5/25/2009

La inceput a fost tacerea…

Azi m-am hotarat sa scriu despre tacere, intrucat o caut de ceva vreme. O caut sau o astept, nu stiu prea bine. Tacerea… Tacerea care aduce cu ea si linistea. Acea altfel de liniste: profunda, asezata, moale… acea liniste ce nu seamana cu cea venita din multumirea lucrului bine facut sau din odihna bine meritata dupa o zi de truda.
Nici cu cea dupa o decizie greu de luat ori dupa clipa de curaj in care ti-ai stat alaturi chiar daca ti-a fost greu.
Nici chiar cu cea venita din acceptarea lui asa-cum-esti… Da, toate astea sunt extrem de frumoase cand vin si te umplu, dar undeva in adancul tau intuiesti cumva (si paradoxal, in acelasi timp te temi ca ea sa apara) ca exista o tacere mai mare, mai adanca, o tacere totala…
Tacerea deplina, lipsita complet de ganduri, caderea in tine insuti, in intunericul cald si plin de potentialitati nestiute si neexplorate inca, caderea in gol fara coarda de siguranta si fara frica de agonia drumului pana jos.
Au fost momente de viata in care cred ca am reusit sa intrezaresc ce-nseamna ea. Putine insa, prea putine…
De ce spun cred? Pentru ca nu imi dau seama daca atat tacerea era adanca sau eu eram inconstienta de gandurile ramase vii in fundal.

Intr-un timp, am crezut ca tacerea vine macar in somn. Pana cand, intr-o noapte, m-am trezit obosita, constientizand faptul ca-n spatele paravanului pe care mi se proiectau visele, uneori chiar si cand acesta ramanea negru, gandurile se invalmaseau in nestire, ca puzderia de stele pe cerul de smoala, vara pe munte.

Uneori, tacerea incearca sa mimeze detasarea, cand de fapt in spatele ei se ascund adesea orgoliul ranit si asteptarile de la celalalt.

Alteori, e tacerea menita sa pedepseasca – tac si nu-i raspund nimic, tocmai pentru ca stiu ca asteapta un semn din partea mea, insa nu doresc sa i-l dau, caci m-a ranit, dar nu i-o pot spune direct… Insa tacerea-pedeapsa nu merge de fiecare data intr-un singur sens - spre exterior; ea poate fi si autoadresata, si-atunci tac pentru ca mi-e rusine de mine si mai mult decat sa tac nu merit…

Cateodata e tacerea vinovata, a greselii constientizate dar imposibil de recunoscut fatis. Alteori e tacerea nepasarii, dublate insa de ipocrizia necesitatii pastrarii aparentei de relatie, in cazul reintalnirii. Si cateodata, este tacerea rabdarii, a renuntarii la asteptari, a insotirii “de la distanta” a celuilalt, pe drumul pe care acesta si l-a ales la un moment dat, chiar daca tu nu-l poti intelege sau accepta. Chiar si cu pretul tacerii definitive, adica al ruperii relatiei. Poate ca intr-o zi, dincolo de toate celelalte, pe care inca le practic si eu si le regasesc si la ceilalti de multe ori, voi trai si Tacerea.

Cine stie?...

2 comentarii:

  1. Oare e vb tacerea care vine odata cu impacarea?

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte posibil, Anca... sa fie tacerea care precede impacarea.

    RăspundețiȘtergere