Intr-un timp, am crezut ca tacerea vine macar in somn. Pana cand, intr-o noapte, m-am trezit obosita, constientizand faptul ca-n spatele paravanului pe care mi se proiectau visele, uneori chiar si cand acesta ramanea negru, gandurile se invalmaseau in nestire, ca puzderia de stele pe cerul de smoala, vara pe munte.
Uneori, tacerea incearca sa mimeze detasarea, cand de fapt in spatele ei se ascund adesea orgoliul ranit si asteptarile de la celalalt.
Alteori, e tacerea menita sa pedepseasca – tac si nu-i raspund nimic, tocmai pentru ca stiu ca asteapta un semn din partea mea, insa nu doresc sa i-l dau, caci m-a ranit, dar nu i-o pot spune direct… Insa tacerea-pedeapsa nu merge de fiecare data intr-un singur sens - spre exterior; ea poate fi si autoadresata, si-atunci tac pentru ca mi-e rusine de mine si mai mult decat sa tac nu merit…
Cateodata e tacerea vinovata, a greselii constientizate dar imposibil de recunoscut fatis. Alteori e tacerea nepasarii, dublate insa de ipocrizia necesitatii pastrarii aparentei de relatie, in cazul reintalnirii. Si cateodata, este tacerea rabdarii, a renuntarii la asteptari, a insotirii “de la distanta” a celuilalt, pe drumul pe care acesta si l-a ales la un moment dat, chiar daca tu nu-l poti intelege sau accepta. Chiar si cu pretul tacerii definitive, adica al ruperii relatiei. Poate ca intr-o zi, dincolo de toate celelalte, pe care inca le practic si eu si le regasesc si la ceilalti de multe ori, voi trai si Tacerea.
Cine stie?...
