Studio Ghibli, pentru copilul si adultul din noi

... sau cele mai frumoase desene animate pe care le-am vazut vreodata!

Mai multe detalii, puteti gasi aici:

http://www.onlineghibli.com/films.php

Avem mentalitate de sluga

Fie sa renasca numai cel ce har

are de-a renaste, curatit prin jar,

din cenusa-i proprie si din propriu-i scrum,

astazi, ca si maine, pururi si acum.

Phoenix - Invocatie

Joi, 20 august. Orele 18.30. Rapidul Bucuresti Nord - Brasov (unul din putinele ramase in circulatie) opreste in gara Brasov. In sfarsit, mai e un pic si suntem acasa! Dupa o scurta descindere de o zi jumatate la Bucuresti, pentru diverse "probleme administrative" ne intoarcem acasa. Pare incredibil ca am scapat atat de usor (= am terminat atat de repede)!

A mai ramas numai o ora pana in Fagaras si gandul la o baie buna-buna nu ma paraseste nici o clipa. Stiam ca nu-i masina de la ora 19.00, lucru confirmat in autogara, asa ca am luat bilet pentru ora 20.00. Pana atunci, o cafea si-o vorba, o privire si-o tacere. Soarele se apropie de asfintit. Tampa incepe sa se-nvaluie in camasile-i de noapte diafane. Ma surprind intrebandu-ma "oare ce-or face ursii la ora asta?". Si un zambet imi infloreste in coltul buzelor.

19.30. Ne indreptam catre microbuz. Codreanu, fireste! Ca nimeni n-a mai avut loc de el, se pare... (cand zic Transbus Codreanu, ma gandesc de fiecare data la mafia taxiurilor din Gara de Nord via aeroportul Otopeni...). Oftez in sinea mea, dar n-am ce face. Trenurile s-au scos, alta varianta nu ne ramane. Hai, ca mai e putin! imi spun...

Pe locul unde ar trebui sa vina masina, puhoi de lume. Cu o strangere de inima, imi permit sa sper ca totusi n-or astepta cu totii aceeasi masina. In 5 minute, sosirea microbuzului imi confirma insa toate presimtirile negre.

Scuipand cuvintele printre cei 3 dinti ramasi in fata, soferul striga sa ne punem intai bagajele, pentru ca "vor fi foarte multi in picioare, si nu e loc inauntru!". Timid, indraznesc sa intreb - mai mult retoric, caci soferul e ocupat sa se certe cu un pasager ce refuza sa-si puna tot bagajul in cala - de ce vor fi multi in picioare. O "doamna" din dreapta se ratoieste, uitandu-se urat la mine: "da' ce? vrei sa ramanem aici?!"

Raspund, din nou, mai mult pentru mine: "dar de suplimentare nu s-a auzit?". Un domn, mai departe in stanga mea - acelasi cu bagajele, parca - il intreaba si el pe sofer daca n-a auzit de suplimentare: de ce nu mai vine si o a doua masina, daca suntem atat de multi?"

Soferul ne priveste dusmanos pe toti si bombandu-si pieptul in fata isi scuipa cuvintele in continuare: "pai oamenii trebuie sa ajunga acasa, eu ii iau oricum!". Si-un licar de mandrie tampa ii sclipeste in ochii mici.

Un individ mai in varsta se simte si el responsabilizat sa-i raspunda celui ce a pus intrebarea mai devreme: "da' ce vrei dom'le, e ultima masina, doar nu o sa ramanem in Brasov pentru ca vrei tu?! norocul nostru ca-i soferul cumsecade si ne ia pe toti."

Raspunsul nu mai vine... nu are rost... nu ai pentru cine.

Soferul deschide usa, urca-n masina si striga sa urce intai cei care au bilet. Cei care n-au, stau lipiti de usa, facand urcarea cvasi-imposibila, si-ntreaba din doi in doi pe cei care urca daca au bilet.

19.45 Suntem toti in masina, toate locurile ocupate, si mai bine de cincisprezece suflete in picioare. Usa din spate inchisa, trapa deschisa timid, pe care nu adie nici fir de aer. Stam. Asteptam sa se faca fix. De ce mai asteptam, intreb? Ca oricum nu mai incape nimeni. Gresesc, din nou. Mai incape.

Inauntru se face insuportabil de cald. E cald si umed. Pute. Aerul incepe sa se lipeasca de tine. Plamanii se imbiba ca buretii si nu mai scot nimic afara. Cerem sa se bage macar aer, daca tot stam. O alta "doamna" comenteaza in spatele meu: de ce sa dea drumul la aer, ca-i deschisa trapa doar; intra aer pe-acolo cand vom pleca!!!!! Ma simt ca-ntr-un film absurd. Si n-am telecomanda pentru el, sa-l pot opri...

Intr-un final, plecam. Dupa mai putin de jumatate de ora, cineva inchide trapa. E curent... Aerul respirabil si racoros al serii, ramane afara. Inauntru, raspiram - cei care avem nevoie - aerul uscat, cald si prafos recirculat prin filtrele probabil niciodata curatate ale masinii. Oamenii discuta despre cum e-n Italia (multi sunt plecati din tara, la lucru si veniti in romania doar in concediu) . Ca e mai bine acolo. Ca uite ce e-n tara. Si uite cum e cu transportul, cate accidente se intampla, cum toti isi bat joc, cum e cu poluarea si cu toate cele...

Susoteli, comentarii, nemultumiri spuse mai mult in barba, pe la colturi. Ca de obicei.

Nimic nu se spune sincer, deschis, franc, in fata, barbateste. Si cei care indraznesc s-o faca, sunt taxati. De catre cei care au, de fapt, aceleasi dureri cu ei. Caci adresantului real nu i-o pot spune. Nu pot sustine impreuna o idee, nu pot face front comun, desi ii dor aceleasi lucruri... Trist. Avem mentalitate de sluga.

A fost o vreme cand oamenii erau fortati sa urce in vagoane si dusi, ca vitele, sa fie sacrificati. Acum, nu mai e nevoie sa fim fortati. Ba chiar ne cumparam bilet. Si ne suparam daca ni se refuza participarea la calatoria "la gramada".

Rememorand intamplarea, imi vine in minte ceva ce mi s-a zis odata, cand am avut indrazneala sa-mi spun parerea vis-a-vis de problemele pe care ne intalnisem sa le discutam (printre altele). Ca "astea sunt lucruri care se stiu, dar nu se spun"... Am ramas interzisa. N-am stiut ce sa raspund.

Si chiar daca replica n-a mai revenit de atunci pe buzele unui alt interlocutor, nici macar intr-o forma asemanatoare, vad parca tot mai des in ultima vreme pusa in practica aceasta deviza...

la steaua ce-a apus

O, plop infrant, nu stiu cum sa-ti descant

Si-al toamnei vant te-apleaca la pamant,

Ploaia suvoi te-apleaca inapoi,

Plop fara foi, cat semanam noi doi...

Florin Bogardo - Plop infrant

STELA ENACHE SI FLORIN BOGARDO - LA STEAUA

Florin Bogardo-Astept O Clipa Rara

stela enache si florin bogardo-ani de liceu

Aurelian Andreescu - Tu esti primavara mea

Aurelian Andreescu - Un fluture si o pasare

Sensibilitate, daruire, candoare, tandrete, caldura, joc si dragoste de viata... asta inseamna pentru mine muzica lui Florin Bogardo...

Omului-râu...

Cati oameni intalnim intr-o viata? Si pe cati dintre cei intalniti ajungem sa-i cunoastem? Si oare fata de cati din cei pe care ii cunoastem, ne deschidem si lasam ca ceea ce vine dinspre ei sa ne atinga sufletul?...

De cate ori si cu cati oameni putem spune ca ne-am "intalnit" cu adevarat?...

Cred ca sunt oameni pe care ii intalnim in fiecare zi, dar atunci cand vine clipa despartirii de ei, raman in urma cateva amintiri, ce se sterg incet in praful anilor ce trec dupa aceea...

Si cred ca mai sunt oameni pe care ii intalnim fie si o singura data in viata, dar a caror amprenta ramane atat de pregnant si de proaspat intiparita in sufletul nostru, mult dupa ce ei "nu mai sunt..."

Astazi vreau sa povestesc despre omul-râu, sau doamna Popa, asa cum am cunoscut-o eu. Doamna Wilhelmine Popa. Pentru ca astazi, 13 august, e un an de cand nu mai e cu noi, dar a ramas prezenta in cativa dintre noi, cei care am cunoscut-o...

Imi amintesc cu nostalgie prima intalnire. Era in vara lui 2006. Iulie 2006. Tabara de vara de la Balvanyos se sfarsise si plecam fiecare spre casele noastre. Cativa dintre noi ne-am decis sa ne oprim la Sinaia sa-i facem o vizita, auzind ca venise in tara. Eram patru, doi dintre noi la prima intalnire cu ea...

Eram emotionati tare cu totii, ca niste copii in prima lor zi de scoala. Si nerabdatori, unii s-o revada, altii s-o intalneasca.

Ne-a primit cu bucurie si foarte multa caldura. Am baut o cafea, am povestit una-alta. Ne-a privit atent pe rand, ne-a intrebat cum suntem si ne-a acordat atentie in egala masura. Ne-am simtit acceptati.

Dupa un timp - o ora poate - ne-am despartit. Am simtit cu totii ca timpul ei si al nostru era important si trebuia respectat: ne spusesem ce era de spus, mai mult ar fi fost doar vorbe.

Ne-a condus pana in poarta, ne-a sarutat obrajii si ne-a imbratisat pe fiecare in parte. Emotionati in continuare - eu, cel putin eram - ne cautam cuvintele de despartire. Ne-a spus ceva de genul: ne vedem la Dusseldorf peste 3 saptamani - uitandu-se catre mine, si ne-a urat sa ramanem sanatosi cu totii si ingerul nostru sa ne aiba in paza.

Apoi, cu un gest care ne-a impresionat definitiv, a ridicat firesc o mana in zare, aratand catre o minuscula parapanta (evident, noi nu o vazusem!) ce dansa pe cerul senin ca oglinda, spunand: "si va doresc sa zburati in fiecare zi, pe drumul vostru, asa cum zboara parapanta aceea!"...

Si-asa am plecat. Iar pana la gara din Sinaia, unde am coborat sa luam trenul, nu-mi amintesc sa mai fi spus multe cuvinte nici unul dintre noi...

Apoi a urmat saptamana de la Dusseldorf si tot ceea ce ne-a daruit din plinatatea fiintei sale de om-râu, mereu curgand la vale, spre intalnirea cu oceanul: caldura, blandete, liniste, generozitate, acceptare, fermitate, tinerete a sufletului, onestitate, autenticitate si atat de multa bucurie de viata!

Ni le-a daruit cu modestie si fara exceptie, tuturor celor ce-am consimtit sa-i primim Darul...

Cu bucurie si recunostinta ca drumurile noastre s-au intersectat in viata asta, inchin si ma inclin in fata calatoriei dumneavoastra doamna Popa!

Si sper ca si a mea sa fie una dusa pana la capat, mereu cu fruntea sus...

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

Vor trece peste lume crunte roti

ca tunetul cu greii lui saboti

sau poate-o arde-n cer Casiopeea

si umbre dulci, tiptil ca niste hoti,

si-or furisa in taine-albastre cheia

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea,

dar vom pleca pe rand toti, toti.

Nu stim cum va fi clipa. Poate unii

s-or apuca de prag cu brat flamand,

altii vor vrea sa plece mai curand;

unii-n genunchi, iar altii ca gorunii,

inalti si drepti sub fulger sangerand,

dar beti de tuica tare a furtunii.

Nu stim cum va fi clipa pentru unii,

dar vom pleca pe rand, pe rand...

Si de-om pleca si cei ce n-or s-adune

pe tample nici un spin aurifer,

si cei ce-am strans din lupte si din fier

o zdreanta sfanta ca o rugaciune,

cu toti vom sti la portile de ger

ca-n lacrimarea clipei care-apune

palpita vesnicii care nu pier...

Toti vom pleca, dar nimeni nu va spune

ca nu-si avu in lut un strop de cer.

Si toti vom duce-n noi cate-o minune.

Radu Gyr - Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

mi-e dor de mare!...

mi-e dor de mare... de miros de sare, de nisip si scoici...

mi-e dor de vantul rece pe obraz si prin par... de valuri ce se sparg la mal si pescarusi in zbor...

mi-e dor de mare, in mijloc de toamna.

Angkor Wat Theme Finale