Va doresc din suflet ca noul an sa va poarte pasii pe un drum bun, catre o casa calda si alaturi de cineva drag inimii voastre! LA MULTI ANI!
Iar asta seara, acordati-va un mic ragaz si priviti catre stele. Si catre luna. Natura noastra draga ne-a pregatit un foarte frumos spectacol. Mai frumos decat orice artificii!
O eclipsa partiala de luna a inceput la 19.15, va avea punctul maxim la ora 21.22, iar la 23.29 se va termina...
Cer senin tuturor si petrecere frumoasa impreuna cu toti ai vostri dragi si iubiti!
Daca ma uit in urma, peste anii ce-au trecut, Craciunul a fost si a ramas singura sarbatoare din an, de care m-am bucurat de fiecare data. Nu pentru conotatiile ei crestin-religioase. Nici pentru zapada. Sau pentru colinde si brad.
Ci pentru ca oricat de bogat sau de simplu venea, Craciunul imi aducea in inima un soi de tainica asezare si caldura. Si, uneori, un strop de tristete. Pentru ca mai trecea un an, iar eu ma regaseam din nou, cam pe nicaieri...
Am avut Craciunuri simple, dar extraordinar de frumoase! Am avut Craciunuri mai imbelsugate, dar cu adanci strangeri de inima si semne de intrebare: si acum, incotro?...
Am avut si Craciunuri fara sarbatoare. O alta zi in calendar... si-un pregnant sentiment de singuratate in mijlocul celor ce-mi erau in preajma atunci.
Au fost ani cand am primit daruri ce m-au emotionat profund. Sau cand am reusit sa ating sufletul unui prieten printr-un gest simplu. Au fost si ani in care nu am putut oferi nimic. Si-n care nu am primit nimic. Ani mai usori sau mai grei, fiecare cu lumina si intunericul sau...
Anul acesta am intalnit cativa oameni frumosi. Si calzi. Pe care ii simt aproape, chiar daca nu ne-am vazut niciodata. Si tare mi-ar fi placut sa am posibilitatea sa ofer fiecaruia cate ceva! Fiecarui om drag din viata mea...
Dar cum nu s-a putut, mi-am propus sa-mi incerc indemanarea si sa confectionez felicitari de iarna. Sa trimit ceva simbolic, dar facut cu propriile mele maini. Nu au iesit perfecte! Si poate ca nu sunt nici cele mai frumoase. N-am reusit nici macar sa fac pe cat de multe mi-as fi dorit sa trimit mai departe...
Dar am incercat si sunt mandra de mine. Data viitoare, sper ca voi putea mai mult si, poate, mai bine. Cine stie?... In fond, anul e lung, nici nu a inceput inca, iar de sarbatorit o putem face in fiecare zi, fara ocazii speciale!
Simple things
If I look back, over the years that passed, Christmas was
and remained the only holiday I enjoy every time. Not for its Christian-religious
significance. Nor for the snow or the Christmas tree and carols.
But for the mysterious warmth and peace of mind Christmas
always brought no matter how simple or generous it came. And sometimes with a little drop of sadness: another
year had passed, and again, I found myself nowhere…
I had simple Christmases, but extraordinary beautiful! I had
richer Christmases, but with deep worries and question marks: and now where to,
which is my way and when will I find
it?!... I also had Christmases without celebration - just another day on the
calendar and a strong feeling of loneliness among those around me that time. I
had years with gifts that deeply touched me. And years I could touch a friend’s
soul with a simple thing. I also had years I could offer nothing and received
nothing. Lighter years or harder years, each of them with its light and
darkness…
This year I met a few beautiful, warm people. And although I
never saw them in person, I feel them close to me. I would have loved the
possibility to offer them something! To each special, dear person in my life.
Because I couldn’t, I decided to make Christmas cards and send something
symbolic but crafted with my own two hands. They’re not perfect and or the most beautiful
I’ve seen. I couldn’t even make as many as I wanted to send. But I’ve tried and
I am proud of myself. Next time I’ll do more and maybe better, who knows? After all, the year is long - it didn’t even
start, and we can mark every day, we don’t need special occasion for celebration.
Astazi am primit din partea unei prietene din Bucuresti, un mail si o rugaminte totodata, de a-i oferi o mana de ajutor pentru promovarea unei actiuni comune de a strange niste bani necesari copiilor bolnavi de cancer de la Spitalul Fundeni. Redau mai jos, mesajul ei integral.
In cazul in care doriti si aveti posibilitatea de a participa in vreun fel, gasiti in text toate detaliile necesare. Toate cele bune si o seara frumoasa!
"Dragii mei,
Va solicit bunavointa in ajutorarea copiilor de la Sectia Oncologie de la Spitalul Fundeni - Bucuresti.
Impreuna cu colegi din birou am hotarat sa strangem bani pentru a cumpara medicamente necesare.
Banii se vor strange pana la data 19.12.2009 in contul meu in RON deschis la BCR
IBAN: RO05RNCB0092004218860001
titular: Ioana Simona Popescu
explicatii: “DONATIE SPITAL”
La sfarsit voi pune la dispozitia tuturor extrasul de cont referitor la perioada in cauza, ca sa nu existe suspiciuni.
In sensul acesta, va invit sa participati cu o suma la alegere pentru ca sa ii ajutam pe copiii suferinzi de cancer.
Va rog sa transmiteti acest mesaj si altor cunoscuti, ca sa reusim sa strangem cat mai mult.
Astazi am simtit cel mai bine ca a venit iarna: -6 grade Celsius si temperatura este in scadere. A nins toata ziua cu fulgi foarte rari, marunti si perfect rotunzi, de parca undeva acolo sus, deasupra norilor, o mana distrata uitase sa inchida usa complet in urma-i, visand inca la toamna ce s-a incheiat.
M-am surprins si astazi, gandindu-ma la vremuri apuse, la cum asteptam, copil fiind, trecerea anotimpurilor, la cum se traduceau atunci pentru mine iarna, primavara, vara, toamna...
Iarna o asteptam, ca orice copil cred, in primul rand pentru zapada si sarbatorile de iarna. Pentru emotia asteptarii cadourilor visate tot anul. Pentru mirosul cozonacilor grasi si pufosi, pregatiti cu multa indemanare de mama si paziti cu strasnicie, in timpul raziilor noastre talhare in bucataria ametitor de calda, ca sa furam cate un colt de aluat dulce si aromat. Pentru muraturi. Sau pentru florile de gheata, pentru scartaitul zapezii proaspete sub pasi, numarand zilele pana la vacanta.
Primavara asteptam cu nerabdare ghioceii. Stiam ca ei inseamna in curand verdeata, puzderie de flori, explozie de parfum si culoare si cantec. Zile mai lungi, cu vant caldut alunecat peste ochi si buze. Batrana salcie dintre blocuri, aplecata sub matisorii care imi zambeau in drumul catre scoala... Paltonul ramanea agatat in cuier, iar ghetele se ascundeau prin cutii. Primavara venea cu ridichi fragede pocnind intre dinti si, mai tarziu, cu prima saramura de peste cu ardei, rosii, usturoi si ciusca verde.
Vara insemna vacanta. Leneveala. Nisip cald si umed sub talpi. Zile lungi, seri tarzii la joaca. Vara era timp de visare, cer plin de stele, taceri fara-nceput si fara de sfarsit, era marea... Vara insemna salata de vinete a mamei, cu telemea de vaca si rosii proaspete, cumparate in punga de hartie. Si piersici mari, dulci si zemoase, mancate pe plaja in timp ce soarele ne usca pistrui albi de sare in obraji.
Dar dintre toate, toamna mi-era si mi-a ramas cumva cea mai draga. Pentru culorile ruginii si parfumate. Pentru frunzele fosnind sub pasii rari, in plimbari de miere la sfarsit de octombrie. Pentru castanele roscate si lucioase aruncate peste banci, peste alei... Un alt verde al marii, in alt ritm al valurilor, de fiecare data o alta muzica...dar aceeasi chemare. Cat imi placea vantul cu miros sarat, venit de nicaieri, de pretutindeni!
Toamna imi aducea in casa gutui si nuci si nemaipomenita placinta cu dovleac a mamei - mica obsesie pe care inca o mai am - pe care as fi mancat-o trei mese pe zi, plus desert... fara sa ma satur vreodata!
Cu toate gandurile astea in minte, de dor si de pofta mirosului de dovleac copt in casa, mi-am zis ca-i timpul sa rup "traditia" placintei si am incercat o prajitura cu dovleac. Nu-mi pare rau, caci desi nu foarte aspectuoasa, a iesit buna, moale si usor lipicioasa, cu o excelenta aroma de dovleac si scortisoara.
Iata si ce am folosit:
o cana cu varf de faina,
o cana de zahar,
o cana de nuca macinata,
o cana si jumatate de dovleac dat pe razatoarea mica (sa iasa aluatul mai fin)
o lingurita cu varf de praf de copt
100 g unt topit rece
2 oua
un praf de sare
sucul de la o mandarina mica
2 linguri de lapte
si pentru glazura: 100 de g zahar pudra, 2 linguri de apa rece si scortisoara macinata
Am pus intr-un castron faina si am amestecat in ea praful de copt. Am adaugat zaharul, nuca si dovleacul ras. Separat, am amestecat untul topit cu ouale batute usor spuma cu un praf de sare, laptele si sucul de mandarina. Am incorporat apoi amestecul rezultat in cel de faina, zahar, nuca si dovleac. Compozitia obtinuta am pus-o intr-o tava unsa cu unt si tapetata cu faina si am copt-o aproximativ o ora in cuptorul preincalzit la 200ºC.
Dupa ce s-a racit aproape complet, am amestecat zaharul pudra cu apa si scortisoara, iar glazura obtinuta am intins-o pe deasupra cu o lingura.
A fost tare buna langa un pahar de lapte rece, sau un Earl Grey fierbinte, cu lapte si miere.
Undeva catre sfarsitul acestei veri, din vorba in vorba - pe marginea unei postari de pe blogul ei - am ajuns sa discut cu Irina despre muzica. Asa a venit ea cu propunerea sa ne gandim la niste compilatii pentru diverse ocazii din viata de zi cu zi. Iar in toamna, sa lansam propunerea mai departe catre toti cei care ar vrea sa participe la imbogatirea listelor de preferinte.
In fond, muzica ne insoteste de multe ori in ceea ce facem, uneori chiar fara sa ne dam seama ca anumite situatii in care suntem "ne cer" sau "ne impun" un anume gen de muzica.
Ca urmare, proiectul nostru muzical a luat nastere si a fost lansat ieri, pe blogul Irinei, aici. Iar compilatiile la care ne-am gandit si pe care le-am propus sunt urmatoarele:
compilatia pentru dupa amiezi de duminica cu ceai si prajiturele
compilatia pentru tocat legume
compilatia pentru mancarea migaloasa
compilatie pentru curatenie
compilatie pentru drum lung cu masina
compilatie pentru momentele de "unul singur" - momentele in care dansam pe o anume muzica, cantam si noi, etc. Adica ceva ce ne pune in priza si ne face sa ne eliberam de anumite timiditati / inhibitii.
Provocarea noastra este de a va gandi daca si voi aveti un anume gen de muzica, sau chiar un anumit artist pe care va place sa-l ascultati cu precadere intr-un moment specific de viata, precum cele de mai sus.
Toti cei care doresc sa ne trimita preferintele lor, o pot face fie direct pe blog, sau printr-un e-mail, Irinei (http://invatsagatesc.blogspot.com/) sau mie. Mult mai priceputa decat mine intr-ale tehnicii moderne :-), ea a si compilat sub forma unor playlist-uri propunerile primite pe mail pana acum, pentru primele doua categorii.
Citeam mai devreme in Citadela lui Antoine de Saint-Exupéry o fraza ce m-a scos din amorteala in care ma scald de cateva zile bune :
Atunci am inteles ce inseamna alianta si cat de mult se deosebeste de comunitate. "Se adreseaza unul altuia, imi spuneam, au un limbaj rudimentar care are pretentia de a cuprinde cand abia reuseste sa semnifice. Si iata-i pe toti ocupati sa-si manevreze balantele si instrumentele de masura. Au cu totii prea multa dreptate. Si deci se inseala. Si-si construiesc, unul despre altul, imagini pentru exercitiile de tir".
Alianta ne poate uni chiar si in clipa in care te ucid.
De-o saptamana incoace privesc si ascult in jurul meu si mi se pare ca lumea s-a impartit intre "noi" si "ei". Cine suntem noi si cine sunt ei?! "Ei" sunt rosii, comunistii, sustinuti si condusi din umbra de catre moguli si baronii locali. "Ei" sunt, asa cum considera ceilalti, sfarsitul in fasa al viitorului si asa incert al Romaniei.
"Noi" sunt cei care au condamnat comunismul, cei care condamna perfida alianta galben-rosie, cei care, cu mainile goale in fata asaltului agresiv al celorlalti, incearca sa apere tara de invadatorii comunisti.
Cine a facut impartirea asta, nu se stie. Dar mai conteaza oare, cine? Nu cred. Tot asa cum nu mai conteaza ca pentru sustinerea iluziei ca numai ei au dreptate, sunt in stare aproape sa-si dea in cap unii altora. Uitand ca inainte de asta erau prieteni. Sau macar buni vecini. Ca, poate, s-au ajutat la un moment dat cu ceva. Si ca pe atunci, culoarea politica nu era importanta.
Fiecare striga spre ceilalti ca sunt manipulati. Orbiti de furia data de anii de furt si de lipsuri, de durerea ranilor sangerande, au ajuns sa ridice iluzia convingerilor politice impuse, la rang de realitate si autenticitate.
Situatia mi se pare grotesca si ingrozitor de trista in acelasi timp. Atat de repede uitam? Atat de putin ne trebuie – o declaratie de presa - ca sa uitam de unde vin si ce-au facut cei pentru care ne batem intre noi cu salbaticie pentru a-i sustine la putere ?
Au plecat din acelasi loc cu totii, si-au ramas aceiasi. Chiar daca forma s-a schimbat sau numele partidului, continutul a ramas mereu acelasi.
Am uitat deja ca in urma cu patru ani Traian Basescu (alias PD-L) a facut alianta cu Tariceanu (alias PNL)? Pentru ca apoi, ca sa scape de incomodul (partid) liberal, a facut alianta cu PSD, fapt ce a dus la crearea guvernului comun Boc? Acelasi PSD - pericol comunist - de acum. Mi-ar placea sa inteleg prin ce anume alianta PD-L / PNL sau cea putin mai recenta PD-L / PSD a fost mai putin perfida si distructiva decat actuala alianta PSD / PNL. Doar pentru ca Traian Basescu a condamnat in mod public comunismul si ca si-a cerut scuze in numele statului roman, familiilor celor ce-au suferit in timpul comunistilor? Personal, as fi apreciat inmiit o alta atitudine si o alta declaratie. Aceea de a a-si fi cerut scuze in nume propriu pentru contributia personala la acei ani negri. Macar pentru contributia ca simplu cetatean. Urmata, apoi, de o demisie de onoare. Vorbele, din pacate, nesustinute de o atitudine si de un comportament in consecinta, sunt si vor ramane in continuare doar vorbe...
Cati s-au intrebat oare in aceste zile, ce-am castigat in acesti 20 de ani de asa-zisa libertate? Si cu ce pret?...
In presa, in magazine, pe strada, la locul de munca, oamenii fierb. Imbatati de febra circului politic, de mizeriile personale scoase la suprafata si aruncate unii inspre ceilalti de catre candidatii la presedintia Romaniei, au incetat sa-si mai traiasca propriile vieti.
Nu vad ca anotimpurile se schimba, nu simt cum vantul le inroseste obrazul, nu vad ca un copil se bucura, nu vad ca arborii inca mai au frunze, nu vad cat de frumos rasare soarele in fiecare dimineata. Rabufnesc din cand in cand, ca vine iarna si frigul si zapada. Iarna nu mai e de mult un anotimp, un ciclu firesc in curgerea vietii. Iarna a devenit doar corolarul neputintelor de a-si plati facturile, de a se imbraca corespunzator, de a ingheta prin statii, in asteptarea autobuzelor sau tramvaielor.
Nu pot constientiza si recunoaste ca cei pentru care au pus stampila "votat" tot la 4 ani, i-au dezamagit, i-au mintit si i-au furat pe fata.
Si pentru ca prezentul doare prea tare pentru a-l putea privi in fata, au ales sa traiasca hranindu-se din scandalul politic, ieftin si murdar, difuzat pe toate canalele media si in presa scrisa.
Iar astazi, la fel ca in anii trecuti, au mers sa-si exercite dreptul cetatenesc de a-si alege presedintele, pe urmatorii 5 ani. Majoritatea au mers sa aleaga ceea ce in opinia lor ar reprezenta "raul cel mai mic". Si poate ca as crede si eu in sintagma asta, daca n-ar fi cateva intrebari ce-mi tot rasuna in minte :
De unde stiu ei CARE este raul cel mai mic? Ce anume le da convingerea de nestramutat, dincolo de orice urma de indoiala, ca au dreptate, ca nu se inseala, facand alegerea respectiva?
Si alegand raul cel mai mic, isi asuma responsabilitatea propriului vot pana la capat ? Cu TOT ce aduce dupa el? Asta putand insemna, alaturi de binele mult-visat, si furturi, coruptie, lipsa sigurantei, lipsa perspectivelor pentru ei si copiii lor? Vor avea puterea sa admita peste o vreme, daca s-au inselat, si s-o recunoasca (macar fata de ei insisi) ca au participat in mod direct la vanzarea si vandalizarea pana la capat a acestei tari?
Si oare nu uitam, ca "a nu alege" este tot un drept cetatenesc, reprezentand de fapt alegerea de a nu fi reprezentati de catre cei care ne dezamagesc?
"Together we stand, divided we fall " ... spuneau undeva cei de la Pink Floyd. Cred ca ceea ce ne lipseste ca natie - si poate ca nu doar noua, dar in Romania traiesc si de aproape se vad lucrurile mai bine - este exercitiul de a fi o comunitate. Sentimentul profund ca impreuna putem schimba lucrurile, ca ne putem baza unii pe ceilalti, ca impreuna putem construi ceva. Dincolo de vorbe, de politica, de pasiuni stupide, de conflicte fara sens.
Individuatia este drumul pe care avem a merge fiecare dintre noi ca om, intru devenire. Folosind un termen adaptat, as spune ca "socio-duatia" este drumul pe care avem a merge ca membri ai unei societati, in mijlocul careia am ales sa traim. Cel de-al doilea drum insa, nu-l putem parcurge daca primul nu a fost macar initiat. Daca nu am devenit cat de cat constienti de noi insine si de ceea ce ne inconjoara, de legaturile dintre noi, de responsabilitatea rolului pe care il jucam in cadrul acestui mare intreg.
Cata vreme nu cautam in noi insine semnificatia profunda si personala a ceea ce pana acum am fost indemnati sa preluam ca atare, fara indoiala si fara semne de intrebare, vom ramane simple oi intr-o turma. Iar turma nu a fost si nu va fi niciodata societate!
De doua zile incerc sa scriu despre o veste buna. Si nu reusesc. In parte pentru ca despartirea a fost destul de grea, in parte pentru ca nu am gasit in nici un fel cuvintele potrivite.
Asadar... vestea extraordinar de buna este ca marti dimineata, intr-o cutie mare, cu o patura groasa drept zestre, cei sapte catelusi au plecat impreuna catre casuta ce-i va gazdui petoti, cel putin pentru doua luni de acum inainte!!
Si-au gasit stapan, sau stapanul i-a gasit pe ei... Pentru trei dintre ei, popasul este definitiv, pentru ceilalti numai temporar. Insa cand vor pleca, nu o vor face departe de fratiori. Vor ramane aproape, printre vecini, la oameni care iubesc animalele si care vor avea grija de ei.
Au plecat la tara. Intr-o casa cu gradina si curte mare. Unde sunt liberi. Sa alerge, sa se joace, sa se harjoneasca. Liberi sa simta soarele incalzindu-le blanita, sa vada cerul, sa simta aromele aduse de vant. Si, cel mai important, sunt impreuna!! Asa cum au crescut si s-au obisnuit sa fie pana acum.
Deocamdata, fiind inca micuti, locuiesc in magazie, unde-i cald. Cu patura primita la plecare, cu lapte cald si mancare buna, de care mananca si stapanii. Si-o fetita simpatica, ce merge la gradinita, trece zilnic pe la ei sa-i dragaleasca, sa-i iubeasca si sa-i mangaie, asa cum au fost obisnuiti.
Catelusii au pornit, deci, in Viata! Drum bun dragilor, sa fiti sanatosi si mult noroc mai departe!!!
Irina a facut aseara un gest extraordinar, incercand sa ma ajute in a le gasi catelusilor un camin. A postat pe blogul ei un anunt - http://invatsagatesc.blogspot.com/2009/11/ajutor.html - si, plina de generozitate, ofera si un premiu celor care, la randul lor, doresc sa ne dea o mana de ajutor in sensul asta, publicand mai departe anuntul pe blogul lor.
Premiul? O frumoasa carte cu retete de bunatati dulci, tiparita intr-un mod deosebit!! Cartea, din care a pus si o delicioasa reteta de biscuiti cu lamaie, o puteti gasi pe blogul ei.
Intaresc aceasta rugaminte si-i multumesc din suflet pentru initiativa Irinei. Le multumesc inca de pe acum si tuturor celor ce vor si pot sa ne ajute in acest demers!
***
Azi-dimineata, pe la opt si jumatate, tare tare infometati - se vede dupa burtici nu? :). In jurul farfuriei cu lapte cald si miere, toti cu coditele in sus. Carnita urma sa vina si ea dupa aceea, laptele ramanand inca preferatul lor.
Au fost foarte cuminti, n-au facut deloc galagie pana ce ne-am trezit sa mergem la ei. Pentru asta, au fost rasfatati cu mangaieri, si au primit cate un pupic generos pe botic si burtica.
Dupa masa... a fost o alta poveste. :) Joaca, harjoneli, scancete si latraturi.
Noroc cu vecinul de sus, care isi renoveaza locuinta, si da gauri de zor cu bormasina! :))
De cateva zile, ma bantuie afirmatia unuia din potentialii viitori stapani ai catelusilor. Aceea ca ar vrea si el doi, dar sa fie de talie mica. De ce?, intreb. Ca sa nu manance mult. Si ca sa-i obisnuiasca sa prinda sobolani. Cu alte cuvinte, daca se poate, incet-incet sa-si procure chiar singuri hrana!... Si ce altceva sa mai invete sa faca, m-am intrebat dezgustata? Sa croseteze, sa spele rufe, sa mature batatura?!?!
Daca se poate, el sa primeasca cat mai mult, dar sa nu ofere mai nimic in schimb!
Si nu-i unul din oamenii fara suflet. Si nici fara posibilitati materiale. Nu. Ar avea grija de ei. In felul sau. Dar cum suntem atat de diferiti, si «felul» asta difera atat de mult de la unul la celalalt! Incerc sa nu emit judecati de valoare. Ma abtin. Poate ca cer eu prea mult. Probabil ca sunt mai pretentioasa, mai anxioasa, mai... tacanita! In fond, sunt doar niste caini...
Cum spuneam: el este unul din oamenii buni. La ceilalti, cei fara suflet, nici nu vreau sa ma gandesc...
Privesc in jurul meu la oamenii de pe strada. Observ ca inca din adolescenta, colacul de grasime si nelipsita burta de mai tarziu, incep sa-si faca aparitia. Si nu pot sa nu ma intreb, oare cata mancare contribuie la ele? Si oare cata mancare ramane la finalul unei mese pentru asemenea oameni, risipindu-se aiurea la gunoi?
Si cat mananca un caine pe zi? Chiar si unul de talie mai mare?
Imi amintesc de cainele bunicilor mei de la tara. Manca de 2-3 ori pe zi. Ce se putea, ce ramanea din ce mancau si ei la masa. Un colt de mamaliga. O strachina de ciorba cu paine inmuiata in ea. Niste oase. Cu paine imbibata de grasimea in care fusese prajita carnea de pe ele. Fructe si legume, cand se coceau. Si nu era slab. Nici bolnav sau nefericit.
Si mi-e greu. Ma doare. Nu-mi gasesc un loc printre astfel de oameni. Oameni la care lacomia devine nemasurata. Oameni care ar acumula cat mai mult, ar manca si mai mult, insa ar darui atat de putin sau deloc! Si, cand ajung la peste 150 de kg, cu diverse boli, se considera absolut indreptatiti ca altii sa lupte sa le salveze vietile de care ei insisi si-au batut joc. Nu pentru ca isi dau seama de greseala. De raul profund pe care singuri si l-au facut. Ci ca o ultima si mare lacomie: sa primeasca pana la sfarsit. Atentie, intelegere, tratamente. Si, de ce nu, poate si dragostea de viata, sensibilitatea ori iubirea pe care ei nu le-au avut niciodata.
Altfel insa, sunt oameni «credinciosi». Merg la biserica macar de sarbatori. Fac pomeni pentru «sufletele» celor morti, de care nu i-a interesat prea tare atunci cand erau in viata. Isi fac semnul crucii de fiecare data cand trec prin dreptul unei biserici. Tin posturi. Nu spala rufe duminica si de sarbatori, nu cos, nu muncesc, si-i critica aspru pe cei care «pacatuiesc» procedand diferit. Ei se odihnesc, ca asa «a lasat Dumnezeu». Ma intreb retoric si amar cand le-o fi vorbit Dumnezeu ultima oara...
Atunci cand merg la biserica, multi dintre ei se spala. Si se imbraca curat. Cand merg la lucru dimineata, in autobuz, ori pe strada, sau cand merg la medic pentru ca sunt bolnavi, nu se mai spala. Nu se mai imbraca curat si frumos. Ba merg si bauti. Sau striga si injura. Probabil pentru ca numai Dumnezeul ala din mintile lor inguste si ignorante merita sa le primeasca respectul. Sau frica. Ca doar asa era vorba, nu? «Oameni cu frica lui Dumnezeu»...
Merg in pelerinaje, plini de asa-zisa evlavie, sa se inchine la oase. Se imbrancesc, se calca in picioare, se bat, se injura, pentru un loc mai in fata. Sau pentru o sarma si-un mic in plus. Si o cana cu ceai ori un pahar de tuica fiarta. Pentru ca-s pe degeaba. Puse la dispozitie de primarie.
Intorsi acasa, povestesc cate-n luna si stele. Ce de oameni s-au strans, cati popi cantau, ce rai erau bodiguarzii ca nu-i lasau sa ajunga mai in fata. Nimic din lumina sau linistea ce ar fi trebuit sa le coboare in suflet, in urma trairii cu toata fiinta, a unui moment de adevarata si adanca religiozitate!
Sunt «credinciosi», insa n-ar da un covrig unui copil sarman. N-ar pune trei cartoane sa apere de frigul iarnii un caine pripasit la bloc. N-ar da covorul vechi, schimbat recent cu altul nou, sau alte lucruri ce nu mai folosesc in casa, unor sarmani ce ar avea nevoie de ele. Le pun in boxe, la pastrare, ca «cine stie cand mai au nevoie de ele»? Mai bine sa le roada soarecii sau sobolanii, mai bine sa le distruga de tot mizeria!
Cat costa un gest de bunavointa ? Cat costa o clipa de atentie? Sau de duiosie fata de celalalt? Ori fata de sine? Cat cantareste umanul din fiecare, pus in balanta cu banul? Sau cu burta proprie? De ce anume este nevoie, pentru a se lasa de-o parte un moment, cu buna stiinta, fara a se frustra si fara a «uita de sine», pentru de fi alaturi de un altul?
Ce trebuie ca sa-si reaminteasca faptul ca sunt oameni? Ca menirea lor pe lumea asta, ca «cea mai evoluata specie», nu-i aceea de a profita, de a batjocori, de a umili, de a injosi sau de a exploata tot ce-i mai slab decat ei.
Ci ca menirea lor, si a noastra a tuturor, e aceea de a-i ocroti, de a-i proteja, de a-i incuraja, de a-i ajuta si insoti, de le a hrani cresterea, tot asa cum Pamantul sau Universul asta mare ne hraneste pe noi toti!...
Vorbim despre Esenin, aproape necunoscut mie, pana acum cateva zile. Despre poezia rusa, despre traducatorul George Lesnea, despre destinul unui om abandonat de catre parintii sai si crescut de bunici, "adoptat" de rusi ca poet national. Despre cat de adanci sunt ranile pentru ca izvorul poeziei sa fie limpede si netulburat peste timp...
Intr-un fel, poate ca in "Cântecul căţelei", Esenin vorbeste despre sine. Despre sacrificarea frumosului si a inocentei, cand acestea nu sunt cuprinse in "planul gospodaresc" al taranului colhoznic. Si spun taran colhoznic, pentru ca numai omul sarac, cu mentalitate de sluga, poate considera risipa de viata un mod de selectie naturala.
Postarea poeziei "Cântecul căţelei" de Serghei Esenin se vrea a fi o retrospectiva asupra influentei culturii ruse, atat de bogata, atat de consistenta si, totusi, negata de multi dintre cei care, in graba de a-si stabili o identitate occidentala, isi abandoneaza filonul est-european, pierzand din vedere faptul ca fiecare cultura isi are propriile valori dar, si non-valori.
P.S. In privinta acestei poezii, orice asemanare cu personaje si situatii reale, este pur intamplatoare!
Bravo!!!!! De aseara, au invatat sa lipaie singuri lapte, din farfurie!! Nici nu le-a trebuit mult. Doar vreo 4 ore. Pingu', fetita desteapta, impreuna cu Bursi si Ildi - la fel de destepte, le-au aratat si celorlalti cum se face asta. :)
Nu se tin inca foarte bine pe picioruse si tremura din toate incheieturile daca trebuie sa stea pe loc. Dar cei mai isteti s-au prins repede ca se poate manca si cu burtica pe pamant si labutele intinse in fata. Important e sa ajunga cu boticul in lapte.
Lascarica (Pole) deja se intrece iar cu cei mari la mancat. Chiar daca, cel mai mic fiind, mai pica cu tot nasul in farfurie! Se scutura, tuseste putin si... o ia de la capat. :)
Ce zi mare!!!
***
Dupa lupte seculare care au durat... cateva zile bune :), am reusit sa fac si cateva poze cu micile tigori. Care au crescut foarte mult! In urma cu mai bine de-o saptamana au facut ochisori. Cu care n-au vazut cine stie ce pentru cateva zile, insa acum, cum te simt pe langa "casuta" lor, cum incep sa se agite si sa te caute cu privirea!
De vreo 3 zile ne si jucam. Timid, adevarat, caci dupa masa ii doboara somnul imediat, dar ne jucam! Dintisorii incearca sa strapunga gingiile - caninii in special - si e rost de ros. O ureche, o labuta, o codita, un colt de prosop, un deget care incearca sa mai potoleasca avantul suptului ca sa nu se innece cu lapte. :) Oricum, fiecare masa a inceput sa fie o aventura, caci mai degraba ar roade biberonul, decat l-ar suge. Probabil ca in catvea zile vom incerca si experiente noi, precum cea de a-i pune sa manance singuri din farfurioara.
Mai nou, se si scarpina singuri. La fel, incearca sa-si curete singuri cate o labuta, sau o ureche de fratior. Sunt tare tare nostimi!
Pentru ca au crescut destul de mult, ieri au schimbat deja a treia "casuta". Le place, caci are fiecare loc sa se intinda dupa bunul plac. In plus, incep sa-si gaseasca anumite locuri in care sa-si faca nevoile, adica altundeva decat in capul fratiorilor. In felul asta, evita baitele la 2 zile si uscatul cu foehn-ul. Nu pentru multa vreme insa... :))
De mancat... tot la 4 ore mananca. Asa ca trebuie sa faci ceva ca sa nu-ti pice barbia in piept de somn. Cum ar fi... sa le cauti nume! In functie de personalitate, bineanteles! Unele nume s-au mai schimbat si sigur se vor schimba si atunci cand isi vor gasi stapani. Dar, pana atunci, vi-i prezint pe: Bursi, Ursi (Ursulina), Zaieţ, Pingu', Pole (zisa si E.T sau, mai nou, Lăscărică), Ema si Ildi.
Buun... Deci avem 2 baieti si 5 fete!!! Si acum, pe scurt, povestea numelor.
Ursi este cel mai mare, si are alura de ursulet. Cap mare, laboante groase, blanita deasa si foarte pufoasa. Cred ca va fi un catel pe cinste, ca deja acum pare de doua luni aproape!
Ursi dormind cu Pingu'
Bursi (Bursulina), ii seamana ca dimensiuni, cu capul perfect rotund si tare tare pufoasa. Este si cea mai jucausa deocamdata. N-am reusit nicicum sa-i fac o poza foarte clara!
Bursi face nani
Zaieţ este baietelul pe care l-am gasit in apa. Cu el a fost cel mai dificil, caci nu stia sa suga. Primele doua saptamani aproape, a mancat numai daca ii bagam biberonul in gura fortat. De aceea i-am mai spus si Nervosul. Si pentru ca are o figura tare indarjita si a luptat mult sa ajunga pana aici, i-am spus Zaieţ, dupa "bravul soldat Zaieţ (de fapt, Zaiţev!)" din filmul "Enemy at the Gates". Multa imaginatie, nu? :))
Zaiet aproape adormit
Zaiet dupa o masa copioasa
Pingu' si-a primit numele aproape de la inceput. Pentru ca dupa fiecare masa face o burtica maaare, de sub care ies 2 labute nostime. Si mici, comparativ cu burtica. Este foarte foarte curata si independenta.
Pingu la masa
Si burtica de Pingu'. Mai neclara, dar evidenta!
Ildi (Ildikö) se numeste astfel pentru ca... ne-am inteles mai greu. :) Era tare nehotarata - ba vroia, ba nu vroia sa manance, ba vroia, ba nu vroia sa o tii aproape. Cand venea ea sa manance sau sa linga cate un deget si ziceai "gata, s-a obsisnuit cu noi!" iar facea nazuri. Acum e o scumpica, mananca de nu-i mai are loc in burtica laptele si e si tare jucausa.
Ildi fara chef de poza
Ursi, Pingu si Ildi jos
Pole (maimutica) este cea mai mica. Cand i-am adus acasa, nu eram sigura ca va supravietui. Acum se intrece la mancare cu cei mai mari. Are o fetisoara nostima, de maimutica-extraterestru. Si mai mereu, adoarme cu limbuta afara dupa ce mananca. Actualul nume - Lăscărică i se trage de la pozitia pe care o adopta cand mananca: tine labutele drepte si tremura toata de incordare. Mi-a amintit de "nu trage dom' Semaca! Sunt eu, Lăscărică". ;-)
Pole dupa masa
Pole covrigel :)
Ema este cea mai finuta. Are niste ochi mari si negri si e foarte cuminte. Si sfioasa. Ai impresia ca intelege tot ce se vorbeste prin casa. Cu gandul la Emma Thompson, si la acele femei britanice nu neaparat frumoase, dar distinse si cu multa charisma, i-am spus Ema. :)
astazi am primit o leapsa. de la Gina. desi nu ma dau in vant dupa ele (ca sa nu zic ca nu-mi plac defel), de data asta mi-am zis "de ce nu?". sa ma joc putin! ca tot a fost o zi plina si obositoare. obositoare, dar frumoasa. si calda. din toate punctele de vedere.
asadar... revenind la leapsa: sa postez o fotografie haioasa si una de suflet.
hmm... grea treaba! haioase as gasi, zic eu... da' nu in format care sa poata fi postat rapid. necesita scanare. sau refotografiere. prea greu! sa caut totusi... si trebuie neaparat numai una? :)
uite, m-am oprit asupra unei fotografii a nepoatei mele, Tiziana. am facut-o pe cand avea vreo 5 anisori. abia facuse ochi - pe la 7 dimineata, in pijamale, zgaindu-si mutrita nostima catre noi, intreband intr-una cand mergem la plaja.
chimita
the blond "twin" of Michelangelo Buonarotti's David
si una care chiar mi s-a parut haioasa! o copie blonda dupa David al lui Michelangelo, in Heinrich-Böll-Platz, Köln. iata-l aici cum arata si din fata. :)
si-acum fotografia de suflet... majoritatea fotografiilor mele le consider a fi de suflet. pentru ca reprezinta tot atatea momente din viata mea. cu tot ce-a fost. amintiri de tot felul, trairi de tot felul, lectii de tot felul. invatate sau nu. repetate sau nu...
desigur, intre ceea ce am adunat pana acum, am fotografii si fotografii. cele din urma, desi nu stiu cat de reusite sunt (artistic vorbind), reprezinta fotografii de care ma simt mai mandra. dintre ele, voi incerca sa gasesc una cat mai reprezentativa. daca nu voi putea sa ma rezum la una singura, imi cer iertare anticipat! :)
magic
fotografia a fost facuta intr-o seara de vineri cred, la baza partiei din Predeal. o seara in care a nins ca-n povesti, asa cum nu de multe ori mi s-a intamplat sa prind in viata. am revenit in camera pe la 1 noaptea, cu hainele ude de-atata balaceala in zapada, tremurand ca un caine de frig, dar si de emotie. :)
uitare
o alee inundata de ploaie, in gradina botanica din bucuresti. mi s-a parut cumva nepamantean, si cu atat mai putin potrivit cu imaginea bucurestiului. si plin de pace.
oglinda in cer
Balvanyos - la Tinovul Mohos. locul asta, Balvanyos, inseamna enorm pentru mine. e un loc magic aproape, in care pur si simplu simti energiile pamantului curgand prin tine. de ceva vreme visez/imi doresc sa revin acolo...
peace of mind
...sau cersetorul din Düsseldorf. o vacanta de suflet si de scoala in acelasi timp, alaturi de un om extraordinar - dna Wilhelmine Popa. in timpul unei plimbari de dupa-amiaza, alaturi de alti cativa colegi, am intalnit acest om. nu l-am vazut initial. "ceva" m-a atras catre el si m-a facut sa-mi intorc privirile. avea atat de multa tandrete si duiosie in priviri si-n gesturi fata de cainele sau, ce dormea linistit, alaturi!
m-am oprit la timp. desi mi-e foarte greu sa fac o alegere... ultimele doua, au mai fost postate aici. insa reprezinta crampeie din doua perioade foarte faine ale vietii mele. si asta le face "foarte de suflet".
Gina, iti multumesc, a fost frumoasa reamintirea asta!
A venit si noiembrie... Incet? Repede? Nu stiu. De-o vreme parca timpul trece mai repede decat odinioara. Se zbuciuma, e nehotarat. Nu mai permite trairea bucuriei celor patru anotimpuri pline. Azi e iarna, maine primavara ori de-a dreptul vara... Cand, de fapt, privind in calendar, vedem ca-i doar septembrie-octombrie.
Ceva din zilele astea mi-a amintit de copilarie. Acasa, la Marea mea draga! Sa fie vremea umeda si rece? Sa fie norii cenusii, risipiti pe cer, ce fac loc spre seara apusului de soare dulce si auriu care te face sa speri ca poate maine... ?
Sa fie vantul inghetat ce sufla cu putere, muscand ascutit din pielea inrosita de ger a obrazului? Poate... cate putin din toate astea.
Mi-am amintit de copilarie. Cand mergeam la scoala nu pentru ca "o sa-mi foloseasca in viitor", ci pentru ca-mi placea in fiecare zi. Mi-am amintit cum m-am suparat si am plans intr-o dimineata, pentru ca tata mi-a zis sa raman acasa, afara ningand viscolit. Mi-am amintit ca citeam, dormeam sau ma jucam, atunci cand imi venea s-o fac. Fara grija dictarilor sau a extemporalelor de-a doua zi, fara planuri de viitor, fara asteptari ca ceea ce fac sa duca undeva... Pur si simplu!
Cu nostalgia asta in suflet si privind cu drag la catelandrii ce dorm linistiti, cu burticile in sus, tresarind din cand in cand impunsi de coltul vreunui vis, mi-a venit sa bucataresc niste biscuiti. Noiembrie cu aroma de unt si nuca...
Ce-am folosit : 250 g faina, 150 g unt moale, o lingurita de praf de copt, 2 galbenusuri (eu am pus un ou intreg), un praf de sare, 2 linguri de zahar vanilat (de la Irina am invatat sa aromatizez zaharul in borcan cu 2 pastai de vanilie), 3 linguri cu varf de zahar si 2 linguri de miere.
Fara graba, am framantat aluatul. Si pentru ca aveam la indemana un pumn generos de nuca macinata (ramasa de la un sos de paste facut zilele trecute), am impartit aluatul in doua si intr-una din bucati am incorporat si nuca. L-am pus la rece 30 de minute.
L-am scos, l-am intins in foaie subtire de 3 mm, apoi m-am jucat putin, modeland si taind aluatul in mici stelute.
In timpul asta, cuptorul incalzea bucataria si visele canine :), pregatindu-se sa primeasca spre copt biscuitii. Nu prea tare, cam pe 180 de grade.
Am uns stelutele cu ou batut, am presarat zahar brun pe deasupra si am copt fiecare tava in jur de 10-12 minute. Cu grija, ca se ard repede.
I-am mancat noaptea, in pauzele de hranit micutii. I-am savurat mai pe-ndelete dimineata, la cafea, in timp ce cateva raze de soare imi incalzeau prin geam, obrazul si mainile. O clipa de tihna binevenita!
citeam mai devreme pe blogul Angelei cubul ei, "Ramas bun", si mi-a venit in minte un foarte drag si bun prieten. care s-a dus, de trei ani de-acum... am vrut, si nu o data, sa scriu cateva randuri despre el. dar niciodata, cand am inceput, nu mi s-a parut momentul potrivit ori n-am gasit cuvintele potrivite.
odata cu amintirea, am dat peste cateva randuri scrise intr-o noapte de vara, la intoarcerea acasa, dintr-una din rarele si scurtele vizite pe care i le-am putut face in acea perioada. cu naivitatea, oboseala si incercarile de-a intelege de atunci.
nu stiam, la acel moment, ca peste numai doua luni se va prapadi...
dupa ce s-a dus, mi-am reprosat adesea neputinta de a-i fi fost mai aproape, asa cum si-a dorit... m-am simtit vinovata pentru slabiciunea mea...
cu greu am ajuns sa accept si limitele mele si pe-ale lui. sa-i pastrez amintirea si amintirea prieteniei noastre, asa cum au fost in realitate. cu bune si cu rele. fara cosmetizari, fara justificari, fara vinovatie.
si totusi, ultima data cand l-am vazut, in acele aproape ultime clipe, am reusit sa-mi adun curajul si sa-i marturisesc - cu gandul, cu inima si printr-o strangere de mana - slabiciunea. si sa-mi iau la revedere. stiu ca a simtit ce i-am spus atunci.
drum bun mai departe, Bogdan! cu drag.
"dans al norilor pe-un cer senin de vara… ploaie umeda si parfumata ca obrazul pur al unui copil… mirosul atat de bine cunoscut al ploii: de praf din praf si parca dincolo de el, de undeva departe… din pamant… ma invaluie. imi face bine si-i simt racoarea binefacatoare in suflet.
sunt singura… si totusi nu ma simt asa. pentru prima oara in ultimele zile, am sentimentul ca ceva puternic ma tine, si eu sunt parte din acest “ceva”…
“am ajuns din ce in ce mai des sa confundam personajul cu omul”, asa-mi spunea un prieten deunazi. “si asta o facem in primul rand cu noi, si-o facem constient”… tot el spunea. la inceput n-am inteles… apoi, m-am mai gandit, si-am incercat sa-l combat. nu cred ca o facem constient si voit… cred ca o facem atunci cand nu ne e clara distinctia, cand omul si personajul se confunda intre ei. nu stim: cand apare omul si anihileaza personajul?… cand apare personajul si reduce la tacere omul?…
cu toate astea, ceva mi-a ramas in minte si m-a rascolit in continuare. intr-un tarziu, mi-am dat seama ca are dreptate: se poate si asa. se poate sa stii, sa simti cu toata fiinta ta omul din tine si totusi, sa alegi sa te pacalesti. sa lasi sa se manifeste personajul numit “eu bolnavul”… “eu bolnavul” care nu mai are pentru ce sa mearga mai departe, nu mai are “de ce”-uri pentru care sa se miste din masa materiala a trupului sau. dar asta pentru ca VREI sa-i confunzi intre ei. pentru ca omul este (sau pare) mult prea dureros de trait in ultimele lui clipe…
si ploaia curge mai departe ca aripi moi de fluture prin par… iar noi… impreuna cu ea, curgem incet prin viata. inceput."
.JPG)
A
