Chi bi

Am vazut pana acum multe filme. Putine insa mi-au placut foarte mult, putine au fost cele pe care le-am revazut si pe care le-as putea revedea oricand, putine mi-au ramas in suflet. Nu-mi place sa povestesc un astfel de film, pentru ca stiu ca fiecare lucru pe care il vedem, fiecare film, ne atinge in mod diferit, rezoneaza cu ceva diferit din noi. Dincolo de parerea criticilor sau a impatimitilor unui anumit gen. Si, ar mai fi ceva: de multe ori un film atinge ceva din tine atat de profund, incat cuvintele sunt greu de gasit. In cazul asta, tot ce poti face, e sa-l dai mai departe... Un astfel de film este Chi bi (The Battle of Red Cliff), in regia lui John Woo.

Imi amintesc ca dupa ce am vazut Ying xiong (Hero, 2002) mi-am spus ca filmul este poezie pura... La fel, Shi mian mai fu (House of Flying Daggers, 2004). Ambele, in regia lui Yimou Zhang.

Chi bi, desi un film istoric, de razboi, m-a impresionat nu prin scenele de lupta, prin faptul ca reda o perioada cand comandantii si generalii luptau ei insisi in fruntea armatelor pe care le conduceau si ca erau mai bine pregatiti decat orice alt soldat, cat prin felul in care curge viata personajelor centrale, viata din spatele razboiului.

Filmul vorbeste despre oameni ce pot citi sufletul celuilalt din muzica pe care acela o canta.

Despre oameni ce traiesc in si impreuna cu natura, cu tot ce-i inconjoara, putand citi semnele pe care aceasta le lasa pretutindeni.

Despre comandanti pentru care dobandirea puterii nu este ratiunea suprema in a duce un razboi, putand sa vada inutilitatea lui in cazul in care ducand o lupta pana la capat, nu-si pot proteja poporul.

Chi bi, un film zen, in care fiecare isi joaca rolul extraordinar, cu Tony Leung, Chiu Wai si Takeshi Kaneshiro.

Chi bi, un film in care am vazut cele mai gratioase si mai expresive maini de femeie: cele ale lui Chiling Lin (Xiao Qiao).

Chi bi, un film in care intr-adevar, "nu este vorba de nici o victorie"...