demnitate furata... / stolen dignity...

de obicei nu cumpar flori. nu-mi place sa le vad taiate si odata uscate, mi-este greu sa le arunc la gunoi.
le ador insa afara, in natura. la fel in casa, plantate in ghivece. cat mai multe!
astazi am facut o exceptie. buchetele mici, aproape la fel de ofilite ca mainile ei, mi-au agatat privirile. aveau ceva de pasare speriata prinsa-ntre palme, intr-o fatala clipa de neatentie. la fel de gingase, la fel de frumoase.

am intrebat-o cu cat le vinde iar ea, ridicand inspre mine privirea batrana si totusi inca limpede, mi-a raspuns "cu cat vreti dumneavoastra". am scos o bancnota si i-am intins-o, primind in schimb buchetul mic de suflete legate strans laolalta. si pret de o clipa, mainile ni s-au atins. ale mele erau calde. ale ei, uscate si racoroase.

inapoi spre casa, drumul mi s-a parut mai lung...

I usually don't buy flowers. I hate to see them cut off and once dead, I find it very hard to throw them into the rubbish bin. but I adore them outside, in the nature. and also inside, planted into pots. the more the merrier!
today I made an exception. the small bouquets, almost as sear as her her hands were, caught my sight. there was something about them, like a frightened bird caught in the trap of one's palms in a fatal moment of carelessness. just as gentle, just as beautiful.

I asked her how much she's selling and with an old, but still lucid look, she answered "with how much you want". I took a bill and handed to her, receiving in exchange a small bouquet of souls tightly bound together. and for a transient second, our hands touched. mine were warm. hers, dry and coldish.

the way back home seemed somehow longer...

About leaders and rulers with an Indian Elder... / Despre conducatori si guvernanti cu un Batran Indian

Sitting Bull

foto: Wikipedia, via http://www.worldsstrangest.com/mental-floss/stars-of-the-wild-west-show/

" [...] There are leaders and there are rulers. We Indians are used to leaders. When our leaders don’t lead, we walk away from them. When they lead well, we stay with them.

White people never understood this. Your system makes people rulers by law, even if they are not leaders. We have had to accept your way, because you made us Indians make constitutions and form governments. But we don’t like it and we don’t think it is right. How can a calendar tell us how long a person is a leader? That’s crazy. A leader is a leader as long as the people believe in him and as long as is the best person to lead us. You can only lead as long as the people will follow.

In the past when we needed a warrior, we made a warrior our leader. But when the war was over and we needed a healer to lead us, he became our leader. Or maybe we needed a great speaker or a deep thinker. The warrior knew his time had passed and he didn’t pretend to be our leader beyond the time he was needed. He was proud to serve his people and he knew when it was time to step aside. If he won’t step aside, people will just walk away from him. He cannot make himself a leader except by leading people in the way they want to be lead.

That’s why Sitting Bull was a leader. He was needed by the people and the people followed him. He was brave. He was smart. He knew how to fight when he had to. And he understood what the white man was all about. People saw that he could not be tricked by the white man, so they followed. That’s why the US government hated him so much. It wasn’t just that he set a trap for Custer. Anyone could have done that. It was because he was a leader and the people listened to him, and he wouldn’t listen to the US government. He listened to the needs of his people.

[…] That was the Indian way. A person wasn’t a leader because they got votes. They were a leader because the people would follow them. The same with teachers. A person wasn’t a teacher because they had been elected or got a certificate. They were a teacher because they knew something and were respected. If they didn’t know enough they weren’t teachers. Or if we didn’t need to know what they knew, we didn’t go to them. Now you send us teachers and you tell us to send our children, when we aren’t even sure what the teachers know. We don’t even know if they are good people who will build up the hearts of our children. All we know is that they are teachers because someone gave them a piece of paper saying they had taken courses about teaching.

What we want to know is what kind of person they are and what they have in their hearts to share. Telling us they have a paper that lets them teach is like putting a fancy wrapping on a box. We want to know what’s in that box. An empty box with a fancy wrapper is still an empty box.

[…]The chiefs had to earn their respect. At least with our people. You might be a chief because your father was a chief, but if you were a coward or not a good man, people would just move away from you. You would be a chief only to yourself. To be a chief you had to be a leader.

[…] Good leaders wait to be called and they give up their power when they are no longer needed. Selfish men and fools put themselves first and keep their power until someone throws them out. It is no good to have a way where selfish men and fools fight with each other to be leader while the good ones watch. You made us follow this way, so now we have no government worth the name. Our leaders have no power; our rulers are not leaders. That is why Sitting Bull was great. He did not rule. He led."

excerpts from "Neither Wolf nor Dog. On forgotton Roads with an Indian Elder" by Kent Nerburn, New World Library, Novato, California

Sitting Bull (foto: Wikipedia)

"[...] Exista conducatori si exista guvernanti. Noi Indienii suntem obisnuiti cu conducatorii. Atunci cand liderii nostri nu conduc, plecam de langa ei. Iar cand conduc bine, le stam alaturi. Oamenii albi n-au inteles lucrul asta niciodata. Sistemul vostru creeaza guvernanti prin lege, chiar daca ei nu sunt si lideri. Si pentru ca ne-ati obligat sa facem constitutii si sa cream guverne, a trebuit sa acceptam la randul nostru acest model. Insa el nu ne place si stim ca este unul gresit. Cum poate stabili un calendar cat timp va conduce cineva? E o nebunie! Un conducator este conducator cat timp oamenii cred in el si cata vreme el este cea mai potrivita persoana sa conduca. Poti conduce doar atata timp cat oamenii te urmeaza.

In trecut, cand aveam nevoie de un razboinic, ne alegeam un conducator dintre razboinici. La sfarsitul razboiului insa, cand aveam nevoie sa ne conduca un vindecator, acesta devenea liderul nostru . Ori poate aveam nevoie de un bun orator sau de un intelept. Razboinicul stia atunci ca timpul sau a luat sfarsit si nu pretindea sa ne conduca mai mult decat timpul in care fusese nevoie de el. Era mandru sa-si serveasca poporul si stia cand este vremea sa lase pe altcineva in locul sau. Daca nu se dadea la o parte, poporul pur si simplu pleca de langa el. Nu putea deveni un lider decat conducandu-si poporul in felul in care acesta dorea sa fie condus.

De aceea Sitting Bull a fost un mare conducator. Oamenii aveau nevoie de el si de aceea l-au urmat. A fost curajos. A fost inteligent. A stiut cum sa se lupte atunci cand a fost nevoie. Si a inteles care erau interesele omului alb. Poporul a vazut ca oamenii albi nu il puteau pacali si l-au urmat. De aceea guvernul american l-a urat atat de tare. Nu pentru cursa in care l-a atras pe Custer. Oricine ar fi putut face asta. Ci pentru ca era un lider si poporul asculta de el, iar el nu asculta de guvernul american. El asculta de nevoile poporului sau.

[…] Asta era calea Indienilor. Un om nu devenea conducator pentru ca fusese votat. Era conducator pentru ca oamenii il urmau. Acelasi lucru si in ceea ce-i priveste pe invatatori. Oamenii nu deveneau invatatori pentru ca fusesera alesi ori pentru ca primisera o diploma. Ei erau invatatori pentru ca stiau ceva si erau respectati. Daca nu stiau suficient, atunci nu erau invatatori. Ori daca ceea ce ei stiau nu ne era necesar, nu ii cautam. Acum, ne trimiteti invatatori si ne cereti sa ne trimitem copiii la scoala, insa noi nu suntem siguri de ceea ce stiu acestia. Nu stim daca sunt oameni buni, care pot sa intareasca inimile copiilor nostri. Tot ce stim despre ei, este ca cineva le-a dat o diploma care atesta faptul ca au urmat cursuri de pedagogie.

Dar ce ne intereseaza pe noi este sa stim ce fel de oameni sunt si ce au in inimile lor de impartasit cu ceilalti. A spune ca au o hartie care le permite sa predea este similar cu a infasura un ambalaj frumos in jurul unei cutii. Noi vrem sa stim ce este in interiorul cutiei. O cutie goala cu un ambalaj frumos, ramane o cutie goala.

[…] Capeteniile trebuiau sa-si castige respectul celorlalti. Cel putin la poporul nostru. Ai fi putut fi o capetenie pentru ca tatal tau fusese una, insa daca erai las sau un om rau, oamenii plecau de langa tine. Ramaneai capetenie doar pentru tine insuti. Ca sa fii capetenie, trebuia sa fii si un lider.

[…] Conducatorii buni asteapta sa fie convocati si renunta la putere atunci cand nu mai este nevoie de ei. Egoistii si prostii se pun pe ei insisi inainte si tin cu dintii de putere, pana cand cineva ii azvarle la o parte. Un model in care egoistii si prostii se lupta intre ei pentru putere, iar oamenii buni stau si privesc, este unul gresit. Facandu-ne sa preluam modelul vostru, acum nici noi nu mai avem un guvern care sa-si merite numele. Conducatorii nostri nu au nici un fel de putere; guvernatii nostri nu sunt lideri. De aceea Sitting Bull a fost atat de mare. El nu a guvernat. El a condus."

fragmente din "Neither Wolf nor Dog. On forgotton roads with an Indian Elder", de Kent Nerburn, New World Library, Novato, California

Ai lor, ai nostri si ai altora. Japonia - o pilda pentru noi toti.

Ca multi dintre noi, probabil, in ultimele zile am stat cu privirile indreptate catre Japonia. O tara greu incercata, in care zilnic am fost martorii unor dovezi extraordinare de curaj, putere si solidaritate umana, intr-o lume in care acestea devin tot mai greu de gasit. Astfel am observat ca…

…In pofida dezastrului ce i-a lovit, printre ai lor sunt oameni ce lupta sa salveze si animalele abandonate, in graba oamenilor de a se pune la adapost de tsunami, ori ramase printre ruine, in urma distrugerilor. Ai nostri si ai altora, in goana disperata de-a fugi din fata “apocalipsei” abatute asupra Japoniei, isi abandoneaza propriile animale. Ai lor se lupta sa le gaseasca si acestora un loc si sa le ingrijeasca. Mai mult decat atat, pentru a facilita regasirea lor ulterioara, s-au gandit sa creeze si o baza de date in care sa inregistreze detaliile preluarii fiecarui animal salvat. In tara in care oamenii se ridica de jos, scuturandu-si demn vietile zguduite din temelii, pana si animalele vin sa ne invete sensul cuvantului solidaritate…

http://edition.cnn.com/2011/WORLD/asiapcf/03/17/japan.animal.rescue/index.html

Fara a se confrunta cu un necaz de o asemenea amploare, ai nostri militeaza violent pentru eutanasierea cainilor vagabonzi in masa, infierandu-i fara mila pe “iubitorii de javre”.

…Lasati pe drumuri de furia naturii ori evacuati din motive de securitate (vezi cele peste 600.000 de persoane evacuate din zona apropiata centralei de la Fukushima), ai lor infrunta frigul si absenta resurselor cu fruntea sus. Nu fura de la altii, nu se inghesuie in fata celorlalti, nu se bat, nu se omoara… Ai nostri se calca in picioare sa cumpere un kilogram de zahar, mai ieftin. Chiar daca nu le este neaparat si imediat necesar! Sau, plecati in pelerinaj sa atinga cine stie ce moaste, aproape ca isi scot ochii sa poata apuca o portie de sarmale, un pahar de vin sau o sticla de apa “sfintita” de preoti! Similar, ai altora se imbrancesc si se imping violent, sa fie primii in magazine, la promotii. Ori si mai interesant, raman perplecsi in fata unor scari rulante nefunctionale si, in loc sa le urce, se bulucesc catre lifturi. Si asta, ca sa ajunga la singurul etaj pe care-l are mall-ul...

…In taberele de refugiati, dispunand de hrana si energie limitate, unii dintre ei purtand in suflet durerea pierderii celor dragi, ai lor recicleaza plastic si doze de aluminiu. Ai altora rad si comenteaza idiot, fiind apreciati si, evident platiti pentru prostia de care dau dovada! (http://think.adevarul.ro/2011/03/japonezii-recicleaza-si-in-taberele-de-refugiati-americanii-fac-misto-de-ei/ ) Si ai nostri, si ai altora arunca mizeria pe strazi: ambalaje, caserole patate de mancare si doze de bere, in virtutea faptului ca tot e platit cineva sa le stranga. Maturatul strazilor este vazut drept o meserie rusinoasa. Din pacate, uneltele speciale si masinile cu perii folosite la curatenie, nu reusesc nici sa stranga in intregime gunoiul si nici sa confere un plus de respectabilitate celor care le folosesc…

…Confruntati cu posibilitatea unei catastrofe nucleare, cativa dintre ai lor au decis sa moara, lucrand incontinuu pentru remedierea avariilor si pentru salvarea vietilor a, poate, milioane de oameni. De pretutindeni. Pentru asta nu au cerut decat ca efortul sa le fie respectat, prin incetarea criticilor adresate lor si companiei angajatoare. Ai nostri si ai altora, la mii de kilometri distanta, departe de orice pericol iminent, asalteaza farmacii si supermarket-uri epuizand stocurile de iod si sare iodata. Sau isi exprima vehement nemultumirea ca guvernul japonez ascunde adevarata amploare a dezastrului de la Fukushima, fara sa-si fi trimis specialisti la fata locului.

…In tara in care peste 20% din populatie este trecuta de 65 de ani, pentru a nu fi o povara, multi batrani de-ai lor aleg sa traiasca si sa se descurce singuri. Ba chiar ajung la performanta de a se salva din calea tsunami-ului, pe bicicleta, la 83 de ani! http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

Nu cred ca sunt bogati: le-am privit cu atentie hainele, si fetele, si trupurile incovoiate de munca. Dar nu se plang si nu asteapta sa vada ce le va da guvernul. Multi au pierdut totul si nu au habar cum, cu ce si de unde o vor lua de la capat. Cu toate astea, nu si-au pierdut zambetul. Sunt recunoscatori ca au ramas in viata, se sprijina si se incurajeaza reciproc!

Pentru ai altora, mai mult sau mai putin necesare, wheeler-ele au devenit a doua pereche de picioare. Te-mpiedici de ele pretutindeni, frecvent conduse cu viteza, prin cele mai stramte locuri cu putinta. Batranii altora isi traiesc zilele si, in numar coplesitor dementa, prin azile de batrani si spitale, in care frumusetea si demnitatea varstei inaintate le sunt date artificial, in saloane de infrumusetare special create pentru ei. Batranii nostri, majoritatea inraiti si degradati de lipsuri (dar nu numai), traiesc intr-o mizerie ce pare sa le fi cuprins si ultima celula a trupurilor resemnate.

…Odata trecut momentul critic, ai lor se reintorc la casele distruse, iau totul de la zero. Autoritatile refac drumuri in 4 zile, oamenii curata cu lopetile namolul adus de ape, sa poata elibera soselele pe care vor duce la gunoi resturile vietilor pierdute. Abia apoi vor putea incepe reconstructia! Intre cei ce se reintorc, cativa cauta printre ruine un semn ca cei dragi s-au putut salva. Ca n-au murit! Printre ei, seful pompierilor voluntari din localitate, plecat imediat dupa cutremur sa ajute la consolidarea unui zid impotriva tsunami-ului, descopera ca si-a pierdut intreaga familie: sotia, familia fiului si cei patru nepoti. Daramat, in stare de soc, omul nu stie ce sa spuna, e incapabil sa reactioneze. Cameramanul insa, nu-i acorda nici minimul respect de a-si trai drama in intimitate. Obiectivul apropie si focalizeaza pe lacrimile si mainile ce i se frang a neputinta, in dreptul gurii. http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

De mult au uitat, si ai nostri si ai altora, ce inseamna respectul pentru durerea si suferinta celuilalt! De cand se exhiba public toate asa-zisele necazuri si probleme, s-a ajuns sa se intre cu bocancii in viata celorlalti, in numele deschiderii, prieteniei si intrajutorarii. Este nevoie de imagini tot mai dure, ca sa trezeasca un strop de simtire in noi, este nevoie de hohote de plans si urlete, ca sa putem vedea agonia din sufletul celor ce ne stau in fata…

Recent, am vazut filmul The Road. Imi place sa cred ca el reprezinta un scenariu posibil, dar putin probabil, in cazul unei catastrofe mondiale. In ceea ce-i priveste pe japonezi, avand in fata ochilor filmul ultimelor zile, ma simt tentata sa spun ca putin probabilul ar fi chiar imposibil!

Sa fie, oare, supravietuirea in sine mai importanta decat masura in care putem ramane oameni pana la capat?! In aceste zile ni se arata ca nu…

Omului-râu...

Cati oameni intalnim intr-o viata? Si pe cati dintre cei intalniti ajungem sa-i cunoastem? Si oare fata de cati din cei pe care ii cunoastem, ne deschidem si lasam ca ceea ce vine dinspre ei sa ne atinga sufletul?...

De cate ori si cu cati oameni putem spune ca ne-am "intalnit" cu adevarat?...

Cred ca sunt oameni pe care ii intalnim in fiecare zi, dar atunci cand vine clipa despartirii de ei, raman in urma cateva amintiri, ce se sterg incet in praful anilor ce trec dupa aceea...

Si cred ca mai sunt oameni pe care ii intalnim fie si o singura data in viata, dar a caror amprenta ramane atat de pregnant si de proaspat intiparita in sufletul nostru, mult dupa ce ei "nu mai sunt..."

Astazi vreau sa povestesc despre omul-râu, sau doamna Popa, asa cum am cunoscut-o eu. Doamna Wilhelmine Popa. Pentru ca astazi, 13 august, e un an de cand nu mai e cu noi, dar a ramas prezenta in cativa dintre noi, cei care am cunoscut-o...

Imi amintesc cu nostalgie prima intalnire. Era in vara lui 2006. Iulie 2006. Tabara de vara de la Balvanyos se sfarsise si plecam fiecare spre casele noastre. Cativa dintre noi ne-am decis sa ne oprim la Sinaia sa-i facem o vizita, auzind ca venise in tara. Eram patru, doi dintre noi la prima intalnire cu ea...

Eram emotionati tare cu totii, ca niste copii in prima lor zi de scoala. Si nerabdatori, unii s-o revada, altii s-o intalneasca.

Ne-a primit cu bucurie si foarte multa caldura. Am baut o cafea, am povestit una-alta. Ne-a privit atent pe rand, ne-a intrebat cum suntem si ne-a acordat atentie in egala masura. Ne-am simtit acceptati.

Dupa un timp - o ora poate - ne-am despartit. Am simtit cu totii ca timpul ei si al nostru era important si trebuia respectat: ne spusesem ce era de spus, mai mult ar fi fost doar vorbe.

Ne-a condus pana in poarta, ne-a sarutat obrajii si ne-a imbratisat pe fiecare in parte. Emotionati in continuare - eu, cel putin eram - ne cautam cuvintele de despartire. Ne-a spus ceva de genul: ne vedem la Dusseldorf peste 3 saptamani - uitandu-se catre mine, si ne-a urat sa ramanem sanatosi cu totii si ingerul nostru sa ne aiba in paza.

Apoi, cu un gest care ne-a impresionat definitiv, a ridicat firesc o mana in zare, aratand catre o minuscula parapanta (evident, noi nu o vazusem!) ce dansa pe cerul senin ca oglinda, spunand: "si va doresc sa zburati in fiecare zi, pe drumul vostru, asa cum zboara parapanta aceea!"...

Si-asa am plecat. Iar pana la gara din Sinaia, unde am coborat sa luam trenul, nu-mi amintesc sa mai fi spus multe cuvinte nici unul dintre noi...

Apoi a urmat saptamana de la Dusseldorf si tot ceea ce ne-a daruit din plinatatea fiintei sale de om-râu, mereu curgand la vale, spre intalnirea cu oceanul: caldura, blandete, liniste, generozitate, acceptare, fermitate, tinerete a sufletului, onestitate, autenticitate si atat de multa bucurie de viata!

Ni le-a daruit cu modestie si fara exceptie, tuturor celor ce-am consimtit sa-i primim Darul...

Cu bucurie si recunostinta ca drumurile noastre s-au intersectat in viata asta, inchin si ma inclin in fata calatoriei dumneavoastra doamna Popa!

Si sper ca si a mea sa fie una dusa pana la capat, mereu cu fruntea sus...

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

Vor trece peste lume crunte roti

ca tunetul cu greii lui saboti

sau poate-o arde-n cer Casiopeea

si umbre dulci, tiptil ca niste hoti,

si-or furisa in taine-albastre cheia

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea,

dar vom pleca pe rand toti, toti.

Nu stim cum va fi clipa. Poate unii

s-or apuca de prag cu brat flamand,

altii vor vrea sa plece mai curand;

unii-n genunchi, iar altii ca gorunii,

inalti si drepti sub fulger sangerand,

dar beti de tuica tare a furtunii.

Nu stim cum va fi clipa pentru unii,

dar vom pleca pe rand, pe rand...

Si de-om pleca si cei ce n-or s-adune

pe tample nici un spin aurifer,

si cei ce-am strans din lupte si din fier

o zdreanta sfanta ca o rugaciune,

cu toti vom sti la portile de ger

ca-n lacrimarea clipei care-apune

palpita vesnicii care nu pier...

Toti vom pleca, dar nimeni nu va spune

ca nu-si avu in lut un strop de cer.

Si toti vom duce-n noi cate-o minune.

Radu Gyr - Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

...asa s'au intamplat, asa le-am insemnat... tie, care le citesti

Acum aproximativ o luna, am terminat de citit o carte ce m-a impresionat mult si despre care am vrut sa scriu cateva cuvinte aici, insa nimic nu mi s-a parut si nu mi se pare nici acum, potrivit. O carte scrisa cu o blanda simplitate, candoare si tristete... povestea unei vieti de om traite pana la ultima suflare...

Asa am simtit-o eu si orice altceva as spune, ar fi in plus si de prisos. Vreau numai sa o dau mai departe oricui ar fi dispus sa se opreasca si s-o citeasca.

Oricum, nu cred ca altcineva ar putea descrie mai bine, decat autoarea insasi, ceea ce se afla cuprins intre paginile cartii.

Iar scrisoarea ei de bun-ramas, trimisa de peste ocean prietenilor pe care ii lasa in urma, "redactata cu o grafie eleganta si un suflet asemenea" "merita sa ajunga pana la Dvs." (Monica Lovinescu), intrucat ea surprinde cel mai bine cine a fost Luli August Sturdza...

"Prietenii mei, dragii mei,

Cutia in care e ambalata atata dragoste de viata, de Univers, de toate cele - si atata caldura pentru voi - s'a hodorogit. Am purtat-o prin Timp fara ragaz de odihna. A fost o cutie de buna calitate: m'a slujit credincios, cu echilibru si modestie. Am folosit'o dincolo de limita intr'un ritm care de multe ori i'a uimit pe cei din jurul meu. O cutie de isprava care m'a slujit decade la rand prin grele incercari. Acum scartaie. I s'a urit cu mine.

Multumesc fiecarui om al carui drum s'a intalnit vreodata cu al meu: dela fiecare am invatat. Am invatat dela gradinile pe care le-am ingrijit, dela animalele care au trait in preajma mea. Am invatat dela copacii sub care m'am odihnit. Cativa, fiindca de putine ori mi-a fost dat sa ma odihnesc.

Plec cu regretul de a nu fi adaogat decat cateva surasuri prin asprimea vremilor de izbeliste in care am trait. Am incercat sa fiu un clown si-am reusit uneori. A fost unicul DAR pe care un om sarac material toata viata, l'a putut distribui cu generozitate.

Daca veti vrea sa faceti o pomana pentru mine, stropiti o planta insetata, hraniti un caine flamand si invatati copiii sa se uite la stele. Bogdaproste.

Bucurati-va de fiecare clipa. "

fragmente si caligrafie...

"bucurati-va de fiecare clipa!"

un altfel de testament?...

"Daca veti vrea sa faceti o pomana pentru mine, stropiti o planta insetata, hraniti un caine flamand si invatati copiii sa se uite la stele. Bogdaproste. Bucurati-va de fiecare clipa. "

Cartea a aparut la Editura Anima, Bucuresti 2001 si poate fi gasita cu usurinta in librariile-anticariat de pe internet (pret: 17 lei).