lipseste, cat mai ales, nu ne-o dorim. Incercam parca, cu toate eforturile de care suntem capabili, cu fiecare fibra din noi, s-o respingem, s-o impingem la marginea spectrului nostru de valori. Ne incapatanam s-o privim ca pe ceva urat, rusinos, degradant.
In plus, pe fondul incapacitatii de-a invata de la natura din jurul nostru, de la tot si toate cum spunea o frumoasa poezie, ne lipsesc iremediabil si modelele umane. Acei mult-discutati intelectuali ai tarii.
Asa-zisii formatori de opinie, fie se vand pe excursii de 10.000 de euro (vezi cazul Rosia Montana), fie scriu fara discernamant, fara sa se informeze, manipuland cras si inconstient opinia publica si asa lipsita de repere.
Filozofi de carton se ascund in spatele cuvintelor mari, dar lipsite de continut, facand teoria firului de iarba, evitand gretos sa-si exprime direct opiniile personale, de teama asumarii responsabilitatii fata de propriile afirmatii. Cuvinte si sintagme precum "diplomatie", "decenta" sau "eticheta a limbajului" au devenit paravane pentru meschinarie, slabiciune si duplicitate "intelectuala".
Psihologi, de tanara generatie sau nu, apar in interviuri televizate, oferind cu multa autosuficienta pareri "avizate" si... bine documentate. Un exemplu? Cel al doamnei psiholog ce explica plina de stiinta, comportamentul oarecum linistit al tinerei mame de numai 16 ani, care-si pierduse pruncul in incendiul de la maternitatea Giulesti. Cum? Nu stiati ca daca esti atat de tanara, poti sa treci... cat ai zice "incendiu" peste moartea copilului tau?! Si nici macar nu dureaza o zi sa pronunti cuvantul, adica exact atat cat se pare ca i-a trebuit nenorocitei sa-si "prelucreze" doliul...
Un altul, mai cunoscut publicului larg, teoretizeaza cu mult zel la adresa societatii romanesti in general si a tinerei generatii in particular, propunand de la inaltimea numelui de imprumut pe care-l poarta, alternative sanatoase si de dorit, la consumerismul salbatic - in opinia domniei sale - in care am ajuns sa ne scaldam.
Oricat de interesante as gasi parerile de acest fel, personal ma indoiesc ca in conditiile sociale ale ultimilor ani, se mai gasesc multi romani care sa-si permita consumul fara limita... N-ar fi, oare, mai constructiv ca aceste "personalitati" sa ne incurajeze ori sa ne invete sa cautam resurse in noi insine si in realitatea cotidiana, decat sa ne ofere modele de viata incompatibile cu societatea romaneasca, la nivelul la care se afla aceasta in prezent?!?!
Hiene in haina de preot manipuleaza ordinar prostimea flamanda, intru acceptarea sortii de martir pe care ne-a rezervat-o "bunul dumnezeu" de... viitoare gradina a maicii domnului. "Acceptare" ce presupune cotizatii pentru cladirea si refacerea bisericilor (pe langa casa, magazinul si masina personala a preotului...), batjocura, umilinte, furturi, violuri sufletesti in masa.
Intr-o tara in care sistemele de orice fel lipsesc cu desavarsire, in care hoti, puscariasi si mafioti conduc totul pana la cel mai inalt nivel (sau incepand de la cel mai inalt nivel!), ar fi utopic sa ma astept ca educatia sa mai reprezinte o valoare.
Intr-o tara in care singurul lucru care-i scoate in strada pe oameni este o... banala si inutila taxa auto, iar siguranta, sanatatea si educatia propriilor copii au devenit chestiuni banale, colaterale chiar, ar fi utopic sa mai astept o schimbare in bine.
Intr-o tara ce functioneaza dupa principiul "prinde orbul, scoate-i ochii" - s-a vazut cel mai bine poate, in cazul asistentei medicale de la maternitatea Giulesti care, cel mai probabil, va intra in puscarie pentru mai bine de douazeci de ani de furt, indolenta si nesimtire din partea celor pe care i-am ales (in turma) sa ne conduca - ar fi utopic sa cred ca cineva si-ar putea gasi dreptatea intr-o instanta judecatoreasca romaneasca.
Intr-o tara in care nu mai avem nici macar puterea sa ne vedem impotenta de-a rezona sufleteste cu drama pruncilor arsi, furand jucariile depuse ca omagiu pe scarile maternitatii si scuipand astfel pe bruma de solidaritate umana ce unora le-a mai ramas inca, ar fi utopic sa "astept" rabdare, intelegere sau omenie.
Intr-o tara in care inca ne mai crestem copiii dupa criteriul "eu te-am facut, eu te omor", ar fi utopic sa vorbesc despre drepturile copilului (nemaivorbind despre aplicarea lor!), asistarea sociala adecvata a celor ce nu au avut norocul unui "acasa"si, ulterior, integrarea lor in societate.
Intr-o tara profund decazuta social, moral si spiritual, in care vanatoarea fantomelor trecutului comunist a devenit sport national... as vrea sa nu fie utopic sa mai sper ca, intr-un final, romanii sa-si (re)gaseasca puterea si solidaritatea necesare sa lupte pentru "astazi".
Altfel, "maine" va ramane un alt cuvant, la fel de frumos si de absent din viata multora dintre noi, cum este astazi "paine"...

8/07/2010

franturi

Cred ca ne nastem pentru a calatori. La inceput, inspre exterior. Cautam, experimentam, simtim, gustam, ascultam, atingem... Apoi, treptat, descoperim si celalalt univers de explorat, cel interior. La inceput, cu teama de ceea ce putem gasi acolo, facem primi pasi timizi, la intrare. Daca insistam insa, primii pasi pot da nastere primelor salturi.
Pentru o vreme, continuam asa. Planurile se intrepatrund, intrezarim fugar scanteia unitatii cu tot ceea ce ne inconjoara, mergem inainte. Si iar schimbam, cautam, crestem. Din tot si toate. De ce? Si pana cand?
Pot da raspunsuri, dar nu sunt ale mele. Pe-ale mele inca nu le-am gasit. Deocamdata, am pornit din nou la drum. In exterior, drumul a fost lung. M-am oprit dupa mai bine de 2.000 de km. Am plecat din tara, in Anglia. Motivele sunt importante pentru mine, dar nu are sens sa le detaliez aici. Ce stiu, este ca n-am fugit. Am plecat din tara ca dintr-o relatie stinsa demult, dar prelungita inutil si agonic din teama, rusine si vinovatie ca poate n-am incercat tot ce tinea de mine...
Am plecat fara asteptari, cu multe preconceptii (asta am descoperit aici) si fara sa-nteleg prea bine sensul drumului ce ma astepta in fata... Dar, la fel ca o frunza, am simtit ca-i timpul sa-mi dau drumul sa zbor. Vantul sufla un aer bun, linistitor, parand sa-mi spuna ca bate special pentru mine. Ca timpul meu a sosit.
In clipa in care avionul s-a desprins de sol, cu mainile reci si umede, inclestate pe bratele scaunului, mi-am dar seama ca am lasat totul in urma, indreptandu-ma catre un mare semn de intrebare. Am simtit ca Romania nu mai e pentru mine "acasa", dar nici necunoscutul ce-mi statea inainte nu era. Nici un suport, nici un sprijin si o mare frica de balansul asta in vant... aiurea si pretutindeni.
Ce-ar face acum o frunza? I-ar fi teama? S-ar lasa pur si simplu sa pluteasca? Ar regreta ca s-a desprins din copac? Chiar daca ar sti ca acel copac era putred si-ar fi cazut la prima furtuna? As vrea sa fiu o frunza. Sa nu-mi pun intrebari, sa nu-mi mai fie frica, sa nu ma tem ca mor sau ca traiesc....
Cred ca ne nastem pentru a calatori. Iar drumul ne este insasi destinatia.

5/28/2010

Timp

Bunicul avea o obsesie: timpul. Deghizat, timpul purta masca de ceas.
Permanent preocupat de prezenta lui, a cumparat multe ceasuri de-a lungul anilor. Mi-l amintesc pe cel din bucatarie: numara secundele ciugulind graunte cu cioc portocaliu de closca, inconjurata de cativa pui. Un altul, cu cadran galben-maroniu de file invechite, rontaia marunt clipele pe noptiera din dormitor. Pe cel din sufragerie nu mi-l mai amintesc, asa cum nu le mai stiu pe toate ce i-au trecut pragul, poposind o vreme mai scurta ori mai lunga, in functie de priceperea celui ce le mestesugise.
Primul meu ceas, l-am primit de la el. Conditiile darului - dealtfel singurul venit din partea lui - au fost doua: sa iau premiul intai si sa invat sa citesc bine ora. Le-am indeplinit pe amandoua. Era la sfarsitul clasei I. Si, desi nu l-am putut cumpara chiar pe acela care-mi placuse cel mai tare, l-am purtat cu multa bucurie, cativa ani la rand. Cu el la mana, ma simteam de parca mi se incredintasera cheile imparatiei!
Preferatul lui insa, a fost dintotdeauna orologiul din hol. Demn urmas al veteranului ceas cu cuc care, intr-o zi, si-a luat zborul nu se stie unde... era cunoscut in casa drept "pendula". Pendula batea cu precizie gongul, de tot atatea ori, cat ora indicata de acele ei. Zi... si noapte... Parea ca dintr-o data, micul apartament se transformase intr-o turla de biserica in care, din exces de zel, clopotarul tragea de funia clopotului la fiecare ora.
Toti o urau, mai putin el. Avea, in sfarsit, ceva pe care se putea baza! Oriunde s-ar fi aflat in casa, sigur nu s-ar mai fi putut pierde in timp!
Ajunsa in punctul de a-si pierde mintile, familia a cerut disperata sa se schimbe ceva. Si astfel, pendula a fost dusa la doctorul de ceasuri. Iar doctorul, desi foarte priceput, n-a reusit s-o reduca definitiv la tacere, schimbandu-i vocea intr-un hasait. Revenita acasa, a reinceput sa-si imparta orele, de data asta sasaind ca un sarpe.
Antrenata de nemultumirea familiei, la randul meu o blestemam in gand, de fiecare data cand ramaneam la bunici peste noapte. Pana odata, cand am incetat sa-i mai ascult glasul. Si-am descoperit astfel, cu mare bucurie, placerea visului cu ochii larg deschisi, urmarind jocul de lumini si umbre proiectate pe oglinda intunecata a tavanului. Visam la anul 2000 si mai departe, calculand ce varsta voi avea atunci. Imi faceam planuri de viitor - mereu altele, alunecand incet-incet in bratele somnului. Descopeream timpul dincolo de simpla sa masura, ca spatiu prielnic unei mari aventuri.
Asa a ramas multa vreme: fara masura, mereu suficient pentru aproape orice visam si traiam zi de zi. Apoi, am lasat pe altii sa mi-l imparta din nou. Si m(i)-am descoperit, fara sa vreau, bunicul din mine... Cu timpul la incheietura mainii, priveam spre ceas aproape obsesiv, mereu cu teama ca nu ma incadrez in termenele stabilite, ca nu apuc sa termin totul. Am fugit de la an la an in alta parte, in incercarea de-a gasi un pic de ragaz si ceva mai multa libertate. Intr-un tarziu, le-am gasit atunci cand m-am hotarat sa renunt la tot. Pretul, inca il mai platesc. E greu, dar e bine, caci am reusit sa reinnod aventura...
Anii au trecut, bunicul s-a imbolnavit de Alzheimer, iar in cativa ani s-a dus. Si, cel mai probabil ca pana acum, s-a dus si pendula.

5/26/2010

Ultimii gladiatori sau, poate, primii dintr-un lung sir de reusite?

UPDATE - 09.aprilie.2011
Citind recent pe http://www.adevarul.ro/, raspunsul (mai curand reactia) lui Szoby Cseh la adresa comentariilor facute de Mircea Badea si Victor Ciutacu pe marginea presupusei sale colaborari cu Securitatea - http://www.adevarul.ro/actualitate/Szoby-Mircea-Badea-Bruce-Antene_0_451755009.html, nu pot, din pacate, sa nu revin cu aceasta completare...
Nu este prima data cand ma insel, acordand cuiva credit inainte de a-mi face o parere rotunda despre el, in entuziasmul descoperirii ca, iata, cineva mai misca ceva prin romania! Gustul insa este la fel de amar.
Omul care vorbeste cu multa convingere despre echilibru, valori, dragoste si respect reciproc, care isi prezinta metoda de lucru drept un mijloc de educare a ordinii si autoritatii altfel decat prin impunerea vointei celui mai puternic, nu gaseste nimic nepotrivit in a-si exprima fatis dorinta de a-i "gatui" pe cei doi ziaristi, declarand ca posibila oportunitate de a fi inchis cu Mircea Badea intr-o camera, i-ar oferi ocazia sa-l invete el "ce-i aia democratie, ca prea au latrat si au facut!"...
Presupunand chiar faptul ca ar avea dreptate, amenintarile si limbajul huliganic folosit nu fac decat sa-l discrediteze, fiind in totala contradictie cu toate principiile de viata echilibrata si responsabila pe care, cel putin teoretic, sustine ca le-ar practica, atat in ceea ce-l priveste, cat si in educarea copiilor din cadrul "proiectului Gladiatorul".
Concluzionand, nu pot sa nu ma intreb: de fapt, ce anume ii invata Szoby Cseh?! Caci despre valoare si respect de sine n-am gasit nici un indiciu in articolul din "adevarul"...
Regret teribil si-mi asum randurile de mai jos ca pe o lectie personala.
----
De gladiatorii lui Szoby Cseh am auzit prima data la “Romania, te iubesc!”, in cadrul reportajului din octombrie 2008. De cariera sa tumultoasa de cascador auzisem dinainte. Insa proiectul acesta, cel putin inedit daca nu extraordinar pentru Romania, mi-era necunoscut. Omul incerca un pariu riscant: sa ofere o alternativa normala unor copii pentru care viata numai normala nu fusese pana atunci.
Greu, aproape sisific as spune. Atat din punct de vedere financiar, cat mai ales uman, atunci cand te confrunti cu o lipsa aproape totala de sprijin. Nemaipunand la socoteala lupta cu autoritatile locale, care sunt bine intentionate la nivel declarativ, insa greu misca un deget cand vine vorba de-a pune lucrurile in practica!
M-a impresionat faptul ca intr-o Romanie in care lipsa de sanse devine o realitate covarsitoare cu care ne confruntam tot mai mult si noi, cei mai putin lipsiti de noroc, cineva incearca sa ofere acestor copii o alternativa de viata demna si decenta. Cineva incearca – si chiar reuseste! – sa-i tina departe de strada, de violenta, de viata de aurolac prin canalele Bucurestilor, de prostitutie, pe scurt, de delincventa.
A doua oara am auzit de ei in urma cu cateva zile. Prietena mea, Simona, mi-a trimis un mesaj in care imi solicita ajutorul in demersul ei de-a sustine cu ceva efortul celor ce reprezinta "proiectul Gladiatorul". I-am putut simti printre randuri bucuria, entuziasmul si angajamentul fata de ei. Imi plac oamenii care au o cautare a lor si care se implica in ceea ce-i pasioneaza. Imi plac oamenii ce lupta pentru o cauza in care cred, chiar si atunci cand felul in care privesc eu lucrurile difera de al lor. Pe scurt, imi plac oamenii care se angajeaza la modul concret, nu doar vorbesc.
Despre ce este vorba? Ca mai toate proiectele bune din Romania, nici acesta nu este sustinut aproape deloc de autoritatile locale. Se autosustine din reurse proprii si, din ce am inteles, ocazional din sponsorizari. Le-ar prinde bine deci un ajutor financiar. Si exact asta vizeaza mesajul Simonei, pe care il redau in cele ce urmeaza :
“Dragii mei,
Stiu ca mai primiti mesaje de acest gen, dar va rog mult de tot sa sprijiniti aceasta cauza, in care m-am implicat si am pus mult suflet.
Va solicit bunavointa in ajutorarea copiilor de la Asociatia Gladiator inclusi in programul-metoda pentru copii cu handicap psihic si fizic sever ori pentru prevenirea si combaterea agresivitatii, delincventei juvenile si abandonului scolar. Prin exercitii atent alese si avand ca principiu de baza canalizarea energiei de baza si a vointei individului intr-o directie pozitiva, prin tehnici combinate din sporturi si diverse mecanisme psiho-motrice, cei mai multi sunt adusi la un nivel ridicat de independenta fizica.
Impreuna cu colegii din birou am hotarat sa strangem bani pentru a organiza un eveniment cu ocazia Zilei Copilului (evenimentul poate avea loc pana pe 20 iunie) si a le dona restul ramas pentru achizionarea celor strict necesare.
Banii se vor strange pana la data 10.06.2010 in contul meu in RON deschis la BCR:
  • IBAN: RO05RNCB0092004218860001
  • titular: Ioana Simona Popescu
  • explicatii: “DONATIE GLADIATOR”
Daca reusim sa strangem 1500 RON – si cu ajutorul vostru sunt sigura ca reusim - institutia unde lucrez ne mai pune la dispozitie inca 3000 RON, bani extrem de necesari pentru Asociatie.
La sfarsit voi pune la dispozitia tuturor extrasul de cont referitor la perioada in cauza, ca sa nu existe suspiciuni. Va rog sa transmiteti acest mesaj si altor cunoscuti, ca sa reusim sa strangem cel putin cei 1500 RON, daca nu mai mult.
Pentru mai multe informatii, aveti aici site-ul organizatiei:http://www.asociatiagladiator.ro/.
MULTUMESC!”
Mai pe larg, despre cine sunt Gladiatorii, va invit sa cititi ce spune chiar initiatorul acestui program, iar pentru detalii, fotografii si filme accesati site-ul asociatiei ori site-ul personal al lui Szoby Cseh (www.szobycseh.ro) :
„Proiectul meu, GLADIATOR, tinteste mai mult decat integrarea sociala. Integrarea sociala suna ca si cand societatea e ceva si individul e altceva. Scopul meu este sa creez un tip de om care prin comportamentul si calitatile lui sa mearga spre ce este util societatii. Proiectul nu se bazeaza pe frica. Nu foloseste metoda „sa fiti cuminti!", fiindca orice copil, mai ales unul care a crescut fara un sistem de valori si nu stie ce inseamna autoritate, ar face tocmai invers. Asa este instinctul omului.
Prin joaca bazata pe motricitate, pe miscare, zi de zi mai adaugam ceva la educatia lor. Copiii ajung atat de buni si de interesati de lucrurile extraordinare pe care le fac, incat capata o sete de afirmare in sens bun, vor ca totul sa fie in regula in noul mediu in care au intrat si care le apartine. Incep sa inteleaga singuri o ordine care nu le e impusa.
Miscarile de agresivitate, de lupte, dirijate spre un alt scop - artistic, estetic, cinematografic etc - domolesc individul. Violenta lui scade si se transforma in ceva constructiv si util societatii.
Fiecare sport are cateva dominante psihice, de aceea eu merg pe ideea combinarii lor spre echilibru. De exemplu, daca ar face numai box, ar putea sa devina un tip coleric, crud; in schimb in programul GLADIATOR copilul invata sa gaseasca satisfactie nu in faptul ca raneste pe celalalt, ci in faptul ca a reusit o miscare maiastra in timp ce si celalalt s-a perfectionat. Si astfel, lupta devine altceva, devine arta; esenta ei e pastrata, dar componenta agresiva trece pe planul simularii. Jocurile sportive sunt secretul. Doi indivizi care nu se agreeaza sunt pusi sa joace impreuna, in aceeasi echipa, sa castige impreuna. Atunci se studiaza mai atent, isi remarca reciproc calitatile si superioritatea, invata sa se respecte, fiindca sunt in aceeasi echipa.
Copiii invata sa iubeasca. Aici este cheia. Este ceea ce ei cer de la societate si nu primesc nimic; sunt saraci, unii orfani sau din familii destramate; iar din privatiuni se naste ura. Ii invat cum sa armonizeze viata interioara cu ceea ce fac. Cum sa iubeasca ceea ce fac.
Cea mai mare satisfactie o am cu cei mai rai. Lor nu merge sa le impui reguli.
Francezii au fost interesati sa preia metoda mea, fiindca ei au probleme cu emigrantii, acolo dau foc... Nu e de mirare, din moment ce ii tin ca pe animale. Cand nu ai dreptul sa fii niciodata nimic, in clipa aceea totul s-a terminat. Mai ales cand esti tanar si cand nu stii ce ai de pierdut, te intrebi cum adica? Cum vine asta? De ce sa suport? GLADIATOR le da copiilor o valoare si respect de sine."
In final, doresc sa adaug un sigur lucru: ca tare mi-ar placea sa descopar intr-o zi asemenea programe sociale venite direct din partea statului roman!
Iar Gladiatorilor… doar MULTUMESC, BRAVO si mult mult noroc in continuare!!

4/13/2010

...

If you ever feel like something's missin'
Things you never understand
Little white shadows - sparkle and glisten
Part of a system, a plan
Coldplay - White Shadows