“Nu sunt in nevoie!...”

In urma cu vreo 6 zile pe la pranz, pe o temperatura de “invidiat” de peste -12ºC (dupa o dimineata ce debutase promitator, cu doar -18ºC…) am pus o haina groasa pe mine, bocancii, mi-am facut curaj si am pornit-o vitejeste catre piata.

Chiar daca sunt ani de-acum de cand sarbatorile vin ca o zi obisnuita, blanda si asezata de duminica, fara pregatiri culinare traditionale pentru care sa trudesti cate 3-4 zile si pe care apoi sa le consumi in exces pana cand stomacul si ficatul depasiti de situatie cedeaza, privind prin bucatarie mi-am dat seama ca proviziile de legume se cam terminasera si ca ar fi fost nevoie de un suflu proaspat, fie el chiar si lipsit de gustul plin si rotund al legumelor din primavara.

Asa ca, dupa cum spuneam, am pornit-o spre piata. Pe la jumatatea dumului insa, intrebarile au inceput sa ma chinuie: si totusi, chiar e nevoie de ele? Trebuie neaparat sa iesi pe vremea asta? Nu mai puteai astepta o zi-doua, poate se mai incalzeste? In fine, mi-am tras voiniceste gluga pe cap, am sporit putin incordarea din muschi datorata frigului si-am iutit pasul, sperand sa ma mai incalzesc.

Am ajuns si in piata: lume… o nebunie! Toti cumparau in disperare, de parca mai urma inca o saptamana de sarbatori. Mi-am croit drum printre oameni, cu greu pe alocuri, am cumparat ceva legume, fructe si niste verdeata si-am iesit, pornind-o inapoi spre casa.

Pe la jumatatea drumului meu, ma intalnesc zilnic (macar o data) cu un magazin destul de mare, cu profil materiale de constructii/tehnico-sanitare, cam… “de toate pentru toti”, necesare pe la casa omului. O constructie lunga, stil vagon, cu geamuri mari – sa se vada bine marfa! – tivite in partea de jos de borduri suficient de late ca sa permita calatorului obosit un scurt popas sa-si mai traga sufletul. Acolo, pe bordura unuia din geamuri, am zarit de la distanta o batrana asezata…

Pe masura ce ma apropiam cu pasi repezi, mi-am surprins gandurile derulandu-se cu aceeasi repeziciune: oare ce face acolo? Cerseste? Oare sa-i fie rau?... Totul avea conotatie negativa in mintea mea, avand in vedere varsta ce parea sa o aiba si frigul de afara. Ma gandeam in continuare ca as putea sa ma opresc, sa-i dau ceva bani si fructe/legume din ce cumparasem si sa merg apoi mai departe.

Ajunsa in dreptul ei insa, cumva gestul mi s-a parut total deplasat si-am simtit ca as fi lipsita de respect, lezandu-i demnitatea. Cu toate astea, mi-am simtit picioarele oprindu-se si mi-am auzit gura spunand ceva de genul: “sarut mainile bunico, ce faci aici, te pot ajuta cu ceva?”.

Am vazut-o ridicandu-si spre mine ochii tulburati de batranete, voalati de ganduri si usoara tristete ce i se citea pe chip. M-a privit pret de cateva secunde bune si mi-a raspuns cald, destul de incet si moale, dar totusi ferm: “Multumesc mult, dar nu sunt in nevoie! Ma odihnesc numai; merg spre casa.”

Raspunsul m-a lasat fara cuvinte: nu sunt in nevoie!... Cand majoritatea celor din jur par sa se planga intr-una de nevoile si greutatile pe care le au, ea, nu era in nevoie… M-as fi putut gandi la zeci de variante de raspuns, m-as fi asteptat la orice altceva – de la a-mi cere un ban pana la a-mi spune sa-mi vad de treaba mea intr-un mod nu tocmai placut pentru mine - dar la atat de mult firesc, nu… Aproape am uitat, se pare, cum este sa primesti un raspuns firesc din partea unui alt om!

Am privit-o si am vazut ca era imbracata bine si chiar daca hainele erau vechi, era foarte ingrijita. Totusi, am indraznit s-o mai intreb inca ceva: “Si nu va este frig? Daca doriti si va este de ajutor, va pot insoti pana aproape de casa, ca sa ajungeti mai repede.” Ea mi-a zambit, cu ochii usor inlacrimati si mi-a raspuns din nou “Imi este frig, dar nu foarte tare. Si ocricum, va trebui sa ma mai opresc pana ajung. Am eu alte probleme, dar cand esti tanar e greu sa intelegi, ca nu te gandesti la batranete si la cum o sa fie cand ajungi acolo. O sa merg incet-incet spre casa. Multumesc ca m-ati intrebat si va doresc un an bun!”.

Am simtit ca nu mai era nimic de adaugat sau de intrebat, i-am strans usor mainile inmanusate ce si le tinea impreunate in poala (imi amintesc ca m-a surprins putin caldura lor), i-am mangaiat fugar umarul firav, am privit-o in ochi si i-am dorit asemenea, un an mai bun si multa sanatate. Si-am plecat mai departe, spre casa mea… M-am mai intors o data s-o privesc si am vazut ca la randul ei, si ea ma petrecea cu privirea.

Am continuat sa merg, insa abia acasa mi-am dat seama ca pasul se rarise, iar gerul se ostoise…

Restul zilei, de cateva ori i-am surprins imaginea reaparandu-mi in fata ochilor, iar bucuria acelei intalniri cu simplitatea, firescul si autenticul mi-a ramas intiparita in minte si in suflet. Acea intalnire cu adevarul, cu faptul ca te poti trai asa-cum-esti la orice varsta, indiferent de greutatile pe care, probabil si ea le avea…