Long Train Running...

Down around the corner

A half a mile from here

You see them old trains runnin'

And you watch them disappear

Without love

Where would you be now

Without love

[…]

Where pistons keep on churnin'

And the wheels go 'round and 'round

And the steel rails are cold and hard

For the miles that they go down

Without love

Where would you be now

Without love

Doobie Brothers – Long Train Runnin’

Imi amintesc cum inca de foarte mica, mi-a placut sa merg cu trenul. Primele calatorii au fost cele catre bunicii de la tara: un drum lung de cateva ore bune, peste campia intinsa a Dobrogei, pe care lanuri nesfarsite de porumb, grau si floarea soarelui se intindeau lenese in zare, intr-o imbratisare tandra si colorata cu orizontul. Stropitorile uriase - sistemele de irigatii, care intre timp au disparut complet, si odata cu ele si holdele bogate din pacate - stropeau neobosite totul in jur. Iar eu, cu ochii mari de bucurie ai copilului urcat in tren si cu nasul lipit de geam, visam cum ar fi sa fiu in mijlocul lanurilor, sa simt stropii de apa, sa trag in piept mirosul de verde si pamant ud…

Au urmat in timp alte si alte calatorii, unele mai lungi, altele mai scurte, cu trenuri mai bune sau mai proaste, mai curate ori mai murdare, pe caldura sau pe timp de ploaie ori ninsoare. Si din fiecare a ramas ceva in urma, cu fiecare am crescut un pic: o gara prin care am trecut fugar, oameni alaturi de care am calatorit, doi pui de caine alergand dupa mama lor, leganandu-si funduletele grasute, un apus de soare peste un camp intins de rapita, podul Anghel Saligny de la Cernavoda, un rasarit de soare la Portile de Fier, o ploaie de toamna intr-o dupa-amiaza rece spre Sighisoara, un copil in pragul portii unei case, fluturandu-si mana spre mine cu un zambet mare ce-i lumina fetisoara rosie, cateva caprioare pascand in camp graul abia mijit de sub zapada, copacii - strajeri de nadejde in marginea drumului, palcuri de padure verde si deasa, ochiuri de apa inghetate, inconjurate de trestie stralucitoare sub grauntii de bruma, desprinse parca din povestile cu zane…

Uneori, am facut calatorii din care drumul cu trenul a fost mai frumos decat destinatia catre care ma indreptam, alteori dimpotriva!

Si desi m-am intrebat de multe ori, nu stiu daca pot spune ce-mi place atat de mult: uruitul zgomotos al rotilor pe sine, leganatul molcom ca intr-un scranciob urias ce te imbie la reflectie ori la visare cu ochii deschisi, vantul ce-ti mangaie aspru fata prin geamurile deschise vara, mirosul de sine incinse, racoarea ce-ti izbeste obrazul la traversarea vreunei ape, surpriza raspunsului la intrebarile ce-mi alearga prin minte: “S-o mai fi mai schimbat ceva intre timp?" "Oare au renovat gara aceea frumoasa?", "Cum ma voi simti oare, revazand gara, orasul, oamenii?“…

Evident, am avut parte si de calatorii dupa care am regretat decizia mea de a merge cu trenul, conditii in care am mers si pe care multi cred ca le cunoastem din trenurile din Romania, insa nu despre asta vreau sa vorbesc acum. De ce? Pentru ca in urma cu 5 zile, trenul vietii mele a pornit-o din nou la drum, in timp ce in urechi imi canta incet “Trenurile care pleaca sunt aceleasi care vin / Gara e o simpla gara, doar orasul e strain”...

Un drum nou ce s-a deschis intr-o zi in fata ochilor mei, un drum catre o destinatie intamplatoare, la fel ca pana acum…

Mergand cu trenul, mai ales in calatoriile mai lungi, am avut si extraordinarul prilej sa intalnesc diverse tipologii de oameni, caci am observat ca trenul este un mediu ce-i face pe multi din cei de langa noi sa se comporte de parca nimeni altcineva nu mai este in jurul lor. Altii dimpotriva, incearca sa forteze o intalnire inca de cand au urcat, pentru ca mai apoi sa te bombardeze tot drumul cu intrebari si povesti: “ca sa ne treaca timpul mai repede!”…

Asadar din nou la drum… si din prima categorie, e imposibil sa n-o remarc pe tanara de vis-a-vis, studenta in Bucuresti pesemne (slava domnului ca am plecat de acolo!), ce isi intinde plictisit si ostentativ cizmele pline de noroi pe scaunul din fata – in ciuda faptului ca inainte si dupa ea cineva s-a asezat si se va aseza pe el mai departe. In fata ei, o mama cu fiica nu mai mare de gimnaziu, incearca sa-i atraga atentia acesteia din urma, prin semne (!), ca in castile ce si le tine indesate in urechi, volumul muzicii e putintel cam mare si poate deranjeaza pe ceilalti din vagon; in timp ce cu o mana durdulie isi smulge casca din ureche pentru cateva secunde, raspunsul fetei vine prompt: “TI SE PARE!”, apostrofandu-si mama cu o privire scurta si enervata, apoi continua sa priveasca pe fereastra si sa dea din cap in ritmul muzicii tembele (nu stiu de ce, in minte imi vine dl Goe).

Mai tarziu putin, din nou nu stiu de ce, ma simt norocoasa cand la un moment dat surprind fara sa vreau cu urechea, franturi din jocul mamei si baietelului din fata mea (FAZAN) in care copilul isi corecteaza mama, iar aceasta ii da diverse variante de cuvinte cand el se impotmoleste, razand amandoi cu pofta din cand in cand. De ce norocoasa, totusi? Poate pentru ca descoperirea ca inca mai sunt copii ce cresc cu preocupari umane si de varsta lor, nu doar computere, mp3(pardon, mp4) playere, jocuri, telefoane mobile la moda, imi da speranta ca inca traiesc intr-o lume in care imi mai pot gasi si eu un loc…

Si totusi, cred ca stiu si ce imi place atat de mult… mersul cu trenul, dintotdeauna, a avut pentru mine caracterul unui hiatus, o ruptura in timp si spatiu, fara legatura cu locul de plecare ori cu cel spre care ma indreptam. O bucata de timp care aproape mereu m-a adus mai aproape de mine, chiar daca, de multe ori gara in care am poposit pentru o vreme m-a indepartat din nou…

14 februarie 2009, Targu Mures