8/13/2009

Omului-râu...

Cati oameni intalnim intr-o viata? Si pe cati dintre cei intalniti ajungem sa-i cunoastem? Si oare fata de cati din cei pe care ii cunoastem, ne deschidem si lasam ca ceea ce vine dinspre ei sa ne atinga sufletul?...
De cate ori si cu cati oameni putem spune ca ne-am "intalnit" cu adevarat?...
Cred ca sunt oameni pe care ii intalnim in fiecare zi, dar atunci cand vine clipa despartirii de ei, raman in urma cateva amintiri, ce se sterg incet in praful anilor ce trec dupa aceea...
Si cred ca mai sunt oameni pe care ii intalnim fie si o singura data in viata, dar a caror amprenta ramane atat de pregnant si de proaspat intiparita in sufletul nostru, mult dupa ce ei "nu mai sunt..."

Astazi vreau sa povestesc despre omul-râu, sau doamna Popa, asa cum am cunoscut-o eu. Doamna Wilhelmine Popa. Pentru ca astazi, 13 august, e un an de cand nu mai e cu noi, dar a ramas prezenta in cativa dintre noi, cei care am cunoscut-o...

Imi amintesc cu nostalgie prima intalnire. Era in vara lui 2006. Iulie 2006. Tabara de vara de la Balvanyos se sfarsise si plecam fiecare spre casele noastre. Cativa dintre noi ne-am decis sa ne oprim la Sinaia sa-i facem o vizita, auzind ca venise in tara. Eram patru, doi dintre noi la prima intalnire cu ea...

Eram emotionati tare cu totii, ca niste copii in prima lor zi de scoala. Si nerabdatori, unii s-o revada, altii s-o intalneasca.

Ne-a primit cu bucurie si foarte multa caldura. Am baut o cafea, am povestit una-alta. Ne-a privit atent pe rand, ne-a intrebat cum suntem si ne-a acordat atentie in egala masura. Ne-am simtit acceptati.

Dupa un timp - o ora poate - ne-am despartit. Am simtit cu totii ca timpul ei si al nostru era important si trebuia respectat: ne spusesem ce era de spus, mai mult ar fi fost doar vorbe.

Ne-a condus pana in poarta, ne-a sarutat obrajii si ne-a imbratisat pe fiecare in parte. Emotionati in continuare - eu, cel putin eram - ne cautam cuvintele de despartire. Ne-a spus ceva de genul: ne vedem la Dusseldorf peste 3 saptamani - uitandu-se catre mine, si ne-a urat sa ramanem sanatosi cu totii si ingerul nostru sa ne aiba in paza.

Apoi, cu un gest care ne-a impresionat definitiv, a ridicat firesc o mana in zare, aratand catre o minuscula parapanta (evident, noi nu o vazusem!) ce dansa pe cerul senin ca oglinda, spunand: "si va doresc sa zburati in fiecare zi, pe drumul vostru, asa cum zboara parapanta aceea!"...

Si-asa am plecat. Iar pana la gara din Sinaia, unde am coborat sa luam trenul, nu-mi amintesc sa mai fi spus multe cuvinte nici unul dintre noi...

Apoi a urmat saptamana de la Dusseldorf si tot ceea ce ne-a daruit din plinatatea fiintei sale de om-râu, mereu curgand la vale, spre intalnirea cu oceanul: caldura, blandete, liniste, generozitate, acceptare, fermitate, tinerete a sufletului, onestitate, autenticitate si atat de multa bucurie de viata!

Ni le-a daruit cu modestie si fara exceptie, tuturor celor ce-am consimtit sa-i primim Darul...

Cu bucurie si recunostinta ca drumurile noastre s-au intersectat in viata asta, inchin si ma inclin in fata calatoriei dumneavoastra doamna Popa!

Si sper ca si a mea sa fie una dusa pana la capat, mereu cu fruntea sus...

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

Vor trece peste lume crunte roti

ca tunetul cu greii lui saboti

sau poate-o arde-n cer Casiopeea

si umbre dulci, tiptil ca niste hoti,

si-or furisa in taine-albastre cheia

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea,

dar vom pleca pe rand toti, toti.

Nu stim cum va fi clipa. Poate unii

s-or apuca de prag cu brat flamand,

altii vor vrea sa plece mai curand;

unii-n genunchi, iar altii ca gorunii,

inalti si drepti sub fulger sangerand,

dar beti de tuica tare a furtunii.

Nu stim cum va fi clipa pentru unii,

dar vom pleca pe rand, pe rand...

Si de-om pleca si cei ce n-or s-adune

pe tample nici un spin aurifer,

si cei ce-am strans din lupte si din fier

o zdreanta sfanta ca o rugaciune,

cu toti vom sti la portile de ger

ca-n lacrimarea clipei care-apune

palpita vesnicii care nu pier...

Toti vom pleca, dar nimeni nu va spune

ca nu-si avu in lut un strop de cer.

Si toti vom duce-n noi cate-o minune.

Radu Gyr - Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

4 comentarii:

  1. Bun dimineata!
    Imi place duiosia gandurilor tale!
    imi place Radu Gyr!
    Imi place amintirea oamenilor adevarati!
    Este , totusi, prea multa tristete in tot ce ne inconjoara...Alege latura colorata a vietii. Doar asa vei fi zborul despre care vorbea doamna ta!
    Zile senine si pline de liniste iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna dimineata si-ti multumesc mult pentru cuvintele frumoase!
    Citind mesajul tau, ma intrebam retoric: este tristete in tot ce ne inconjoara, sau ceea ce pentru natura este firesc (pentru ca nu-si pune nici un fel de intrebari), pentru noi oamenii poate fi trist sau fericit? In functie de conjunctura, in functie de alegerea pe care o facem la un moment dat.
    Si oare daca n-am sti ce inseamna gri-ul, am putea aprecia la fel de mult culorile?
    Tristetea mea e una de conjunctura, dar ce sa-i faci? uneori, mai zburam si pe furtuna. :-)

    Zile bune si blande iti doresc si eu, alaturi de si-n mijlocul a tot ceea ce te incarca de frumos!

    RăspundețiȘtergere
  3. Hm, amintirea oamenilor adevarati ... esti norocoasa sa fi cunoscut un `om`, un intreg... simt acum, fara sa vreau sa seaman tristete, ca fte putini avem sansa ta. Auzind si din alte parti despre Doamna, imi dau seama ca majoritatea dintre noi cunoastem doar franturi din/de oameni.

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, Anca, ma simt norocoasa ca ne-am intalnit. A fost un om extraordinar!
    Intr-un fel, majoritatea dintre noi suntem doar franturi de oameni, asa cum spui tu, franturi din ceea-ce-suntem-noi-insine cu adevarat, franturi din ceea-ce-putem-fi pe drumul cresterii si devenirii noastre. Cumva si doamna Popa era tot o frantura... numai una mai mare, mai completa, mai aproape de Totalitate...

    RăspundețiȘtergere