Am aflat in aceasta dimineata ca britanicii vor protesta in 26 mai, in fata Ambasadei Romaniei la Londra, impotriva cruzimii fata de animale, actiune primita si comentata cu entuziasm de catre unii cititori ai http://www.gandul.info/, care-i considera pe romani niste salbatici, iar pe cei dintai, oameni cu capul pe umeri si destepti.
Sunt de acord: masacrul de la Letea trebuie oprit, iar barbarii similare impiedicate pe viitor! Nu pot insa, sa nu remarc un lucru: ipocrizia de care dam dovada, fie ea si subconstienta.
Pe de o parte, in graba de a-i pupa in fund pe vesticii civilizati si de a-i condamna la gramada si fara drept de apel pe conationalii lor ratati, comentatorii uita un lucru: deocamdata, caii salbatici de la Letea nu sunt inca salam, datorita unor Romani care au ales sa se implice in mod direct, nu doar sa se revolte si sa injure din spatele computerului. O mana de oameni a crezut ca poate face ceva si s-a simtit responsabilizata sa acorde ajutorul ce-i statea in puteri. O mana de oameni a mers si-a stat in camp, alaturi de animalele infometate si batjocorite, cateva dintre ele, chiar muribunde…
Pe de alta parte, e foarte interesant ca britanicii toleranti si iubitori de animale, urmeaza a protesta in fata Ambasadei Romaniei, in mod curios aleasa din nou drept exponent al unui fenomen negativ, prezent si in alte tari din lume, chiar mult mai dezvoltate decat a noastra. Ma intreb, de pilda, de ce nu au ales sa protesteze niciodata in fata Ambasadei Canadei, impotriva macelului anual al puilor de foca? Ori in fata Ambasadelor Norvegiei si Japoniei unde, in cateva regiuni, an de an sunt casapite sute de balene si delfini in virtutea “respectarii traditiilor”? Sau impotriva testelor facute pe animale, in laboratoarele industriei cosmetice si farmaceutice? Ori mai aproape, chiar in tara proprie, fata de faptul ca datorita folosirii excesive a substantelor chimice in agricultura, berzele nu mai vin de ani buni, iar populatia de albine este in pericol?
Da, revolta este umana si binevenita! Iar protestul , individual sau public, este util si poate ajuta la schimbarea unei situatii punctuale. Eventual, la adoptarea de legi sau modificarea celor existente. Dar el nu poate schimba atitudini si mentalitati! Ori in Romania actuala, exact asta se cere - o modificare de mentalitate.
Caile sunt doua: prima este sociala, a doua individuala. In absenta celei de-a doua, prima va fi mereu sortita esecului.
Calea sociala presupune aplicarea legilor si tragerea la raspundere a celor ce nu le respecta. Sigur, aici se poate invoca politicul corupt, mincinos si lacom ce conduce tara de mai bine de douazeci de ani. Adevarat! In acelasi timp, ca ne place sau nu, fiecare suntem responsabili pentru punctul in care ne gasim, prin neimplicare, lehamite, prostie, alegerea “raului cel mai mic” sau lene.
A doua cale, cum spuneam, este individuala. De ceva vreme incoace, deplangem constant lipsa valorilor, lipsa modelelor de moralitate. Cu toate astea, cand suntem intrebati, niciodata nu suntem noi vinovati, de fiecare data ceilalti. In plus, suntem prea mici sa putem schimba ceva, singuri – atitudine pe care Biserica Ortodoxa o stimuleaza puternic!, mereu asteptand pe un altul, din exterior, sa o faca: Dumnezeu, regele, invatatorul, primaria... mai nou, Uniunea Europeana.
Dar cine oare e dator, in primul rand, sa ne educe copiii pe care pretindem ca-i aducem pe lume din dragoste!? Cati dintre noi le-am aratat prin propriul exemplu ce inseamna sa fii de partea ta, sa ai curajul propriei credinte, a propriilor pareri? Cand le-am explicat, ultima oara, altfel decat prin a le pune pumnul adultului atoatestiutor in gura, ce este bine si ce nu, sa faca? Cum le-am insuflat respectul pentru orice fiinta vie si recunostinta pentru darurile pe care natura ni le pune la dispozitie, gratuit si neconditionat?
Am fost vreodata sinceri si le-am raspuns onest “nu stiu” la intrebari, cautand apoi, impreuna, raspunsurile potrivite? In ce fel le-am dat atentie si i-am luat in serios, in ce fel i-am protejat de abuzurile la care sunt expusi constant, prin refuzul unor drepturi ce li se cuvin, prin necorelarea programei scolare cu varsta si capacitatile lor fizice si psihice, prin bombardarea lor zilnica cu mizerii si rebuturi? De cate ori am permis sa fie umiliti si redusi la tacere de catre altii, prin frica noastra de a actiona in consecinta? Si cum le-am explicat locul pe care il ocupam fiecare, cu drepturile, limitarile si consecintele nerespectarii lor?
Cati am avut indrazneala de-a recunoaste si accepta ca sunt, de multe ori, mai buni, mai isteti, mai deschisi si compasivi decat noi, fiind dispusi a ne schimba pe noi insine si nu de a-i mula pe ei peste modelul nostru?...
Sunt intrebari la care avem a ne raspunde fiecare, inainte de-a ridica degetul acuzator si de a face judecati de valoare intr-o directie sau alta, in necunostinta de cauza si-n lipsa oricarei actiuni personale.
Zilele trecute, la Letea, printre oameni abrutizati de alcool, saracie si lacomie, pentru care viul a ajuns o valoare utilitara, un copil ne-a oferit tuturor o lectie. Si-a strecurat incet, printre barnele tarcului mana inocenta, incercand sa mangaie botul unui manz. Il indragise mult si i-ar fi placut sa-l aiba, ca sa-l poata creste. Zarindu-l, un satean il izgoneste departe, catre camp…
Noi ce alegem sa facem? Il ajutam, aratandu-i ca lumea poate fi si altfel, buna si generoasa? Sau il sacrificam, acuzandu-l laolalta cu toti ceilalti? In fond, de ce ar mai conta un nevinovat sacrificat in plus, un cal ucis in plus, un intreg popor acuzat o data in plus?!...
