Sa nu ucizi!...

De mai bine de o saptamana, ma urmareste o imagine: a acelui brad. Mergeam deunazi prin oras, dupa treburi obisnuite si-mi spuneam in gand zambind: “ce zi insorita si calda!”, cand din spatele meu, pe drumul ce coboara dinspre munte, am auzit un zgomot greoi si infundat. Privind in stanga mea, dupa cateva secunde am zarit un camion cu remorca; el insotea zgomotul cu pricina. Nimic neobisnuit pana aici. Trecand mai departe insa, am vazut ca remorca nu era goala. Un brad urias, superb, legat fedeles cu sfoara si-nghesuit in remorca prea mica pentru el, ne arata tuturor un trunchi ciuntit, o rana neinchisa, sangerand in urma un puternic miros de rasina, marturie a faptului ca si de asta data, in lupta cu “atotputernicul” om si armele lui, tot acesta din urma a iesit invingator…
Am simtit cum ochii incep sa-mi inoate in lacrimi, vazand atata frumusete, gratie si maretie doborata la pamant in virtutea unor sarbatori care nu stiu la cati dintre noi ne mai spun ceva, dincolo de “trebuie sa avem pom”, “trebuie sa taiem porc sa mancam sarmale”, “trebuie sa-ncercam sa fim mai buni si mai darnici, macar in luna asta, inainte de Craciun”… Si cine spune ca trebuie?! Si de ce numai in luna asta ne aducem aminte?!
M-am intrebat adesea, in fiecare an in care vedeam dupa 25 decembrie brazi aruncati la gunoi sau intr-un colt murdar de piata, de ce a fost nevoie sa-i omoare inutil si cat de mare poate deveni lacomia? M-am intrebat apoi cati brazi s-au plantat inapoi pe munte, in locul fiecaruia ce-a fost sortit sa fie taiat, sa stea in casele noastre 2-3 saptamani si apoi, invariabil, sa ajunga la groapa de gunoi. Si mi-ar placea sa stiu de ce nu-i cu putinta sa se planteze unul in pamant, pe care sa-l privim in fiecare an cum creste si-n ceas de sarbatoare doar sa-l impodobim.
M-am intrebat adesea, de cata vreme va mai fi nevoie pana s-ajungem sa ne bucuram si sa sarbatorim dupa cum simtim in suflet si nu dupa cum ne spun ceilalti, in virtutea datinilor stramosesti, din care tot ce-a mai ramas in prezent este o forma golita de continut (a se vedea cursa pentru castigarea “unui brad fitos” = un brad cu globuri semnate de “vedetele” zilelor noastre… no comment). Nu vreau sa fac pe moralistul. Am ucis si eu brazi ani de-a randul (chiar daca nu cu mana mea) numai de dragul de-a avea in casa miros de brad, de cozonac si scortisoara, caci “altfel ce sarbatori de iarna ar mai fi?!”.
Am inteles intr-o zi insa, ca mi-e mai drag sa simt miros de brad cand ies afara si-n prag de Craciun, sa mananc un biscuite, sa beau un ceai fierbinte sau o cana de vin fiert si sa privesc pe geam afara cum brazii si Natura intreaga sarbatoresc impreuna cu mine. Simplu si firesc, asa cum este tot ce nu-i facut de mana omului. Aseara am deschis o carte cumparata demult, dar care n-a ajuns niciodata “la rand” sa fie citita, si-ntre primele pagini am gasit patru fire uscate de “Piciorul cocosului” (Ranunculus acer – singura denumire latineasca pe care am retinut-o din botanica invatata in liceu). Florile mici, galbene, lucioase si delicate aproape se topisera intre paginile unde-si lasesera sangele galben, atunci cand le-am strivit sa le presez. Erau moarte demult!

Mi-a venit sa plang, am pus cartea jos si mi-am amintit cat de frumoase sunt si cat de dragi imi sunt atunci cand le-ntalnesc pe marginea drumului! Dar eu, in loc sa ma bucur de ele, le omorasem ca sa ramana mereu “ale mele”, presate intre doua pagini de carte.
Murisera si se uscasera incet, asa cum se va intampla cel mai probabil si cu bradul de pe drum, pus acum in centrul orasului…

Joan Baez si Adriana Ausch

…cu gustul amar ca n-am trait si poate nu voi trai niciodata o perioada de liniste si prosperitate in aceasta viata, social vorbind, muzica lor imi vorbeste mult de vremuri pe care nu le-am trait, dar la care nu de putine ori am tanjit. De vremuri in care si Romania avea un loc al ei, o Romanie ce inca mai avea 4 anotimpuri, cu oameni senini care mai stiau inca sa se bucure, pe care acum ii gasesc mai mult in carti decat in jurul meu.

O Romanie in care inca mai existau valori, respect si responsabilitate, bun simt si acea morala cumva de la sine-inteleasa, nu crescuta din reguli si interdictii menite sa aduca beneficii unora, o Romanie in care grobianismul, prostia si nesimtirea nu erau ridicate la rang de intelectualitate, ci se “ascundeau” undeva la periferia oraselor, cunoscandu-si adevaratul loc.

O Romanie cu cer albastru, paduri bogate, lanuri de grau, floarea-soarelui si porumb unduindu-se in aerul fierbinte si uscat de campie, cu munti fara gunoaie si pet-uri aruncate pretutindeni, cu o Mare Neagra curata, spre care sa ne indreptam an de an cu aceeasi bucurie copilareasca vara, cu sarbatori ce ele insele aduceau ceva in suflete, nu doar cuvintele lipsite de continut citite de-un popa la slujba din biserica la care acum e “trendy“ sa participi…

O Romanie in care se muncea pentru a se trai, nu se traia pentru a munci bezmetic, haotic si fara sens, in goana disperata de a acumula tot mai multe care sa ne poata defini cat de cat, in nebunia de “a avea o casa” (neaparat!) cu credite enorme, o casa ce sta goala insa, mai bine de douasprezece ore din zi, marturie a faptului ca suntem prea ocupati, chiar si pentru a ne trai pe noi, o casa impregnata la sfarsitul vietii de praf, tristete si regretul ca viata a trecut pe langa noi, iar in final, nici moartea nu stim sau nu avem curajul sa ne-o mai traim… Imi place sa cred ca acele vremuri si acea Romanie nu sunt doar o poveste asternuta pe o fila de carte, ci ca a existat intr-adevar asa ceva si sa mai cred ca intr-un final, cu totii vom regasi drumul inapoi, catre Totalitate…

http://www.youtube.com/watch?v=favgoOn-U1I

http://www.youtube.com/watch?v=GGMHSbcd_qI

http://www.youtube.com/watch?v=2g5nkWhU1GA

http://www.youtube.com/watch?v=jGBrOBl0Wtk

Cadente vechi, cu miros de brad si primavara

A venit si anul asta Mosu’… ca de obicei, cu ce-a avut in sac. Dar dincolo de dulciuri, mere, nuci, portocale si… traditionalele de-acum sosetele sau manusi (dar atat de dragi mie!) a mai venit cu ceva: o dulce si blanda adiere a iernilor de alta data, cu mirosul de ger si brad al copilariilor la care am visat de-atatea ori la mare!

M-am trezit joi dimineata cu un zambet mare pe fata si cu un gand ghidus ascuns in spatele lui:”maine vine Mos Niculae”. Asta inseamna ca e iarna in toata regula! Asa ca m-am dat jos din pat, am mancat ceva repejor, am baut o cafea si-am iesit in oras sa ma bucur de ea. Ajunsa in fata blocului, m-am oprit in mijlocul trotuarului, neintelegand nimic… un aer de primavara in parg, molatec, parfumat si cald ca un obraz de copil misca usor firele de iarba incoltite proaspat. Ici-colo, cate-o papadie sfioasa isi itise si ea capul sa vada ce se se mai aude: e chiar iarna, sau….?

Nu-mi aminteam sa mai fi trait la fel de acut ca acum un sentiment de “in afara locului, in afara timpului”… stiam ca este iarna (doar e decembrie, nu?), dar cumva, iesind pe usa blocului pasisem intr-o alta lume, un alt timp, un timp al bucuriei, al plenitudinii, incarcat de arome si caldura, un timp lipsit de griji si ganduri inutile. Am batut strazi necunoscute pana atunci, privind cu uimire lumea aceasta “noua”, adulmecand cu nesat totul in jurul meu, de la stralucirea si crudul nefiresc de viu al ierbii, la mugurii ce pe alocuri stateau sa plezneasca iar sub coaja crengilor copacilor, la umezeala lasata in asfalt de ultimele petice de zapada topita, la bucuria si zgomotul copiilor goniti din scoala de ultimul clopotel, sub privirile unele severe, altele binevoitoare ale batranilor iesiti la soare, asezati cuminti pe bancile din oras.

M-am reintors acasa, continuandu-mi treburile zilnice, dar cu acelasi sentiment de asezare si binecuvantare, surprinzandu-mi nu de putine ori pe fata acelasi zambet larg de dimineata… Incet-incet, a venit si seara, apoi noaptea. In continuare, impresia ca ceva se intamplase in dimineata aceea si “pacalisem” timpul ramanand cumva in afara lui, persista. Desi tarziu, prin usa balconului deschisa, intra un aer uscat si cald, incarcat de miros de brad. Un gand fugar mi-a trecut prin minte “vecinii si-au cumparat deja brad de Craciun si l-au lasat in balcon”. Si-am zambit… Mirosul insa devenea tot mai puternic, mai pregnant, de parca padurea Fagarasilor poposise in pragul scarii blocului de-odata, adusa de vantul ce batuse peste zi. Simteam cum toate simturile incep sa mi se trezeasca si-am tras cu pofta aerul in piept. Ce minune!

Am adormit astfel, leganata de linistea si intunericul padurii din spatele ochilor inchisi. Dimineata, o vaga aroma de brad ce inca invaluia camera si-acelasi gand ghidus m-au trezit definitiv: ”astazi vine Mos Niculae”. Am zambit, am coborat din pat si-am plecat sa-mi spal ghetutele din vreme…

Si-a venit!