9/15/2009

fara titlu

De vreo saptamana incoace, se simte bine ca a venit toamna. Nu din cauza temperaturilor. Nu stiu de ce, e doar un sentiment. Zilele sunt inca, majoritatea, insorite si-un vant caldut adie de-ti vine sa te culci afara, in iarba. A venit toamna. Cu dimineti placut de reci, cu miros de struguri tamaiosi neculesi inca, cu miros de brad din padurile Fagarasilor, cu miros de foc de lemne... Nu-mi dau seama cum si de unde. Si ma simt cumva la tara, unde lucrurile au o alta asezare, un alt ritm, o alta bataie de inima.
Apoi, incet-incet soarele urca pe cer si-odata cu el urca si forfota orasului. Muncitori pe schele, flexuri, masini de mare tonaj aducand materiale. Peste drum, se construiesc blocuri ANL. Cainii pripasiti printre blocuri, un element devenit deja obisnuit in peisaj, au inceput sa umble in grupuri mai mari, incercand totodata sa-si marcheze teritorii cat mai largi. Se latra, se maraie, pun pe fuga intrusii. Instinctiv, stiu ca la un moment dat va veni si zapada, cand mancarea va fi putina si e bine sa aiba unde cauta.
Pe firele de inalta tensiune si pe acoperisurile blocurilor de peste drum, cateva ciori se dezmortesc in primele raze de soare. Unele se pigulesc, isi intind aripile si picioarele, unele par inca amortite. Altele, mai matinale, si-au inceput deja zborul si sporovaiala vesela si ascutita. Doar ele mai "canta" in oras, cu vrabiile si gugustiucii. Si noaptea, mai suna cateodata prelung tipatul unei pasari de prada. Restul, majoritatea de-acum, au plecat deja...
Cuibul de berze de pe cosul casei din colt, cum merg spre piata, e gol de doua saptamani. Inainte de plecare, erau patru. Mari si gratioase, nu mai deosebeai parintii de copii. In lipsa, le-am spus in gand «drum bun si sa ne revedem cu bine»!
Pe trotuar oamenii merg inspre treburile lor. Unii senini, privind din cand in cand in jur la dimineata senina, altii aplecati usor de spate, privind mai mult in pamant. Toti insa, merg linistiti. Nu par sa se grabeasca fara rost si asta imi place.

E mai bine de-o luna de-acum de cand am revenit acasa, dupa o absenta de sase luni. Desi imposibil, eram cumva convinsa ca nimic nu se va fi schimbat intre timp. Si totusi, surprizele au fost multe si frumoase. Dincolo de cosmetizarea orasului – asfaltare, sadire de pomi pe marginea drumului, reamenajarea celor cateva parcuri, etc. – lucruri pe care nu stiu de ce, dar ma incapatanez sa le consider « de la sine intelese » intr-un loc cat de cat civilizat, am regasit cu emotie multe lucruri dragi.

In primul rand aerul mai tare, mai curat, ametitor parca dimineata si seara.

Fagarasii din zare, printre care ceata pluteste in fuioare de lana netoarsa. Fagarasii prin padurile carora pamantul respira profund dupa fiecare ploaie, ca rasuflarea unui cal ostenit si infierbantat in miez de iarna. Atat de aproape si totusi, atat de departe !

Salcamii din fata blocului, tunsi scurt in toamna trecuta, acum sunt crescuti la loc. De parca nici n-ar fi fost tunsi vreodata. Campul de vis-a-vis isi tot schimba straiele inca din august. Acum e cenusiu-roscat, cu palcuri de verde ici-colo. Si parca arde mocnit in lumina blanda si rosie a apusului de soare. Buruienile au crescut mai sus de brau si-n fiecare dupa-amiaza raspandesc in jur miros de fan.

In spatiul verde din fata sunt trei mesteceni. Mici, subtiri si palizi ca odraslele domnesti de alta data, par fragili - ceva din ei imi aduce in minte figura lui Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, asa cum era zugravita intr-o carte din copilarie. La fiecare furtuna puternica ma uitam cum ii indoaie vantul si tremuram alaturi de ei... sa nu se rupa ! Acum au crescut. Incredibil de mult in sase luni. I-am privit indelung si am vazut la ei un inceput de mustata si haina de tanar voievod. Doamne, cat de frumosi pot fi!

Tot aici i-am gasit si pe cei doi gugustiuci, care de anul trecut inca se tot incapataneaza sa-si faca un cuib in coltul balconului. Nu reusesc. Inceputul de cuib, prost incropit inca de la inceput, se naruie ca lucrarea mesterului Manole, peste noapte. In plus, orice miscare in spatele geamurilor cu perdele ii sperie si-i alunga pentru cateva ore bune. Sunt dulci si nostimi in incapatanarea si stangacia lor. Si se iubesc, se alinta si se dragalesc in fiecare zi.

La scurta vreme de la intoarcere, i-am reintalnit si pe cei doi oameni in care, cred eu, sufletul acestui oras inca arde. Amandoua sunt batrane. Despre prima, am mai povestit aici. Ca prima data cand am intalnit-o, se odihnea. Ceva mai ponosit imbracata, cu obrazul cernit de tristete si ochii pierduti parca in ceata amintirilor. Mica si firava, adusa de spate de parca grijile intregii lumi s-au strans acolo intr-o desaga. Nu stiu daca acum « e in nevoie ». N-am indraznit s-o mai intreb... De-atunci si pana astazi, am revazut-o cred de cinci-sase ori. Uneori se odihneste, alteori merge incet spre casa, ducand in mana aproape de fiecare data o sacosa ce pare goala... si ca ea, cine stie cati mai sunt ?...

Pe cea de-a doua am intalnit-o prima data intr-o zi de primavara. Mergeam pe drum, prin dreptul unei case boieresti mari, acoperite cu iedera, o casa ce m-a atras printr-un « ceva » al ei, inca din primul moment. Nu e o casa in care mi-ar placea sa locuiesc. E o casa trainica si mandra, insa batrana si rece. Genul de casa-muzeu care inchide intre peretii ei multe povesti de viata. In dreptul ei, se oprise si ea. Mica de inaltime si imbracata frumos, cu o sacosa din vinilin maro destul de incarcata, din care ieseau un colt de bagheta si cateva fire de verdeata. Brusc, in trecere, am vazut-o cazand. M-am intors si-am privit-o o fractiune de secunda, timp in care picioarele mele s-au repezit catre ea. Avea o privire usor bulversata, de parca nu intelesese nici ea ce se intamplase. Am intrebat-o daca e bine, daca o doare ceva, daca s-a lovit. Mi-a raspuns ca e bine. Am ajutat-o sa se ridice, sprijinind-o cu un brat, iar cu cealalta mana i-am luat de pe jos sacosa.

M-am oferit s-o conduc pana acasa, ori mai bine sa o duc pana la urgenta la spital, ca era aproape. Mi-a raspuns ca nu-i nevoie, caci se simte bine si intr-o ora-doua vine si fiica ei in vizita. Doar s-o ajut sa descuie poarta si sa intre. Casa aceea mandra era a ei. I-am deschis poarta, i-am dat sacosa si i-am cules de pe jos, scuturand-o de praf, boneta bleumarin cu ac de care, in ameteala momentului, uitase. Mi-a multumit scurt si firesc, a inchis poarta, si cu pasi marunti si moi si-a continuat drumul pana la usa casei. Am petrecut-o cu privirea pana cand usa s-a inchis in urma ei, apoi am plecat. Am revazut-o acum cateva zile, imbracata la fel de ingrijit, cu o palarie simpla, alba, venind de la piata. Avea aceeasi alura osoasa, cu pielea alba, usor stravezie si privirea melancolica.

Desi aparent provenind din doua medii total diferite – spun aparent, caci nu stiu prima batrana ce viata a avut inainte de momentul prezent – mi se pare ca seamana mult. Isi poarta batranetea cu aceeasi hotarare si demnitate. Si cumva, aceeasi melancolie - usoara ratacire - le umbreste si le lumineaza in acelasi timp fruntile albe...

Vineri, am regasit si Oltul, in curgerea lui domoala si tulbure, si campul, si linistea lor. Dar asta este deja o alta poveste...

2 comentarii:

  1. Draga Anca, ma bucur ca ti-am trezit amintiri de demult... iar daca amintirile sunt si frumoase, atunci ma bucur cu atat mai mult!

    RăspundețiȘtergere