Avem mentalitate de sluga

Fie sa renasca numai cel ce har

are de-a renaste, curatit prin jar,

din cenusa-i proprie si din propriu-i scrum,

astazi, ca si maine, pururi si acum.

Phoenix - Invocatie

Joi, 20 august. Orele 18.30. Rapidul Bucuresti Nord - Brasov (unul din putinele ramase in circulatie) opreste in gara Brasov. In sfarsit, mai e un pic si suntem acasa! Dupa o scurta descindere de o zi jumatate la Bucuresti, pentru diverse "probleme administrative" ne intoarcem acasa. Pare incredibil ca am scapat atat de usor (= am terminat atat de repede)!

A mai ramas numai o ora pana in Fagaras si gandul la o baie buna-buna nu ma paraseste nici o clipa. Stiam ca nu-i masina de la ora 19.00, lucru confirmat in autogara, asa ca am luat bilet pentru ora 20.00. Pana atunci, o cafea si-o vorba, o privire si-o tacere. Soarele se apropie de asfintit. Tampa incepe sa se-nvaluie in camasile-i de noapte diafane. Ma surprind intrebandu-ma "oare ce-or face ursii la ora asta?". Si un zambet imi infloreste in coltul buzelor.

19.30. Ne indreptam catre microbuz. Codreanu, fireste! Ca nimeni n-a mai avut loc de el, se pare... (cand zic Transbus Codreanu, ma gandesc de fiecare data la mafia taxiurilor din Gara de Nord via aeroportul Otopeni...). Oftez in sinea mea, dar n-am ce face. Trenurile s-au scos, alta varianta nu ne ramane. Hai, ca mai e putin! imi spun...

Pe locul unde ar trebui sa vina masina, puhoi de lume. Cu o strangere de inima, imi permit sa sper ca totusi n-or astepta cu totii aceeasi masina. In 5 minute, sosirea microbuzului imi confirma insa toate presimtirile negre.

Scuipand cuvintele printre cei 3 dinti ramasi in fata, soferul striga sa ne punem intai bagajele, pentru ca "vor fi foarte multi in picioare, si nu e loc inauntru!". Timid, indraznesc sa intreb - mai mult retoric, caci soferul e ocupat sa se certe cu un pasager ce refuza sa-si puna tot bagajul in cala - de ce vor fi multi in picioare. O "doamna" din dreapta se ratoieste, uitandu-se urat la mine: "da' ce? vrei sa ramanem aici?!"

Raspund, din nou, mai mult pentru mine: "dar de suplimentare nu s-a auzit?". Un domn, mai departe in stanga mea - acelasi cu bagajele, parca - il intreaba si el pe sofer daca n-a auzit de suplimentare: de ce nu mai vine si o a doua masina, daca suntem atat de multi?"

Soferul ne priveste dusmanos pe toti si bombandu-si pieptul in fata isi scuipa cuvintele in continuare: "pai oamenii trebuie sa ajunga acasa, eu ii iau oricum!". Si-un licar de mandrie tampa ii sclipeste in ochii mici.

Un individ mai in varsta se simte si el responsabilizat sa-i raspunda celui ce a pus intrebarea mai devreme: "da' ce vrei dom'le, e ultima masina, doar nu o sa ramanem in Brasov pentru ca vrei tu?! norocul nostru ca-i soferul cumsecade si ne ia pe toti."

Raspunsul nu mai vine... nu are rost... nu ai pentru cine.

Soferul deschide usa, urca-n masina si striga sa urce intai cei care au bilet. Cei care n-au, stau lipiti de usa, facand urcarea cvasi-imposibila, si-ntreaba din doi in doi pe cei care urca daca au bilet.

19.45 Suntem toti in masina, toate locurile ocupate, si mai bine de cincisprezece suflete in picioare. Usa din spate inchisa, trapa deschisa timid, pe care nu adie nici fir de aer. Stam. Asteptam sa se faca fix. De ce mai asteptam, intreb? Ca oricum nu mai incape nimeni. Gresesc, din nou. Mai incape.

Inauntru se face insuportabil de cald. E cald si umed. Pute. Aerul incepe sa se lipeasca de tine. Plamanii se imbiba ca buretii si nu mai scot nimic afara. Cerem sa se bage macar aer, daca tot stam. O alta "doamna" comenteaza in spatele meu: de ce sa dea drumul la aer, ca-i deschisa trapa doar; intra aer pe-acolo cand vom pleca!!!!! Ma simt ca-ntr-un film absurd. Si n-am telecomanda pentru el, sa-l pot opri...

Intr-un final, plecam. Dupa mai putin de jumatate de ora, cineva inchide trapa. E curent... Aerul respirabil si racoros al serii, ramane afara. Inauntru, raspiram - cei care avem nevoie - aerul uscat, cald si prafos recirculat prin filtrele probabil niciodata curatate ale masinii. Oamenii discuta despre cum e-n Italia (multi sunt plecati din tara, la lucru si veniti in romania doar in concediu) . Ca e mai bine acolo. Ca uite ce e-n tara. Si uite cum e cu transportul, cate accidente se intampla, cum toti isi bat joc, cum e cu poluarea si cu toate cele...

Susoteli, comentarii, nemultumiri spuse mai mult in barba, pe la colturi. Ca de obicei.

Nimic nu se spune sincer, deschis, franc, in fata, barbateste. Si cei care indraznesc s-o faca, sunt taxati. De catre cei care au, de fapt, aceleasi dureri cu ei. Caci adresantului real nu i-o pot spune. Nu pot sustine impreuna o idee, nu pot face front comun, desi ii dor aceleasi lucruri... Trist. Avem mentalitate de sluga.

A fost o vreme cand oamenii erau fortati sa urce in vagoane si dusi, ca vitele, sa fie sacrificati. Acum, nu mai e nevoie sa fim fortati. Ba chiar ne cumparam bilet. Si ne suparam daca ni se refuza participarea la calatoria "la gramada".

Rememorand intamplarea, imi vine in minte ceva ce mi s-a zis odata, cand am avut indrazneala sa-mi spun parerea vis-a-vis de problemele pe care ne intalnisem sa le discutam (printre altele). Ca "astea sunt lucruri care se stiu, dar nu se spun"... Am ramas interzisa. N-am stiut ce sa raspund.

Si chiar daca replica n-a mai revenit de atunci pe buzele unui alt interlocutor, nici macar intr-o forma asemanatoare, vad parca tot mai des in ultima vreme pusa in practica aceasta deviza...