- Cat a rezistat?
23 de ani, ni se spune.- Cui a rezistat?
Noua, celor care l-am inchis, dupa ce 7 ani a avut norocul sa simta gustul plin al libertatii.
Aflam in continuare ca dresoarele erau "indragostite de el". Nu, nu pentru ce a fost el, ci pentru ca "Mark a ramas singurul" din toti delfinii care au murit in captivitate la Constanta... Mai aflam si ca deplang pierderea lui Mark, cel care a fost "lumina ochilor nostri".
Citesc si mi se pare o contradictie in termeni.
Ce legatura are iubirea cu dresura?! De cand dresura este o manifestare a iubirii?
Daca iubesti pe cineva - fie el om, fie animal - nu-ti doresti sa-i fie bine, sa se bucure de libertate? De cand binele inseamna captivitate?
Perspectiva mi se pare grotesca, cu atat mai mult cu cat se ascunde in spatele unei ipocrizii bine cosmetizate. A pretinde ca iubesti un biet animal, trecand cu vederea faptul ca pe de o parte il dresezi (deci il "inveti", fara ca el sa ti-o ceara, sa faca ceva ce este impotriva naturii sale libere), pe de alta, o faci ca sa castigi bani de pe urma lui, obligandu-l sa presteze 3 spectacole zilnic (cel putin pe timp de vara), imi pare chiar mai mult decat ipocrizie!
Am auzit apoi de la un post TV de stiri, ca planurile locale sunt de a achizitiona in viitorul destul de apropiat alti delfini, din China. Si asta pentru ca din Marea Neagra este interzisa acum capturarea delfinilor (si foarte bine ca e asa!). Cam rapida inlocuirea unei "iubiri" atat de mari, nu?! Teribil de trist!...
Cati stiu oare (sau pe cati i-a atins din cei care i-au fost spectatori la vremea aceea) de delfinul Adina care, in urma cu cativa ani, desi in convalescenta dupa ce fusese grav bolnava - dupa cum am auzit chiar de la dresoare - era scoasa la sfarsit de program, seara, sa performeze exercitii usoare? Si pentru ce? Presupun, si cred ca nu gresesc prea tare, ca nu din cauza ca ea avea nevoie de public...
A fost o vreme in care visam - si credeam ca asta mi-ar placea cel mai mult sa fac - sa particip la programe de terapie cu delfini, pentru copii. Mi se parea cumva mai moral, decat sa fie folositi in spectacole. "In fond", imi spuneam, "nu sunt fortati sa faca nimic, doar innoata alaturi de copii". "Si sunt captivi de atata timp, nu s-ar mai putea descurca singuri in libertate".
Dar sunt fortati. Sunt fortati sa traiasca in bazine, sunt fortati sa daruiasca copiilor nostri, si prin asta sa-i vindece pe multi, ceea ce noi nu suntem in stare sa le oferim: caldura, intelegere, dragoste, acceptare.
Tarziu, am inteles ca nici o fiinta nu este obligata sa ne faca treaba in locul nostru, ca nu avem dreptul sa privam pe nimeni de libertate pentru ca noua, sau celor dragi, sa ne fie mai bine. Ce putem face insa, ar fi sa invatam de la ei ce inseamna cu adevarat acceptarea. Si sa ne-o oferim noua insine si celorlalti.
Si am vazut si ca se poate ca delfini tinuti ani de zile in captiviate sa fie reinvatati sa se hraneasca singuri si apoi sa fie eliberati in mare sau ocean. Cazul Stephania este cred, cel mai reprezentativ in sensul asta.
Si chiar daca de cele mai multe ori este mai simplu sa ne spunem "ce pot face eu, unul singur, si sa conteze? nimic!", cred ca in acest caz mai exista si un alt raspuns: daca vrei sa fii de ajutor, daca vrei sa opresti cercul vicios al capturarii animalelor si al folosirii lor in scop de amuzament, poti sa nu mai cumperi bilet la un spectacol cu delfini sau la Zoo!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu