Sa nu ucizi!...

De mai bine de o saptamana, ma urmareste o imagine: a acelui brad. Mergeam deunazi prin oras, dupa treburi obisnuite si-mi spuneam in gand zambind: “ce zi insorita si calda!”, cand din spatele meu, pe drumul ce coboara dinspre munte, am auzit un zgomot greoi si infundat. Privind in stanga mea, dupa cateva secunde am zarit un camion cu remorca; el insotea zgomotul cu pricina. Nimic neobisnuit pana aici. Trecand mai departe insa, am vazut ca remorca nu era goala. Un brad urias, superb, legat fedeles cu sfoara si-nghesuit in remorca prea mica pentru el, ne arata tuturor un trunchi ciuntit, o rana neinchisa, sangerand in urma un puternic miros de rasina, marturie a faptului ca si de asta data, in lupta cu “atotputernicul” om si armele lui, tot acesta din urma a iesit invingator…
Am simtit cum ochii incep sa-mi inoate in lacrimi, vazand atata frumusete, gratie si maretie doborata la pamant in virtutea unor sarbatori care nu stiu la cati dintre noi ne mai spun ceva, dincolo de “trebuie sa avem pom”, “trebuie sa taiem porc sa mancam sarmale”, “trebuie sa-ncercam sa fim mai buni si mai darnici, macar in luna asta, inainte de Craciun”… Si cine spune ca trebuie?! Si de ce numai in luna asta ne aducem aminte?!
M-am intrebat adesea, in fiecare an in care vedeam dupa 25 decembrie brazi aruncati la gunoi sau intr-un colt murdar de piata, de ce a fost nevoie sa-i omoare inutil si cat de mare poate deveni lacomia? M-am intrebat apoi cati brazi s-au plantat inapoi pe munte, in locul fiecaruia ce-a fost sortit sa fie taiat, sa stea in casele noastre 2-3 saptamani si apoi, invariabil, sa ajunga la groapa de gunoi. Si mi-ar placea sa stiu de ce nu-i cu putinta sa se planteze unul in pamant, pe care sa-l privim in fiecare an cum creste si-n ceas de sarbatoare doar sa-l impodobim.
M-am intrebat adesea, de cata vreme va mai fi nevoie pana s-ajungem sa ne bucuram si sa sarbatorim dupa cum simtim in suflet si nu dupa cum ne spun ceilalti, in virtutea datinilor stramosesti, din care tot ce-a mai ramas in prezent este o forma golita de continut (a se vedea cursa pentru castigarea “unui brad fitos” = un brad cu globuri semnate de “vedetele” zilelor noastre… no comment). Nu vreau sa fac pe moralistul. Am ucis si eu brazi ani de-a randul (chiar daca nu cu mana mea) numai de dragul de-a avea in casa miros de brad, de cozonac si scortisoara, caci “altfel ce sarbatori de iarna ar mai fi?!”.
Am inteles intr-o zi insa, ca mi-e mai drag sa simt miros de brad cand ies afara si-n prag de Craciun, sa mananc un biscuite, sa beau un ceai fierbinte sau o cana de vin fiert si sa privesc pe geam afara cum brazii si Natura intreaga sarbatoresc impreuna cu mine. Simplu si firesc, asa cum este tot ce nu-i facut de mana omului. Aseara am deschis o carte cumparata demult, dar care n-a ajuns niciodata “la rand” sa fie citita, si-ntre primele pagini am gasit patru fire uscate de “Piciorul cocosului” (Ranunculus acer – singura denumire latineasca pe care am retinut-o din botanica invatata in liceu). Florile mici, galbene, lucioase si delicate aproape se topisera intre paginile unde-si lasesera sangele galben, atunci cand le-am strivit sa le presez. Erau moarte demult!

Mi-a venit sa plang, am pus cartea jos si mi-am amintit cat de frumoase sunt si cat de dragi imi sunt atunci cand le-ntalnesc pe marginea drumului! Dar eu, in loc sa ma bucur de ele, le omorasem ca sa ramana mereu “ale mele”, presate intre doua pagini de carte.
Murisera si se uscasera incet, asa cum se va intampla cel mai probabil si cu bradul de pe drum, pus acum in centrul orasului…