A lost paradise

The sweet smell of a great sorrow lies over the land

Plumes of smoke rise and merge into the leaden sky:

A man lies and dreams of green fields and rivers,

But awakes to a morning with no reason for waking

He's haunted by the memory of a lost paradise

In his youth or a dream, he can't be precise

He's chained forever to a world that's departed

It's not enough, it's not enough…

PINK FLOYD - Sorrow

Cand am fost copil, am iubit o salcie… Nici n-am stiut, pana cand au taiat-o. Era o salcie batrana, unul din “peticele de verdeata” care alaturi de cateva altele asemenea si de curtile celor trei case prinse intre blocuri, scapase din calea constructiei socialiste furibunde. Da, e adevarat, in urma acestor constructii, am primit o casa, numai din betoane insa, o casa de care ma leaga amintiri felurite. Dar asta e o alta poveste! Salcia crescuse intre blocul meu si cel vecin, inalta cat blocul de patru etaje. Cu trunchiul gros si usor noduros, aplecata putin intr-o parte intr-un sprijin vremelnic - asemeni trupului batran ce-si ofera o clipa de ragaz inainte sa porneasca mai departe la drum - isi revarsa perdeaua de ramuri cu generozitatea unui bunic. Frunzele mici si verzi, matisorii grasi si pufosi, racoarea umbrei ce-mi parea gigantica pe-atunci, ni le daruia in fiecare an fara sa ceara nimic in schimb. Cate seri frumoase de vara n-am petrecut in jurul ei, cu jocuri, rasete si povesti alaturi de copiii de la bloc, simtindu-ne “departe” de privirile sacaitoare ale adultilor, odihnindu-ne picioarele zdrelite de multe ori, de-atata alergat la “de-a v-ati ascunselea” sau “7 pietre”!

Imi amintesc ca o priveam adeseori, indiferent de anotimp, pe fereastra de la baie, mereu frustrata de dimensiunile mici ale acesteia si de echilibrul precar pe care mi-l oferea pozitia “cu picioarele pe cada” ce nu-mi lasa mai mult de 5 minute acolo.

Era atat de frumoasa!… La inceput de primavara, cu mugurii grasi stand sa plezneasca sub coaja, apoi cu frunze si matisori vara, cand ne bucuram de umbra ei binevenita, toamna scuturandu-si pletele galbene si iarna… simpla, retrasa cumva in sine, hibernand in asteptarea primelor raze de soare ale noii primaveri. Am vazut-o si ninsa uneori, usor garbovita de spate, ca o batrana ce-si imbraca cojocul alb cand iese sa-si hraneasca animalele din batatura.

Intr-o zi insa, aceasta incapatanare a ei (si noroc uneori) de a supravietui, de a creste si de a imbatrani acolo, intre blocuri, nu s-a putut masura cu dorinta de “evolutie” a omului: vecinul a carui curte se intindea in spatiul dintre cele doua blocuri isi cumparase masina, iar salcia ii statea in drum! Asa ca s-a hotarat s-o taie, in virtutea faptului ca locul pe care ea isi permisese sa creasca, fusese candva, inainte de a-i fi confiscat, parte din gradina lui… Asadar, salcia ii apartinea, putand astfel sa dispuna de ea dupa bunu-i plac!

Nu stiu daca cineva s-a impotrivit acestei barbarii, eram prea mica sa-mi amintesc exact, stiu insa ca-ntr-o dimineata, privind pe fereastra de la baie, salcia disparuse. In locul ei, marturie a unei vieti furate, ramasesera un ciot si cativa pumni de rumegus… A fost o zi tare trista pentru mine, desi atunci nu cred ca intelegeam foarte bine de ce. Si chiar daca, copil fiind, timpul a vindecat repede tristetea - rana deschisa in exterior, golul ramas in locul ei in suflet, descopar ca il port si acum…

Ca orice copil “de oras”, in virtutea egalitatii in saracie dar si a resurselor extrem de limitate de care dispunea mama, fapt ce facea relativ imposibile plecarile in afara orasului, nu m-am intalnit prea des cu Natura… Cateva tabere de vara, dintre care una mi-a ramas in amintire si in suflet in mod special si asupra careia voi zabovi un pic – tabara de la Odvos (in jud. Arad, undeva aproape de granita). Tabara era gazduita sub zidurile unui vechi castel – Castelul Konopi. Frumoasa constructie, chiar daca ochii de copil de-atunci nu erau interesati de arhitectura, ci cautau inapoi, spre casa, plangand timp de trei nopti de la sosire, ca un soarece prins in capcana, privind inspaimantat la gandacii care misunau pe podea noaptea… In final, dupa cele trei nopti de plans, am ajuns cumva la concluzia ca as putea sa privesc putin si in jur si sa nu traiesc cele 2 saptamani numai cu gandul acasa. Si asa am descoperit padurea… frumoasa padurice, parcul superb ce inconjura castelul (dar plin de serpi, am fost avertizati!). Recunosc, mi-era teama de serpi, desi nu am vazut nici macar unul pana la plecare, dar era minunat sa iesi seara tarziu in prag si sa patrunzi in intunericul magic, cu posibilitati infinite parca, sa tragi in piept aerul racoros si parfumat al noptii! Ciudat… dar imi amintesc cum in mijlocul copiilor din tabara ma simteam agitata si singura nu de putine ori (chiar daca participam la jocuri, cantece si dansuri), insa privind padurea, plimbandu-ma prin ea ziua, ori la asfintitul soarelui, ma simteam linistita. Nici o conditionare, nici o lupta de a-mi gasi un loc… Aveam un loc, eram, pur si simplu!

Era o liniste veche, ancestrala, dupa care am tanjit parca dintotdeauna, o liniste pe care am regasit-o ulterior in padurea de la tara, la bunici sau in lanurile de grau; si mai tarziu, pe munte in Apuseni la 14 ani cand am dormit afara, langa foc, pe pamantul tare si umed, sub patura de stele, leganata de mirosul puternic al lemnelor ce trozneau in foc. Apoi am intalnit-o din nou la Brosteni, in inima muntelui, alaturi de cativa oameni desprinsi parca din povestile lui Creanga si la Balvanyos, doi ani la rand…

si iar, la Düsseldorf, privind in noapte gradina ingrijita cu drag din curtea manastirii, dincolo de zidurile careia se intindea o padure mica, la marginea careia ziua, pasteau in fiecare zi cativa cai… ori intr-o dupa-amiaza, privind la curgerea molcoma si vascoasa de un cenusiu metalic - otel topit - a Rinului…

Un an mai tarziu, mergand pe munte in Bucegi, am descoperit cu tristete c-o pierdusem. Undeva, candva, pe drumul strabatut pana atunci, legatura se rupsese si eu nici macar nu simtisem asta! Vedeam cat de frumos e totul in jur, simteam aerul bun, dar nu eram cu adevarat acolo! Eram agitata, departe, tarata aiurea de gandurile mele, intr-o inconstienta teribila fata de tot ce palpita de viata pretutindeni imprejurul meu. Si tot atunci, am simtit ca mi-e frica pentru prima data in padure… Deoarece pentru prima data, Natura nu mai era in mine si eu nu mai faceam parte din ea… mi-era exterioara, ceva ce ascundea nebanuite amenintari! Mi-am privit cu durere autismul, golul interior ramas acolo unde altadata era atat de plin, acolo unde altadata imi gaseam toate resursele…

His blood has frozen and curdled with fright

His knees have trembled and given way in the night

His hand has weakened at the moment of truth

His step has faltered

One world, one soul

Time pass, the river rolls

And he talks to the river of lost love and dedication

And silent replies that swirl invitation

Flow dark and troubled to an oily sea

A grim intimation of what is to be

There's an unceasing wind that blows through this night

And there's dust in my eyes, that blinds my sight

And silence that speaks so much louder than words,

Of promises broken

PINK FLOYD - Sorrow

Au mai trecut doi ani de-atunci, pe drumul pe care am hotarat intr-o zi sa merg. Uneori, am reusit s-o reintalnesc, scurte clipe pasagere, alteori am vazut-o in ochii altora (ca cersetorul din Düsseldorf).

Am avut momente in care am batut la porti inchise, ori n-am batut deloc caci portile nu erau de gasit…

Asa am ajuns sa revad intr-o zi, reportajul PROTV “Romania, marea defrisare!”. Pe internet, caci la TV am renuntat acum un an. Imaginea unui brad retezat, prabusindu-se, a rupt ceva in mine. Ma durea si plangeam… De parca ceva fusese taiat din corpul meu, nu stiu nici eu exact de unde. Apoi am vazut munti intregi ciuntiti, batjocoriti, ca dupa o chimioterapie fortata, nenecesara, caci cei bolnavi suntem de fapt, noi. In noi cancerul a sapat adanc, prin lipsa de simtire, prin lacomia nemasurata, prin goana de a acumula cat mai mult. Si daca in interior e gol si rece, atunci posesivitatea devine tot mai mare, la fel si dorinta aberanta de a face totul “al nostru” in speranta ca astfel, ceva-ceva ne va defini pana la urma…

Nu stiu cum as putea descrie mai bine situatia padurilor tarii, a indolentei si hotiei autoritatilor locale si a politicienilor, ce se incapataneaza sa mentina aceasta stare de fapt prin lipsa unor legi capabile sa opreasca “fenomenul defrisarilor” din Romania. Caci da, a devenit un “fenomen”, alaturi de multe altele similare, care incet-incet au ajuns sa ne imunizeze. Iar cand mai gasim o farama de revolta in noi, tot altii sau ceilalti ar fi mai capabili, chiar responsabili sa faca o diferenta. Ce stiu insa, este ca imaginile vorbesc de la sine, tacerea cioturilor ramase in urma, tacerea pamantului care ne rabda inca, vorbesc mai mult decat o mie de cuvinte…

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-padurea-imputinata-taiata-ca-in-codru.html

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-arborii-cresc-greu-dar-cad-usor.html

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-marea-defrisare-in-valea-baragului-bistrita-nasaud.html

http://stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/romania-te-iubesc-marea-defrisare-in-suceava.html

Nu demult, un om tare drag mie, spunea ca pe lume exista doua tipuri de oameni: ”omul râu si omul butoi”. Iar alegerea de a curge sau de a balti ne apartine in totalitate.

No more turning away

From the weak and the weary

No more turning away

From the coldness inside

Just a world that we all must share

It's not enough just to stand and stare

Is it only a dream that there'll be

No more turning away?

PINK FLOYD – On the Turning Away