Toamna se numara... portocalele

Plecand dintr-un loc in altul, nu o data mi-a fost greu sa ma adaptez la noile conditii de trai. O locuinta noua, alti oameni, noi provocari, drumuri necunoscute.

Dar, de fiecare data, a existat un moment anume in care am stiut ca incep sa ma simt din nou “acasa”. De pilda, prima noapte de adevarata odihna in noul pat.

De data asta, a fost atunci cand m-am simtit in largul meu in noua bucatarie. Cand am simtit ca a pregati masa este iar o placere, nu doar o necesitate. Cand mi-am incheiat doliul dupa “fructele si legumele din tara” si-am inceput sa caut noile gusturi pe care le pot oferi orasul si piata deschisa trei zile pe saptamana.

Am profitat de zmeura, de rosii cherry sau sparanghel, de branzeturi, condimente sau ierburi aromatice. Ceea ce altadata reprezentase o delicatesa, fie datorita costului, fie prin frecventa redusa cu care le puteam gasi in Fagaras, acum a putut fi degustat in voie. Unele mi-au placut. Pe altele le-am gasit nejustificate ca pret si existenta pe rafturi, comparativ cu putina placere gustativa oferita.

Treptat, am inceput sa-mi refac si arsenalul (minimal) de tigai si tavi de prajituri pe care l-am avut inainte. Ba chiar... l-as putea depasi foarte usor, daca m-as lasa dusa de val in fata nebuniilor pe care le-am vazut prin magazine! Iar ca sa intru in randul bucatarilor seriosi, mi-am luat un cantar. Si pentru ca e la indemana, mai nou, ma amuz cantarind aproape orice. Sper sa-l tina bateria!!

Buuun... ca sa nu mai lungesc povestea, in bucataria noua si cu ajutorul prietenului-cantar, am pregatit una dintre cele mai bune prajituri descoperite in ultima vreme. Iar daca rezistati sa pastrati o bucata la frigider peste noapte, sigur o sa va placa si mai mult!

Prajitura cu portocale si iaurt (reteta Good Food)

Ingrediente:

• 200 g faina care creste singura (sau simpla)
• 1 lingurita praf de copt
• 100 g migdale macinate
• 250 g iaurt
• 150 ml ulei
• 150 g zahar brun
• 2 oua batute ca pentru omleta
• coaja rasa de la o lamaie

Pentru sirop:

• 150 ml apa, 175 g zahar alb, zeama de la o portocala si o lingurita de coaja rasa, zeama de la o jumatate de lamaie, 5 teci de cardamom zdrobite (sau un varf de lingurita cardamom macinat), o lingura apa de flori de portocale

Preparare:

Pentru pregatirea siropului, se pun intr-o craticioara apa, zaharul, zeama de la citrice, coaja de portocala si cardamom-ul. Se amesteca si se fierbe la foc mic 10-12 minute, pana se ingroasa putin (se mai ingroasa si pe masura ce se raceste). Se ia de pe foc, se strecoara, se lasa la racit, apoi se adauga apa de flori de portocal (personal, cred ca se poate si fara, caci nu se simte aproape deloc in aroma finala).

Intr-un castron se pun ingredientele uscate si se amesteca. Se face o groapa in mijloc si se incorporeaza treptat iaurtul, uleiul si ouale. Se pune compozitia intr-o tava rotunda cu fundul detasabil si se coace in cuptorul preincalzit 40-50 min. pe 160˚C (cuptor cu gaz) sau 180˚C (cuptor electric). Timpul de coacere difera in functie de cuptor, asa ca e bine s-o verificati inainte sa opriti focul.

Cand este gata, se lasa la racit 10 minute, apoi se scoate pe o farfurie. Se inteapa pe alocuri cu o scobitoare si se toarna deasupra siropul. Se serveste rece, pudrata cu zahar, langa putina frisca sau iaurt.

Pofta buna!

Astazi

Chiar daca de multe ori nu pare asa, lucrurile se schimba. Se transforma, cresc, evolueaza sau... involueaza. Nu o data, luand decizia sa plec dintr-un loc, am avut surpriza sa aflu la scurta vreme, ca lucrurile nu mai sunt asa cum le lasasem eu. Se schimbasera in bine. Cu toate astea, nu mi-am regretat niciodata plecarea. Dimpotriva, m-am bucurat pentru cei ce ramasesera in urma. Ba chiar am facut haz, la gandul ca a fost nevoie sa plec eu pentru ca lucrurile sa ia o turnura pozitiva. Ca functionasem ca un soi de frana.

Cumva inconstient, si cu toata... lipsa de modestie ce se poate citi in spatele unei asemenea afirmatii, cred ca am sperat acelasi lucru si in ce priveste plecarea din tara. Am sperat ca, odata plecata, privind inapoi, voi surprinde un semn cat de mic, de schimbare in bine. De evolutie.

Din pacate, titlurile citite in presa din Romania, comentariile lasate pe marginea articolelor nu fac decat sa-mi aminteasca si mai tare de ce am luat hotararea sa plec. Si, in acelasi timp, sa-mi adanceasca tristetea si pesimismul in ceea ce ne priveste, ca natie...

Am crezut, multa vreme, ca principalul lucru ce ne lipseste este educatia. Alaturi de cei capabili sa ne-o ofere: adevaratii educatori, dascalii, mai mult sau mai putin in sensul formal al cuvantului. Acum, nu mai sunt atat de sigura. Traiesc senzatia ca educatia nu atat ne lipseste, cat mai ales, nu ne-o dorim. Incercam parca, cu toate eforturile de care suntem capabili, cu fiecare fibra din noi, s-o respingem, s-o impingem la marginea spectrului nostru de valori. Ne incapatanam s-o privim ca pe ceva urat, rusinos, degradant.

In plus, pe fondul incapacitatii de-a invata de la natura din jurul nostru, de la tot si toate cum spunea o frumoasa poezie, ne lipsesc iremediabil si modelele umane. Acei mult-discutati intelectuali ai tarii.

Asa-zisii formatori de opinie, fie se vand pe excursii de 10.000 de euro (vezi cazul Rosia Montana), fie scriu fara discernamant, fara sa se informeze, manipuland cras si inconstient opinia publica si asa lipsita de repere.

Filozofi de carton se ascund in spatele cuvintelor mari, dar lipsite de continut, facand teoria firului de iarba, evitand gretos sa-si exprime direct opiniile personale, de teama asumarii responsabilitatii fata de propriile afirmatii. Cuvinte si sintagme precum "diplomatie", "decenta" sau "eticheta a limbajului" au devenit paravane pentru meschinarie, slabiciune si duplicitate "intelectuala".

Psihologi, de tanara generatie sau nu, apar in interviuri televizate, oferind cu multa autosuficienta pareri "avizate" si... bine documentate. Un exemplu? Cel al doamnei psiholog ce explica plina de stiinta, comportamentul oarecum linistit al tinerei mame de numai 16 ani, care-si pierduse pruncul in incendiul de la maternitatea Giulesti. Cum? Nu stiati ca daca esti atat de tanara, poti sa treci... cat ai zice "incendiu" peste moartea copilului tau?! Si nici macar nu dureaza o zi sa pronunti cuvantul, adica exact atat cat se pare ca i-a trebuit nenorocitei sa-si "prelucreze" doliul...

Un altul, mai cunoscut publicului larg, teoretizeaza cu mult zel la adresa societatii romanesti in general si a tinerei generatii in particular, propunand de la inaltimea numelui de imprumut pe care-l poarta, alternative sanatoase si de dorit, la consumerismul salbatic - in opinia domniei sale - in care am ajuns sa ne scaldam.

Oricat de interesante as gasi parerile de acest fel, personal ma indoiesc ca in conditiile sociale ale ultimilor ani, se mai gasesc multi romani care sa-si permita consumul fara limita... N-ar fi, oare, mai constructiv ca aceste "personalitati" sa ne incurajeze ori sa ne invete sa cautam resurse in noi insine si in realitatea cotidiana, decat sa ne ofere modele de viata incompatibile cu societatea romaneasca, la nivelul la care se afla aceasta in prezent?!?!

Hiene in haina de preot manipuleaza ordinar prostimea flamanda, intru acceptarea sortii de martir pe care ne-a rezervat-o "bunul dumnezeu" de... viitoare gradina a maicii domnului. "Acceptare" ce presupune cotizatii pentru cladirea si refacerea bisericilor (pe langa casa, magazinul si masina personala a preotului...), batjocura, umilinte, furturi, violuri sufletesti in masa.

Intr-o tara in care sistemele de orice fel lipsesc cu desavarsire, in care hoti, puscariasi si mafioti conduc totul pana la cel mai inalt nivel (sau incepand de la cel mai inalt nivel!), ar fi utopic sa ma astept ca educatia sa mai reprezinte o valoare.

Intr-o tara in care singurul lucru care-i scoate in strada pe oameni este o... banala si inutila taxa auto, iar siguranta, sanatatea si educatia propriilor copii au devenit chestiuni banale, colaterale chiar, ar fi utopic sa mai astept o schimbare in bine.

Intr-o tara ce functioneaza dupa principiul "prinde orbul, scoate-i ochii" - s-a vazut cel mai bine poate, in cazul asistentei medicale de la maternitatea Giulesti care, cel mai probabil, va intra in puscarie pentru mai bine de douazeci de ani de furt, indolenta si nesimtire din partea celor pe care i-am ales (in turma) sa ne conduca - ar fi utopic sa cred ca cineva si-ar putea gasi dreptatea intr-o instanta judecatoreasca romaneasca.

Intr-o tara in care nu mai avem nici macar puterea sa ne vedem impotenta de-a rezona sufleteste cu drama pruncilor arsi, furand jucariile depuse ca omagiu pe scarile maternitatii si scuipand astfel pe bruma de solidaritate umana ce unora le-a mai ramas inca, ar fi utopic sa "astept" rabdare, intelegere sau omenie.

Intr-o tara in care inca ne mai crestem copiii dupa criteriul "eu te-am facut, eu te omor", ar fi utopic sa vorbesc despre drepturile copilului (nemaivorbind despre aplicarea lor!), asistarea sociala adecvata a celor ce nu au avut norocul unui "acasa"si, ulterior, integrarea lor in societate.

Intr-o tara profund decazuta social, moral si spiritual, in care vanatoarea fantomelor trecutului comunist a devenit sport national... as vrea sa nu fie utopic sa mai sper ca, intr-un final, romanii sa-si (re)gaseasca puterea si solidaritatea necesare sa lupte pentru "astazi".

Altfel, "maine" va ramane un alt cuvant, la fel de frumos si de absent din viata multora dintre noi, cum este astazi "paine"...

franturi

Cred ca ne nastem pentru a calatori. La inceput, inspre exterior. Cautam, experimentam, simtim, gustam, ascultam, atingem... Apoi, treptat, descoperim si celalalt univers de explorat, cel interior. La inceput, cu teama de ceea ce putem gasi acolo, facem primi pasi timizi, la intrare. Daca insistam insa, primii pasi pot da nastere primelor salturi.

Pentru o vreme, continuam asa. Planurile se intrepatrund, intrezarim fugar scanteia unitatii cu tot ceea ce ne inconjoara, mergem inainte. Si iar schimbam, cautam, crestem. Din tot si toate. De ce? Si pana cand?

Pot da raspunsuri, dar nu sunt ale mele. Pe-ale mele inca nu le-am gasit. Deocamdata, am pornit din nou la drum. In exterior, drumul a fost lung. M-am oprit dupa mai bine de 2.000 de km. Am plecat din tara, in Anglia. Motivele sunt importante pentru mine, dar nu are sens sa le detaliez aici. Ce stiu, este ca n-am fugit. Am plecat din tara ca dintr-o relatie stinsa demult, dar prelungita inutil si agonic din teama, rusine si vinovatie ca poate n-am incercat tot ce tinea de mine...

Am plecat fara asteptari, cu multe preconceptii (asta am descoperit aici) si fara sa-nteleg prea bine sensul drumului ce ma astepta in fata... Dar, la fel ca o frunza, am simtit ca-i timpul sa-mi dau drumul sa zbor. Vantul sufla un aer bun, linistitor, parand sa-mi spuna ca bate special pentru mine. Ca timpul meu a sosit.

In clipa in care avionul s-a desprins de sol, cu mainile reci si umede, inclestate pe bratele scaunului, mi-am dar seama ca am lasat totul in urma, indreptandu-ma catre un mare semn de intrebare. Am simtit ca Romania nu mai e pentru mine "acasa", dar nici necunoscutul ce-mi statea inainte nu era. Nici un suport, nici un sprijin si o mare frica de balansul asta in vant... aiurea si pretutindeni.

Ce-ar face acum o frunza? I-ar fi teama? S-ar lasa pur si simplu sa pluteasca? Ar regreta ca s-a desprins din copac? Chiar daca ar sti ca acel copac era putred si-ar fi cazut la prima furtuna? As vrea sa fiu o frunza. Sa nu-mi pun intrebari, sa nu-mi mai fie frica, sa nu ma tem ca mor sau ca traiesc....

Cred ca ne nastem pentru a calatori. Iar drumul ne este insasi destinatia.

Timp

Bunicul avea o obsesie: timpul. Deghizat, timpul purta masca de ceas.

Permanent preocupat de prezenta lui, a cumparat multe ceasuri de-a lungul anilor. Mi-l amintesc pe cel din bucatarie: numara secundele ciugulind graunte cu cioc portocaliu de closca, inconjurata de cativa pui. Un altul, cu cadran galben-maroniu de file invechite, rontaia marunt clipele pe noptiera din dormitor. Pe cel din sufragerie nu mi-l mai amintesc, asa cum nu le mai stiu pe toate ce i-au trecut pragul, poposind o vreme mai scurta ori mai lunga, in functie de priceperea celui ce le mestesugise.

Primul meu ceas, l-am primit de la el. Conditiile darului - dealtfel singurul venit din partea lui - au fost doua: sa iau premiul intai si sa invat sa citesc bine ora. Le-am indeplinit pe amandoua. Era la sfarsitul clasei I. Si, desi nu l-am putut cumpara chiar pe acela care-mi placuse cel mai tare, l-am purtat cu multa bucurie, cativa ani la rand. Cu el la mana, ma simteam de parca mi se incredintasera cheile imparatiei!

Preferatul lui insa, a fost dintotdeauna orologiul din hol. Demn urmas al veteranului ceas cu cuc care, intr-o zi, si-a luat zborul nu se stie unde... era cunoscut in casa drept "pendula". Pendula batea cu precizie gongul, de tot atatea ori, cat ora indicata de acele ei. Zi... si noapte... Parea ca dintr-o data, micul apartament se transformase intr-o turla de biserica in care, din exces de zel, clopotarul tragea de funia clopotului la fiecare ora.

Toti o urau, mai putin el. Avea, in sfarsit, ceva pe care se putea baza! Oriunde s-ar fi aflat in casa, sigur nu s-ar mai fi putut pierde in timp!

Ajunsa in punctul de a-si pierde mintile, familia a cerut disperata sa se schimbe ceva. Si astfel, pendula a fost dusa la doctorul de ceasuri. Iar doctorul, desi foarte priceput, n-a reusit s-o reduca definitiv la tacere, schimbandu-i vocea intr-un hasait. Revenita acasa, a reinceput sa-si imparta orele, de data asta sasaind ca un sarpe.

Antrenata de nemultumirea familiei, la randul meu o blestemam in gand, de fiecare data cand ramaneam la bunici peste noapte. Pana odata, cand am incetat sa-i mai ascult glasul. Si-am descoperit astfel, cu mare bucurie, placerea visului cu ochii larg deschisi, urmarind jocul de lumini si umbre proiectate pe oglinda intunecata a tavanului. Visam la anul 2000 si mai departe, calculand ce varsta voi avea atunci. Imi faceam planuri de viitor - mereu altele, alunecand incet-incet in bratele somnului. Descopeream timpul dincolo de simpla sa masura, ca spatiu prielnic unei mari aventuri.

Asa a ramas multa vreme: fara masura, mereu suficient pentru aproape orice visam si traiam zi de zi. Apoi, am lasat pe altii sa mi-l imparta din nou. Si m(i)-am descoperit, fara sa vreau, bunicul din mine... Cu timpul la incheietura mainii, priveam spre ceas aproape obsesiv, mereu cu teama ca nu ma incadrez in termenele stabilite, ca nu apuc sa termin totul. Am fugit de la an la an in alta parte, in incercarea de-a gasi un pic de ragaz si ceva mai multa libertate. Intr-un tarziu, le-am gasit atunci cand m-am hotarat sa renunt la tot. Pretul, inca il mai platesc. E greu, dar e bine, caci am reusit sa reinnod aventura...

Anii au trecut, bunicul s-a imbolnavit de Alzheimer, iar in cativa ani s-a dus. Si, cel mai probabil ca pana acum, s-a dus si pendula.

Ultimii gladiatori sau, poate, primii dintr-un lung sir de reusite?

UPDATE - 09.aprilie.2011

Citind recent pe http://www.adevarul.ro/, raspunsul (mai curand reactia) lui Szoby Cseh la adresa comentariilor facute de Mircea Badea si Victor Ciutacu pe marginea presupusei sale colaborari cu Securitatea - http://www.adevarul.ro/actualitate/Szoby-Mircea-Badea-Bruce-Antene_0_451755009.html, nu pot, din pacate, sa nu revin cu aceasta completare...

Nu este prima data cand ma insel, acordand cuiva credit inainte de a-mi face o parere rotunda despre el, in entuziasmul descoperirii ca, iata, cineva mai misca ceva prin romania! Gustul insa este la fel de amar.

Omul care vorbeste cu multa convingere despre echilibru, valori, dragoste si respect reciproc, care isi prezinta metoda de lucru drept un mijloc de educare a ordinii si autoritatii altfel decat prin impunerea vointei celui mai puternic, nu gaseste nimic nepotrivit in a-si exprima fatis dorinta de a-i "gatui" pe cei doi ziaristi, declarand ca posibila oportunitate de a fi inchis cu Mircea Badea intr-o camera, i-ar oferi ocazia sa-l invete el "ce-i aia democratie, ca prea au latrat si au facut!"...

Presupunand chiar faptul ca ar avea dreptate, amenintarile si limbajul huliganic folosit nu fac decat sa-l discrediteze, fiind in totala contradictie cu toate principiile de viata echilibrata si responsabila pe care, cel putin teoretic, sustine ca le-ar practica, atat in ceea ce-l priveste, cat si in educarea copiilor din cadrul "proiectului Gladiatorul".

Concluzionand, nu pot sa nu ma intreb: de fapt, ce anume ii invata Szoby Cseh?! Caci despre valoare si respect de sine n-am gasit nici un indiciu in articolul din "adevarul"...

Regret teribil si-mi asum randurile de mai jos ca pe o lectie personala.

----

De gladiatorii lui Szoby Cseh am auzit prima data la “Romania, te iubesc!”, in cadrul reportajului din octombrie 2008. De cariera sa tumultoasa de cascador auzisem dinainte. Insa proiectul acesta, cel putin inedit daca nu extraordinar pentru Romania, mi-era necunoscut. Omul incerca un pariu riscant: sa ofere o alternativa normala unor copii pentru care viata numai normala nu fusese pana atunci.

Greu, aproape sisific as spune. Atat din punct de vedere financiar, cat mai ales uman, atunci cand te confrunti cu o lipsa aproape totala de sprijin. Nemaipunand la socoteala lupta cu autoritatile locale, care sunt bine intentionate la nivel declarativ, insa greu misca un deget cand vine vorba de-a pune lucrurile in practica!

M-a impresionat faptul ca intr-o Romanie in care lipsa de sanse devine o realitate covarsitoare cu care ne confruntam tot mai mult si noi, cei mai putin lipsiti de noroc, cineva incearca sa ofere acestor copii o alternativa de viata demna si decenta. Cineva incearca – si chiar reuseste! – sa-i tina departe de strada, de violenta, de viata de aurolac prin canalele Bucurestilor, de prostitutie, pe scurt, de delincventa.

A doua oara am auzit de ei in urma cu cateva zile. Prietena mea, Simona, mi-a trimis un mesaj in care imi solicita ajutorul in demersul ei de-a sustine cu ceva efortul celor ce reprezinta "proiectul Gladiatorul". I-am putut simti printre randuri bucuria, entuziasmul si angajamentul fata de ei. Imi plac oamenii care au o cautare a lor si care se implica in ceea ce-i pasioneaza. Imi plac oamenii ce lupta pentru o cauza in care cred, chiar si atunci cand felul in care privesc eu lucrurile difera de al lor. Pe scurt, imi plac oamenii care se angajeaza la modul concret, nu doar vorbesc.

Despre ce este vorba? Ca mai toate proiectele bune din Romania, nici acesta nu este sustinut aproape deloc de autoritatile locale. Se autosustine din reurse proprii si, din ce am inteles, ocazional din sponsorizari. Le-ar prinde bine deci un ajutor financiar. Si exact asta vizeaza mesajul Simonei, pe care il redau in cele ce urmeaza :

“Dragii mei,

Stiu ca mai primiti mesaje de acest gen, dar va rog mult de tot sa sprijiniti aceasta cauza, in care m-am implicat si am pus mult suflet.

Va solicit bunavointa in ajutorarea copiilor de la Asociatia Gladiator inclusi in programul-metoda pentru copii cu handicap psihic si fizic sever ori pentru prevenirea si combaterea agresivitatii, delincventei juvenile si abandonului scolar. Prin exercitii atent alese si avand ca principiu de baza canalizarea energiei de baza si a vointei individului intr-o directie pozitiva, prin tehnici combinate din sporturi si diverse mecanisme psiho-motrice, cei mai multi sunt adusi la un nivel ridicat de independenta fizica.

Impreuna cu colegii din birou am hotarat sa strangem bani pentru a organiza un eveniment cu ocazia Zilei Copilului (evenimentul poate avea loc pana pe 20 iunie) si a le dona restul ramas pentru achizionarea celor strict necesare.

Banii se vor strange pana la data 10.06.2010 in contul meu in RON deschis la BCR:

• IBAN: RO05RNCB0092004218860001
• titular: Ioana Simona Popescu
• explicatii: “DONATIE GLADIATOR”

Daca reusim sa strangem 1500 RON – si cu ajutorul vostru sunt sigura ca reusim - institutia unde lucrez ne mai pune la dispozitie inca 3000 RON, bani extrem de necesari pentru Asociatie.

La sfarsit voi pune la dispozitia tuturor extrasul de cont referitor la perioada in cauza, ca sa nu existe suspiciuni. Va rog sa transmiteti acest mesaj si altor cunoscuti, ca sa reusim sa strangem cel putin cei 1500 RON, daca nu mai mult.

Pentru mai multe informatii, aveti aici site-ul organizatiei:http://www.asociatiagladiator.ro/.

MULTUMESC!”

Mai pe larg, despre cine sunt Gladiatorii, va invit sa cititi ce spune chiar initiatorul acestui program, iar pentru detalii, fotografii si filme accesati site-ul asociatiei ori site-ul personal al lui Szoby Cseh (www.szobycseh.ro) :

„Proiectul meu, GLADIATOR, tinteste mai mult decat integrarea sociala. Integrarea sociala suna ca si cand societatea e ceva si individul e altceva. Scopul meu este sa creez un tip de om care prin comportamentul si calitatile lui sa mearga spre ce este util societatii. Proiectul nu se bazeaza pe frica. Nu foloseste metoda „sa fiti cuminti!", fiindca orice copil, mai ales unul care a crescut fara un sistem de valori si nu stie ce inseamna autoritate, ar face tocmai invers. Asa este instinctul omului.

Prin joaca bazata pe motricitate, pe miscare, zi de zi mai adaugam ceva la educatia lor. Copiii ajung atat de buni si de interesati de lucrurile extraordinare pe care le fac, incat capata o sete de afirmare in sens bun, vor ca totul sa fie in regula in noul mediu in care au intrat si care le apartine. Incep sa inteleaga singuri o ordine care nu le e impusa.

Miscarile de agresivitate, de lupte, dirijate spre un alt scop - artistic, estetic, cinematografic etc - domolesc individul. Violenta lui scade si se transforma in ceva constructiv si util societatii.

Fiecare sport are cateva dominante psihice, de aceea eu merg pe ideea combinarii lor spre echilibru. De exemplu, daca ar face numai box, ar putea sa devina un tip coleric, crud; in schimb in programul GLADIATOR copilul invata sa gaseasca satisfactie nu in faptul ca raneste pe celalalt, ci in faptul ca a reusit o miscare maiastra in timp ce si celalalt s-a perfectionat. Si astfel, lupta devine altceva, devine arta; esenta ei e pastrata, dar componenta agresiva trece pe planul simularii. Jocurile sportive sunt secretul. Doi indivizi care nu se agreeaza sunt pusi sa joace impreuna, in aceeasi echipa, sa castige impreuna. Atunci se studiaza mai atent, isi remarca reciproc calitatile si superioritatea, invata sa se respecte, fiindca sunt in aceeasi echipa.

Copiii invata sa iubeasca. Aici este cheia. Este ceea ce ei cer de la societate si nu primesc nimic; sunt saraci, unii orfani sau din familii destramate; iar din privatiuni se naste ura. Ii invat cum sa armonizeze viata interioara cu ceea ce fac. Cum sa iubeasca ceea ce fac.

Cea mai mare satisfactie o am cu cei mai rai. Lor nu merge sa le impui reguli.

Francezii au fost interesati sa preia metoda mea, fiindca ei au probleme cu emigrantii, acolo dau foc... Nu e de mirare, din moment ce ii tin ca pe animale. Cand nu ai dreptul sa fii niciodata nimic, in clipa aceea totul s-a terminat. Mai ales cand esti tanar si cand nu stii ce ai de pierdut, te intrebi cum adica? Cum vine asta? De ce sa suport? GLADIATOR le da copiilor o valoare si respect de sine."

In final, doresc sa adaug un sigur lucru: ca tare mi-ar placea sa descopar intr-o zi asemenea programe sociale venite direct din partea statului roman!

Iar Gladiatorilor… doar MULTUMESC, BRAVO si mult mult noroc in continuare!!