11/02/2009

randuri mai vechi si ganduri tarzii

citeam mai devreme pe blogul Angelei cubul ei, "Ramas bun", si mi-a venit in minte un foarte drag si bun prieten. care s-a dus, de trei ani de-acum... am vrut, si nu o data, sa scriu cateva randuri despre el. dar niciodata, cand am inceput, nu mi s-a parut momentul potrivit ori n-am gasit cuvintele potrivite.
odata cu amintirea, am dat peste cateva randuri scrise intr-o noapte de vara, la intoarcerea acasa, dintr-una din rarele si scurtele vizite pe care i le-am putut face in acea perioada. cu naivitatea, oboseala si incercarile de-a intelege de atunci.
nu stiam, la acel moment, ca peste numai doua luni se va prapadi...
dupa ce s-a dus, mi-am reprosat adesea neputinta de a-i fi fost mai aproape, asa cum si-a dorit... m-am simtit vinovata pentru slabiciunea mea...
cu greu am ajuns sa accept si limitele mele si pe-ale lui. sa-i pastrez amintirea si amintirea prieteniei noastre, asa cum au fost in realitate. cu bune si cu rele. fara cosmetizari, fara justificari, fara vinovatie.
si totusi, ultima data cand l-am vazut, in acele aproape ultime clipe, am reusit sa-mi adun curajul si sa-i marturisesc - cu gandul, cu inima si printr-o strangere de mana - slabiciunea. si sa-mi iau la revedere. stiu ca a simtit ce i-am spus atunci.
drum bun mai departe, Bogdan! cu drag.

"dans al norilor pe-un cer senin de vara… ploaie umeda si parfumata ca obrazul pur al unui copil… mirosul atat de bine cunoscut al ploii: de praf din praf si parca dincolo de el, de undeva departe… din pamant… ma invaluie. imi face bine si-i simt racoarea binefacatoare in suflet. sunt singura… si totusi nu ma simt asa. pentru prima oara in ultimele zile, am sentimentul ca ceva puternic ma tine, si eu sunt parte din acest “ceva”…
“am ajuns din ce in ce mai des sa confundam personajul cu omul”, asa-mi spunea un prieten deunazi. “si asta o facem in primul rand cu noi, si-o facem constient”… tot el spunea. la inceput n-am inteles… apoi, m-am mai gandit, si-am incercat sa-l combat. nu cred ca o facem constient si voit… cred ca o facem atunci cand nu ne e clara distinctia, cand omul si personajul se confunda intre ei. nu stim: cand apare omul si anihileaza personajul?… cand apare personajul si reduce la tacere omul?…
cu toate astea, ceva mi-a ramas in minte si m-a rascolit in continuare. intr-un tarziu, mi-am dat seama ca are dreptate: se poate si asa. se poate sa stii, sa simti cu toata fiinta ta omul din tine si totusi, sa alegi sa te pacalesti. sa lasi sa se manifeste personajul numit “eu bolnavul”… “eu bolnavul” care nu mai are pentru ce sa mearga mai departe, nu mai are “de ce”-uri pentru care sa se miste din masa materiala a trupului sau. dar asta pentru ca VREI sa-i confunzi intre ei. pentru ca omul este (sau pare) mult prea dureros de trait in ultimele lui clipe…
si ploaia curge mai departe ca aripi moi de fluture prin par… iar noi… impreuna cu ea, curgem incet prin viata. inceput."

luni, 10 iulie, 2006

3 comentarii:

  1. Am citit o data , sigur voi reciti, doar ca m-ai emotionat mult prea mult..
    Sa-ti spun ceva- vorbim rar despre ea, sa-i zicem stingere. Ne temem, nu ne amintim, chiar nu stiu de ce.
    Exista. Si cand descoperim asta, este prea tarziu. Atunci ne reprosam ca unor oameni dragi le-am spus prea putin din cat am fi vrut sa stie. Sau nu le-am spus nimic. Am pierdut, de-a lungul vremii, fiinte mult prea dragi sufletului meu. Am ramas cu niste goluri. Care nu se vor mai umple niciodata.
    Suntem trecatori. Cred ca trecerea ar fi mai frumoasa, daca ne-am face timp unii pentru altii..
    O zi senina iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Gina, sper ca nu te-am intristat foarte mult!
    Ai dreptate ca evitam s-o aducem in discutie. Moartea. Si cred ca asta se intampla, pe de o parte de frica marelui Necunoscut. Pe de alta parte, vorbind despre moarte, inclusiv a noastra, am fi pusi sa stam fata in fata cu noi. Cu intrebarea personala "ce-am facut cu si din timpul ce ne-a fost dat?". Iar raspunsul "mai nimic..." ar fi mult prea dureros de dus, indiferent de punctul in care ne aflam de drum - mai aproape sau mai departe de sfarsit...
    Ar fi frumos sa ne facem timp pt noi, si timp unii cu altii, asa incat despartirea sa nu doara atat de tare. Caci iertarea de sine, am invatat din experienta, se invata atat de greu!
    O zi senina iti doresc si eu!

    RăspundețiȘtergere