Huhurezul, mesager ascuns?... si un dulce posibil ramas-bun

La scurta vreme de cand am poposit in locul asta, aproape de sfarsitul iernii trecute, intr-o seara nu tocmai calduroasa, am auzit de dincolo de geamuri un tipat prelung si ascutit. In primul moment, n-am inteles ce este si mi-am imaginat ca-i un zgomot de la masini, de-afara. Apoi, ca un ceasornic ce-si numara incet-incet minutele, s-a repetat, la fel de tare, la fel de aproape. Din nou... si din nou... si din nou... Asa am facut cunostinta cu huhurezul ce-si gasise adapost si-si construise cuib pesemne, in podul blocului de alaturi. Imi amintesc ca in primul moment cand am inteles ce este, mi-au venit imediat in minte superstitiile auzite candva, demult, cum ca e de rau augur sa cante atat de aproape. Si tot imediat, m-am intrebat, aproape fara sa vreau: "oare cum imi va fi aici?". Chiar daca nu cred in astfel de lucruri, in genul asta de "semne"... Si de atunci, seara de seara, cu aceeasi precizie de ceasornic elvetian si-a reluat chemarile tanguite. Aproape ajunsesem sa-l astept si noaptea adormeam pe muzica lui stranie: unic acord, repetat continuu, obsesiv. Probabil isi cauta sau isi chema perechea, caci la un moment dat sunetul a inceput sa se auda cu ecou... Timpul a trecut, luna dupa luna, pana cand intr-o seara nu s-a mai auzit nimic. Linistea adanca m-a surprins putin: plecase ori plecasera... apoi m-am trezit zambind. Si nici acum nu stiu bine de ce. In urma cu doua saptamani am aflat ca foarte curand este posibil sa plec mai departe. M-am bucurat, caci oprirea in statia asta a inceput sa mi se para lunga. Binevenita - moment de odihna sau de zbucium de multe ori, cu intrebari, raspunsuri, taceri - insa lunga... Si cam tot de atunci, prietenul meu huhurezul si-a reinceput chemarea. Sa fie numai o coincidenta, oare? Nu stiu... Dar simt ca intalnirea noastra nu a fost intamplatoare, ca m-a petrecut cumva o parte din drumul meu si ca mai departe va fi bine. Momentul de ramas-bun este aproape, iar timpul e plin de "ceea ce a mai ramas de facut", asa ca astazi am luat o pauza si am incercat prajitura de ciocolata a Irinei de care mi-a ramas agatata pofta inca de cand a postat-o pe blog. Un ultim dulce "home-made" facut aici.

Si chiar daca ciocolata mea alba din interior, nu a aflat de la sora ei franceza cum sa faca sa nu se topeasca si sa nu se amestece in compozitie, tot a iesit buna! :-)

Reteta o puteti gasi la Irina (http://invatsagatesc.blogspot.com/2009/01/pass-it-on.html) si-ar fi pacat s-o reproduc eu aici, caci astfel cei interesati ar putea rata sa deguste si povestea ei frumoasa. Deci "pass it on" si sa auzim de bine!