Cu paine si sare / With bread and salt

Prinsi in valtoarea vietii de zi cu zi, tot mai rapida si mai solicitanta, ajungem sa pierdem din vedere adevate minuni ce ne-au fost date, conditii bazale si esentiale ale existentei noastre. Minuni pe care le consideram de la sine intelese si de care, din pacate, nu rareori de batem joc, pervertindu-le, ratand astfel semnificatia lor profunda.

O astfel de minune este painea. “Painea noastra cea de toate zilele”, hrana de baza in alimentatia taranului roman, adanc respectata si cinstita. Hrana a trupului si sufletului deopotriva. Martor si mijlocitor al relatiei cu divinitatea prin plamadirea, coacerea si sacrificarea (ruperea) ei simbolica la fiecare eveniment major al vietii - botezul, casatoria si inmormantarea, dar si in cadrul altor momente ceremoniale de peste an, de profunda traire spirituala. 

In cultura traditionala romaneasca, painea si implicit graul au avut dintotdeauna o valoare sacra. Painea pregatita anume pentru momentele “de prag”, de trecere, este una speciala, purtand insemnele ascunse ale cerului si Soarelui. Si chiar daca prea putine femei le mai stiu azi intelesul, painea (colacul ceremonial) continua a fi pregatita in acelasi fel, cu semnele de inceput – coloana cerului, cercul solar, semnele regenerarii si transformarii - tacute marturii ale unor vremuri in care arborele vietii nu fusese inca taiat, cerurile ne vorbeau, iar oamenii stiau sa asculte…

Caught in daily life’s torment, more rapid and more demanding, we often get to miss real wonders that were given to us, essential conditions to our existence. Wonders that go without saying, often brought into oblivion by perverting them, and thereby failing to understand their profound significance.

Bread is such a wonder. “Our daily bread”, basic food in the feeding process of the Romanian Peasant, deeply respected and honoured. Food for both body and spirit. Witness and mediator of our relationship with the divinity through its kneading, baking and symbolic sacrificing (chunking) at every life’s major event – baptism, marriage and funeral, but also during other spiritual ceremonial moments over the year.

Bread and implicitly wheat always had a sacred value in the Romanian traditional culture. Bread made for the times “of passing” is a special one, bearing the hidden symbols of the sky and Sun. And even though too few women can still “read” their meaning, bread (the ceremonial ring-bread) continues to be baked the same way, bearing those long-given marks – the column of the skies, the solar circle, the symbols of transformation and regeneration – silent evidence of the time the tree of life hadn’t been cut off, the skies still talked to us and people knew how to listen…  

Muos (Mos) impartit la pomana / "Muos" the alms-bread
            especially baked for the funeral
image via: http://www.formula-as.ro/2010/900/enigme-16/sfanta-paine-a-vlahilor-11985

Colacu' lu' Crasun (Colacul lui Craciun) / Sacramental bread  baked for Christmas
image via: http://www.formula-as.ro/2010/901/enigme-16/sfanta-paine-a-vlahilor-ii-12010

Painea indeplineste si o functie magica, de revelare a viitorului. Se crede ca fetele nemaritate isi pot afla ursitul in ajun de Mos Nicolae (in noaptea de 5 spre 6 decembrie). Ritualul presupune ca fata sa-si pregateasca o paine alba, mica si sarata, pe care s-o manance inainte de culcare, iar in vis i se va arata cel care o va lua de sotie, aducandu-i apa. Conditia esentiala pentru indeplinirea dorintei este aceea de a tine post negru peste zi, purificare absolut necesara pentru primirea semnul divin.

De asemenea, painea ritualica,  coapta si mancata in anumite zile “date” ale anului protejeaza impotriva bolilor, atat pe taran, cat si pe animalele din gospodarie pe ajutorul carora isi intemeiaza intreaga existenta.  

Faptul ca painea a ocupat si ocupa un loc central in cultura traditionala romaneasca este reflectat de multitudinea de proverbe si zicatori cu si despre paine, dar si de aceea ca cea mai mare dovada de respect si ospitalitate fata de cei care ne trec pragul este a-i intampina cu paine si sare. Pe stergar alb, cusut cu semne tainice, aceleasi de pe painea-dar.

Eu nu cunosc aceste semne, dar am pregatit painii de zi cu zi cativa saculeti de panza, sper eu potriviti pentru asa onoare. 

Bread also has a magic role, of revealing the future. It is believed that single young women can find out who their fated one is on Saint Nicholas’s eve (the night between 5^th and 6^th of December). The ritual consists in baking a small, salty white bread the young woman has to eat before going to bed and so she’ll dream the fated one bringing her water to drink. The main condition for her wish to be answered is fasting over the day, purification absolutely necessary to receive this divine clemency.

Furthermore, the ritual bread, baked and eaten in special, “given” days of the year keeps the diseases away from the man and his animals on whose help lay the foundation of man’s entire existence.

The fact that bread has and always had a central role in Romanian traditional culture is shown by the multitude of sayings with and about bread, but also by the fact that the greatest form of hospitality and respect towards our guests is welcoming them with bread and salt. Both on a white towel, hand-embroidered with mystic symbols, same as those baked on the gift-bread.

I don’t know these mystic symbols, but I made some fabric bags for bread which I hope to be appropriate for such an honour.   

Norocel

Maine se va implini o saptamana de cand ne-am intalnit. Intamplator. Sau poate nu... Planuri rasturnate, calatorii anulate, scurte pareri de rau. Toate alaturi de-o mare bucurie!
Are aproape patru saptamani si e fetita. I-am spus Norocel. Norocul este al meu, la fel si privilegiul de a-mi fi fost scoasa in cale.

Tomorrow it will be one week since our encounter. By hazard. Or maybe not... Change of plans, cancelled trips, short regrets. All together with a great joy!
She's almost four weeks old and she's a girl. I called her Norocel (Little Luck). I'm the lucky one and the privileged for her to be put on my way.

Drumuri catre acasa...

Construit in urma cu mai bine de 1800 de ani si aflat la peste 3000 de kilometri distanta, pe granita de piatra ce despartea odinioara Scotia de Britania, fortul Banna (sau Birdoswald, in prezent) poarta inca amprenta vie a sufletului… romanesc. Ridicat de mainile celor 1000 de soldati daci din Cohorta I Aelia Dacorum Militaria, reconstruit si ranforsat de cateva ori de-a lungul timpului, transformat in ferma si locuit pana in 1984 de catre urmasii celor ce-au stapanit pamanturile aride ale acestor locuri, Banna este cel mai bine pastrat fort din cele 16 construite, ca parte a sistemului defensiv frontalier Zidul lui Hadrian.

Cum au ajuns insa dacii atat de departe de tara? Si ce i-ar fi putut determina sa-si lase in urma pamanturile mult-iubite, pentru acest capat de lume, aspru si prea putin prietenos? Motivul din pacate, a fost o obligatie, nicidecum o alegere. Obligatia de a furniza imperiului roman trupe auxiliare, ca urmare a infrangerii suferite in urma celor doua campanii ale imparatului Traian – 101-102 e.n si 105-106 e.n – si a transformarii a 14% din teritoriul Daciei in provincie romana. In consecinta, o cohorta a fost formata si trimisa in Britania, cel mai probabil la scurta vreme de la cucerire. Stationata la Bewcastle pe timpul domniei lui Hadrian, aceasta a construit Valul de intarire a Zidului, iar la inceputul secolului al III-lea, unitatea s-a mutat la Birdoswald, pentru 200 de ani.

***

Built more than 1800 years ago and 3000 kilometres away, based on the stone border that once separated Scotland from Britain, Banna Fort (or Birdoswald, in present day) still carries the intense mark of the… Romanian soul. Built by the hands of 1000 Dacian soldiers, known as Cohors I Aelia Dacorum Militaria (the first cohort of Dacians, Hadrian’s Own, 1.000 strong), rebuilt and reinforced through time, turned into farm and inhabited until 1984 by the descendants of those possessing the thirsty lands of this area, Banna is the best preserved fort out of 16 forts built as part of Hadrian’s Wall frontier system.

But how did Dacians get so far away from their country? What possibly could have made them leave their beloved lands for this remote corner of the world, harsh and unfriendly? The reason, unfortunately, was duty rather than free choice. The duty to give the Roman Empire auxiliary troops, as a consequence of the defeat suffered after  the two campaigns of Emperor Trajan – 101-102 AD and 105-106 AD – and of transforming 14% of Dacia’s territory into Roman province. Reductively, one cohort was formed and sent to Britain, most probably shortly after the conquest. Stationed at Bewcastle under Hadrian, it built the Vallum (earthworks) of Hadrian’s Wall, and in the early third century, the unit moved to Birdoswald, where it was based for 200 years. 

Aici a reusit sa intemeieze o asezare unica intre toate celelalte forturi romane, ale carei constructii continua sa uimeasca si-n prezent prin ingeniozitatea si firescul lor, chintesenta a mileniilor de viata, cultura si creatie ale poporului dac si ale inaintasilor acestora. De pilda, hambarele construite din piatra aveau podele inaltate, cu gauri de ventilatie, astfel incat granele sa se mentina permanent uscate si aerisite. Totodata, aceasta combinatie dintre zidurile groase de piatra si sistemul de ventilatie constituia mediul ideal - uscat si racoros - pentru depozitarea alimentelor perisabile.  

Dar poate cea mai neobisnuita constructie din interiorul fortului o reprezinta basilica exercitatoria, o biserica destinata exercitiilor militare, unica in tot imperiul roman, in care dacii, adevarati soldati ai lui Zalmoxe increzatori in nemurirea sufletului, se pregateau intru onoarea si bucuria unei morti in lupta. In prezent, mai bine de jumatate din ruinele sale sunt ingropate sub ferma muzeu, doar coltul de sud-vest mai putand fi vazut, chiar in fata turnului fermei. 

***

Here the unit established a unique settlement amongst the other Roman forts, a settlement whose buildings continue to amaze through their inventiveness and artlessness, a true quintessence of Dacian people’s culture and creation, inherited and developed over millennia. For instance, they built stone granaries with raised floors and slots in the walls so that cool air could circulate to keep the grain fresh. At the same time, this combination between the thick stone walls and the ventilation system, offered the ideal environment – cool and dry – for the storage of perishable goods.

       

But maybe the most unusual development within the fort is represented by the basilica exercitatoria, a temple for military exercises, unseen in any other part of the whole Empire, in which the Dacians, true soldiers of Zalmoxis, believing in the immortality of the soul, trained into the honour and joy of a death on the battle field. Now, about half of it lies under the farmhouse and only the south-west corner can be seen in front of the farmhouse tower.

In timp, multe inscriptii purtand marca si numele cohortei I Aelia Dacorum au fost descoperite la Birdoswald, insa din nefericire, nici una nu este expusa in perimetrul fortului ori in vreun muzeu din Marea Britanie. Una dintre ele, flancata de o frunza palmata si de mult-temutul falx – sabia curbata a dacilor -, dedicata tribunului dac Menander, este prezenta doar sub forma unei fotografii in incinta muzeului.

***

Many other inscriptions bearing the badge and the name of cohort I Aelia Dacorum had been discovered at Birdoswald in time, but unfortunately none of them is being exhibited within the fort’s perimeter or in any other museum in the United Kingdom. One of them, flanked by a palm frond and the much-feared falx (the Dacian curved sword), dedicated to the Dacian tribune Menander, is presented only as a picture inside the museum.  

O alta inscriptie, atestand denumirea romana a fortului – Banna, se afla expusa in holul muzeului si reprezinta un altar dedicat zeului geto-dac al padurilor (mai tarziu si al romanilor), Silvanus, de catre “Venatores Bannienses” .

***

 Another inscription, showing the fort’s Roman name – Banna, is displayed in the museum’s hallway, representing an altar dedicated to the Dacian god of forests (as well as Roman, later on), Silvanus, by the “Venatores Banniens”, the hunters of Banna.

De restul, nu se mai stie nimic. Depozitate cine stie unde, intentionat sau nu, condamna la tacere si uitare prin “pierderea” dovezilor arheologice, o civilizatie de teama careia, imparatul Traian si-a aruncat in lupta toate fortele pentru a o cuceri. Cand a pornit razboiul, pana si trupele din cele mai indepartate colturi ale imperiului au fost chemate la lupta…

***

The rest of them… no one knows. Dumped into who knows which museum’s basement, deliberate or not, doom to silence and oblivion by “losing” the archaeological evidence, a civilization so feared by the Emperor Trajan, that he unleashed almost all of his military forces to conquer Dacia. When he started the war, he even called the troops from the farthest corners of the empire…  

the view, pretty much unchanged since Roman occupation...

Legati prin juramant sa apere Britania si Roma pentru 200 de ani, aproape 2000 de ani mai tarziu, dacii de la Banna inca traiesc. Continua sa fie un model pentru cei de acasa si de pretutindeni, traind dincolo de moarte la fel cum si-au trait si viata: simplu si autentic, curajos si discret, cu bucurie, onoare si credinta.

Departe de templul impadurit al Carpatilor, departe de toate cele dragi si sfinte, au hranit cu oasele lor pamanturile ce i-au primit, lasand in urma un strop dintr-o uriasa mostenire de stiinta si filosofie de viata, alaturi de numele marelui rege Decebal, taiat in piatra funerara  a unui copil nascut si mort aici, la Banna, si numit dupa neinfricatul erou si conducator al Daciei libere.

O mostenire care ne obliga si pentru care nu stiu cat de vrednici mai suntem noi, nepotii lor de astazi…   

***

Sworn by an oath to protect Britain and Rome for 200 years, almost 2000 years later, the Dacians of Banna still live. They persist to be a role model for those back home and all around, living beyond death just as they had lived their lives: simple and authentic, brave and discreet, with joy, honour and faith.

Far away from the rich wooded temple of Carpathians, far away from everything they held dear and sacred, the Dacians of Banna fed with their bones the lands that welcomed them, leaving behind a small part from a great legacy of knowledge and life philosophy, along with the name of the great king Decebal, carved on the funeral stone of a child born and died here, at Banna, called Deceballus after the fearless hero and last leader of free Dacia.

A legacy which commits us and for which I truly don’t know how worthy we, their nephews, still are…

   

Mai multe detalii despre aceste locuri incarcate de istorie puteti citi, intr-o frumoasa si emotionanta marturie, aici: http://www.formula-as.ro/2008/842/societate-37/dacii-de-la-capatul-lumii-10366

About leaders and rulers with an Indian Elder... / Despre conducatori si guvernanti cu un Batran Indian

Sitting Bull

foto: Wikipedia, via http://www.worldsstrangest.com/mental-floss/stars-of-the-wild-west-show/

" [...] There are leaders and there are rulers. We Indians are used to leaders. When our leaders don’t lead, we walk away from them. When they lead well, we stay with them.

White people never understood this. Your system makes people rulers by law, even if they are not leaders. We have had to accept your way, because you made us Indians make constitutions and form governments. But we don’t like it and we don’t think it is right. How can a calendar tell us how long a person is a leader? That’s crazy. A leader is a leader as long as the people believe in him and as long as is the best person to lead us. You can only lead as long as the people will follow.

In the past when we needed a warrior, we made a warrior our leader. But when the war was over and we needed a healer to lead us, he became our leader. Or maybe we needed a great speaker or a deep thinker. The warrior knew his time had passed and he didn’t pretend to be our leader beyond the time he was needed. He was proud to serve his people and he knew when it was time to step aside. If he won’t step aside, people will just walk away from him. He cannot make himself a leader except by leading people in the way they want to be lead.

That’s why Sitting Bull was a leader. He was needed by the people and the people followed him. He was brave. He was smart. He knew how to fight when he had to. And he understood what the white man was all about. People saw that he could not be tricked by the white man, so they followed. That’s why the US government hated him so much. It wasn’t just that he set a trap for Custer. Anyone could have done that. It was because he was a leader and the people listened to him, and he wouldn’t listen to the US government. He listened to the needs of his people.

[…] That was the Indian way. A person wasn’t a leader because they got votes. They were a leader because the people would follow them. The same with teachers. A person wasn’t a teacher because they had been elected or got a certificate. They were a teacher because they knew something and were respected. If they didn’t know enough they weren’t teachers. Or if we didn’t need to know what they knew, we didn’t go to them. Now you send us teachers and you tell us to send our children, when we aren’t even sure what the teachers know. We don’t even know if they are good people who will build up the hearts of our children. All we know is that they are teachers because someone gave them a piece of paper saying they had taken courses about teaching.

What we want to know is what kind of person they are and what they have in their hearts to share. Telling us they have a paper that lets them teach is like putting a fancy wrapping on a box. We want to know what’s in that box. An empty box with a fancy wrapper is still an empty box.

[…]The chiefs had to earn their respect. At least with our people. You might be a chief because your father was a chief, but if you were a coward or not a good man, people would just move away from you. You would be a chief only to yourself. To be a chief you had to be a leader.

[…] Good leaders wait to be called and they give up their power when they are no longer needed. Selfish men and fools put themselves first and keep their power until someone throws them out. It is no good to have a way where selfish men and fools fight with each other to be leader while the good ones watch. You made us follow this way, so now we have no government worth the name. Our leaders have no power; our rulers are not leaders. That is why Sitting Bull was great. He did not rule. He led."

excerpts from "Neither Wolf nor Dog. On forgotton Roads with an Indian Elder" by Kent Nerburn, New World Library, Novato, California

Sitting Bull (foto: Wikipedia)

"[...] Exista conducatori si exista guvernanti. Noi Indienii suntem obisnuiti cu conducatorii. Atunci cand liderii nostri nu conduc, plecam de langa ei. Iar cand conduc bine, le stam alaturi. Oamenii albi n-au inteles lucrul asta niciodata. Sistemul vostru creeaza guvernanti prin lege, chiar daca ei nu sunt si lideri. Si pentru ca ne-ati obligat sa facem constitutii si sa cream guverne, a trebuit sa acceptam la randul nostru acest model. Insa el nu ne place si stim ca este unul gresit. Cum poate stabili un calendar cat timp va conduce cineva? E o nebunie! Un conducator este conducator cat timp oamenii cred in el si cata vreme el este cea mai potrivita persoana sa conduca. Poti conduce doar atata timp cat oamenii te urmeaza.

In trecut, cand aveam nevoie de un razboinic, ne alegeam un conducator dintre razboinici. La sfarsitul razboiului insa, cand aveam nevoie sa ne conduca un vindecator, acesta devenea liderul nostru . Ori poate aveam nevoie de un bun orator sau de un intelept. Razboinicul stia atunci ca timpul sau a luat sfarsit si nu pretindea sa ne conduca mai mult decat timpul in care fusese nevoie de el. Era mandru sa-si serveasca poporul si stia cand este vremea sa lase pe altcineva in locul sau. Daca nu se dadea la o parte, poporul pur si simplu pleca de langa el. Nu putea deveni un lider decat conducandu-si poporul in felul in care acesta dorea sa fie condus.

De aceea Sitting Bull a fost un mare conducator. Oamenii aveau nevoie de el si de aceea l-au urmat. A fost curajos. A fost inteligent. A stiut cum sa se lupte atunci cand a fost nevoie. Si a inteles care erau interesele omului alb. Poporul a vazut ca oamenii albi nu il puteau pacali si l-au urmat. De aceea guvernul american l-a urat atat de tare. Nu pentru cursa in care l-a atras pe Custer. Oricine ar fi putut face asta. Ci pentru ca era un lider si poporul asculta de el, iar el nu asculta de guvernul american. El asculta de nevoile poporului sau.

[…] Asta era calea Indienilor. Un om nu devenea conducator pentru ca fusese votat. Era conducator pentru ca oamenii il urmau. Acelasi lucru si in ceea ce-i priveste pe invatatori. Oamenii nu deveneau invatatori pentru ca fusesera alesi ori pentru ca primisera o diploma. Ei erau invatatori pentru ca stiau ceva si erau respectati. Daca nu stiau suficient, atunci nu erau invatatori. Ori daca ceea ce ei stiau nu ne era necesar, nu ii cautam. Acum, ne trimiteti invatatori si ne cereti sa ne trimitem copiii la scoala, insa noi nu suntem siguri de ceea ce stiu acestia. Nu stim daca sunt oameni buni, care pot sa intareasca inimile copiilor nostri. Tot ce stim despre ei, este ca cineva le-a dat o diploma care atesta faptul ca au urmat cursuri de pedagogie.

Dar ce ne intereseaza pe noi este sa stim ce fel de oameni sunt si ce au in inimile lor de impartasit cu ceilalti. A spune ca au o hartie care le permite sa predea este similar cu a infasura un ambalaj frumos in jurul unei cutii. Noi vrem sa stim ce este in interiorul cutiei. O cutie goala cu un ambalaj frumos, ramane o cutie goala.

[…] Capeteniile trebuiau sa-si castige respectul celorlalti. Cel putin la poporul nostru. Ai fi putut fi o capetenie pentru ca tatal tau fusese una, insa daca erai las sau un om rau, oamenii plecau de langa tine. Ramaneai capetenie doar pentru tine insuti. Ca sa fii capetenie, trebuia sa fii si un lider.

[…] Conducatorii buni asteapta sa fie convocati si renunta la putere atunci cand nu mai este nevoie de ei. Egoistii si prostii se pun pe ei insisi inainte si tin cu dintii de putere, pana cand cineva ii azvarle la o parte. Un model in care egoistii si prostii se lupta intre ei pentru putere, iar oamenii buni stau si privesc, este unul gresit. Facandu-ne sa preluam modelul vostru, acum nici noi nu mai avem un guvern care sa-si merite numele. Conducatorii nostri nu au nici un fel de putere; guvernatii nostri nu sunt lideri. De aceea Sitting Bull a fost atat de mare. El nu a guvernat. El a condus."

fragmente din "Neither Wolf nor Dog. On forgotton roads with an Indian Elder", de Kent Nerburn, New World Library, Novato, California

Mentalitati...

sursa foto: Terra Magazin

Am aflat in aceasta dimineata ca britanicii vor protesta in 26 mai, in fata Ambasadei Romaniei la Londra, impotriva cruzimii fata de animale, actiune primita si comentata cu entuziasm de catre unii cititori ai http://www.gandul.info/, care-i considera pe romani niste salbatici, iar pe cei dintai, oameni cu capul pe umeri si destepti.

Sunt de acord: masacrul de la Letea trebuie oprit, iar barbarii similare impiedicate pe viitor! Nu pot insa, sa nu remarc un lucru: ipocrizia de care dam dovada, fie ea si subconstienta.

Pe de o parte, in graba de a-i pupa in fund pe vesticii civilizati si de a-i condamna la gramada si fara drept de apel pe conationalii lor ratati, comentatorii uita un lucru: deocamdata, caii salbatici de la Letea nu sunt inca salam, datorita unor Romani care au ales sa se implice in mod direct, nu doar sa se revolte si sa injure din spatele computerului. O mana de oameni a crezut ca poate face ceva si s-a simtit responsabilizata sa acorde ajutorul ce-i statea in puteri. O mana de oameni a mers si-a stat in camp, alaturi de animalele infometate si batjocorite, cateva dintre ele, chiar muribunde…

Pe de alta parte, e foarte interesant ca britanicii toleranti si iubitori de animale, urmeaza a protesta in fata Ambasadei Romaniei, in mod curios aleasa din nou drept exponent al unui fenomen negativ, prezent si in alte tari din lume, chiar mult mai dezvoltate decat a noastra. Ma intreb, de pilda, de ce nu au ales sa protesteze niciodata in fata Ambasadei Canadei, impotriva macelului anual al puilor de foca? Ori in fata Ambasadelor Norvegiei si Japoniei unde, in cateva regiuni, an de an sunt casapite sute de balene si delfini in virtutea “respectarii traditiilor”? Sau impotriva testelor facute pe animale, in laboratoarele industriei cosmetice si farmaceutice? Ori mai aproape, chiar in tara proprie, fata de faptul ca datorita folosirii excesive a substantelor chimice in agricultura, berzele nu mai vin de ani buni, iar populatia de albine este in pericol?

Da, revolta este umana si binevenita! Iar protestul , individual sau public, este util si poate ajuta la schimbarea unei situatii punctuale. Eventual, la adoptarea de legi sau modificarea celor existente. Dar el nu poate schimba atitudini si mentalitati! Ori in Romania actuala, exact asta se cere - o modificare de mentalitate.

Caile sunt doua: prima este sociala, a doua individuala. In absenta celei de-a doua, prima va fi mereu sortita esecului.

Calea sociala presupune aplicarea legilor si tragerea la raspundere a celor ce nu le respecta. Sigur, aici se poate invoca politicul corupt, mincinos si lacom ce conduce tara de mai bine de douazeci de ani. Adevarat! In acelasi timp, ca ne place sau nu, fiecare suntem responsabili pentru punctul in care ne gasim, prin neimplicare, lehamite, prostie, alegerea “raului cel mai mic” sau lene.

A doua cale, cum spuneam, este individuala. De ceva vreme incoace, deplangem constant lipsa valorilor, lipsa modelelor de moralitate. Cu toate astea, cand suntem intrebati, niciodata nu suntem noi vinovati, de fiecare data ceilalti. In plus, suntem prea mici sa putem schimba ceva, singuri – atitudine pe care Biserica Ortodoxa o stimuleaza puternic!, mereu asteptand pe un altul, din exterior, sa o faca: Dumnezeu, regele, invatatorul, primaria... mai nou, Uniunea Europeana.

Dar cine oare e dator, in primul rand, sa ne educe copiii pe care pretindem ca-i aducem pe lume din dragoste!? Cati dintre noi le-am aratat prin propriul exemplu ce inseamna sa fii de partea ta, sa ai curajul propriei credinte, a propriilor pareri? Cand le-am explicat, ultima oara, altfel decat prin a le pune pumnul adultului atoatestiutor in gura, ce este bine si ce nu, sa faca? Cum le-am insuflat respectul pentru orice fiinta vie si recunostinta pentru darurile pe care natura ni le pune la dispozitie, gratuit si neconditionat?

Am fost vreodata sinceri si le-am raspuns onest “nu stiu” la intrebari, cautand apoi, impreuna, raspunsurile potrivite? In ce fel le-am dat atentie si i-am luat in serios, in ce fel i-am protejat de abuzurile la care sunt expusi constant, prin refuzul unor drepturi ce li se cuvin, prin necorelarea programei scolare cu varsta si capacitatile lor fizice si psihice, prin bombardarea lor zilnica cu mizerii si rebuturi? De cate ori am permis sa fie umiliti si redusi la tacere de catre altii, prin frica noastra de a actiona in consecinta? Si cum le-am explicat locul pe care il ocupam fiecare, cu drepturile, limitarile si consecintele nerespectarii lor?

Cati am avut indrazneala de-a recunoaste si accepta ca sunt, de multe ori, mai buni, mai isteti, mai deschisi si compasivi decat noi, fiind dispusi a ne schimba pe noi insine si nu de a-i mula pe ei peste modelul nostru?...

Sunt intrebari la care avem a ne raspunde fiecare, inainte de-a ridica degetul acuzator si de a face judecati de valoare intr-o directie sau alta, in necunostinta de cauza si-n lipsa oricarei actiuni personale.

Zilele trecute, la Letea, printre oameni abrutizati de alcool, saracie si lacomie, pentru care viul a ajuns o valoare utilitara, un copil ne-a oferit tuturor o lectie. Si-a strecurat incet, printre barnele tarcului mana inocenta, incercand sa mangaie botul unui manz. Il indragise mult si i-ar fi placut sa-l aiba, ca sa-l poata creste. Zarindu-l, un satean il izgoneste departe, catre camp…

Noi ce alegem sa facem? Il ajutam, aratandu-i ca lumea poate fi si altfel, buna si generoasa? Sau il sacrificam, acuzandu-l laolalta cu toti ceilalti? In fond, de ce ar mai conta un nevinovat sacrificat in plus, un cal ucis in plus, un intreg popor acuzat o data in plus?!...

Ai lor, ai nostri si ai altora. Japonia - o pilda pentru noi toti.

Ca multi dintre noi, probabil, in ultimele zile am stat cu privirile indreptate catre Japonia. O tara greu incercata, in care zilnic am fost martorii unor dovezi extraordinare de curaj, putere si solidaritate umana, intr-o lume in care acestea devin tot mai greu de gasit. Astfel am observat ca…

…In pofida dezastrului ce i-a lovit, printre ai lor sunt oameni ce lupta sa salveze si animalele abandonate, in graba oamenilor de a se pune la adapost de tsunami, ori ramase printre ruine, in urma distrugerilor. Ai nostri si ai altora, in goana disperata de-a fugi din fata “apocalipsei” abatute asupra Japoniei, isi abandoneaza propriile animale. Ai lor se lupta sa le gaseasca si acestora un loc si sa le ingrijeasca. Mai mult decat atat, pentru a facilita regasirea lor ulterioara, s-au gandit sa creeze si o baza de date in care sa inregistreze detaliile preluarii fiecarui animal salvat. In tara in care oamenii se ridica de jos, scuturandu-si demn vietile zguduite din temelii, pana si animalele vin sa ne invete sensul cuvantului solidaritate…

http://edition.cnn.com/2011/WORLD/asiapcf/03/17/japan.animal.rescue/index.html

Fara a se confrunta cu un necaz de o asemenea amploare, ai nostri militeaza violent pentru eutanasierea cainilor vagabonzi in masa, infierandu-i fara mila pe “iubitorii de javre”.

…Lasati pe drumuri de furia naturii ori evacuati din motive de securitate (vezi cele peste 600.000 de persoane evacuate din zona apropiata centralei de la Fukushima), ai lor infrunta frigul si absenta resurselor cu fruntea sus. Nu fura de la altii, nu se inghesuie in fata celorlalti, nu se bat, nu se omoara… Ai nostri se calca in picioare sa cumpere un kilogram de zahar, mai ieftin. Chiar daca nu le este neaparat si imediat necesar! Sau, plecati in pelerinaj sa atinga cine stie ce moaste, aproape ca isi scot ochii sa poata apuca o portie de sarmale, un pahar de vin sau o sticla de apa “sfintita” de preoti! Similar, ai altora se imbrancesc si se imping violent, sa fie primii in magazine, la promotii. Ori si mai interesant, raman perplecsi in fata unor scari rulante nefunctionale si, in loc sa le urce, se bulucesc catre lifturi. Si asta, ca sa ajunga la singurul etaj pe care-l are mall-ul...

…In taberele de refugiati, dispunand de hrana si energie limitate, unii dintre ei purtand in suflet durerea pierderii celor dragi, ai lor recicleaza plastic si doze de aluminiu. Ai altora rad si comenteaza idiot, fiind apreciati si, evident platiti pentru prostia de care dau dovada! (http://think.adevarul.ro/2011/03/japonezii-recicleaza-si-in-taberele-de-refugiati-americanii-fac-misto-de-ei/ ) Si ai nostri, si ai altora arunca mizeria pe strazi: ambalaje, caserole patate de mancare si doze de bere, in virtutea faptului ca tot e platit cineva sa le stranga. Maturatul strazilor este vazut drept o meserie rusinoasa. Din pacate, uneltele speciale si masinile cu perii folosite la curatenie, nu reusesc nici sa stranga in intregime gunoiul si nici sa confere un plus de respectabilitate celor care le folosesc…

…Confruntati cu posibilitatea unei catastrofe nucleare, cativa dintre ai lor au decis sa moara, lucrand incontinuu pentru remedierea avariilor si pentru salvarea vietilor a, poate, milioane de oameni. De pretutindeni. Pentru asta nu au cerut decat ca efortul sa le fie respectat, prin incetarea criticilor adresate lor si companiei angajatoare. Ai nostri si ai altora, la mii de kilometri distanta, departe de orice pericol iminent, asalteaza farmacii si supermarket-uri epuizand stocurile de iod si sare iodata. Sau isi exprima vehement nemultumirea ca guvernul japonez ascunde adevarata amploare a dezastrului de la Fukushima, fara sa-si fi trimis specialisti la fata locului.

…In tara in care peste 20% din populatie este trecuta de 65 de ani, pentru a nu fi o povara, multi batrani de-ai lor aleg sa traiasca si sa se descurce singuri. Ba chiar ajung la performanta de a se salva din calea tsunami-ului, pe bicicleta, la 83 de ani! http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

Nu cred ca sunt bogati: le-am privit cu atentie hainele, si fetele, si trupurile incovoiate de munca. Dar nu se plang si nu asteapta sa vada ce le va da guvernul. Multi au pierdut totul si nu au habar cum, cu ce si de unde o vor lua de la capat. Cu toate astea, nu si-au pierdut zambetul. Sunt recunoscatori ca au ramas in viata, se sprijina si se incurajeaza reciproc!

Pentru ai altora, mai mult sau mai putin necesare, wheeler-ele au devenit a doua pereche de picioare. Te-mpiedici de ele pretutindeni, frecvent conduse cu viteza, prin cele mai stramte locuri cu putinta. Batranii altora isi traiesc zilele si, in numar coplesitor dementa, prin azile de batrani si spitale, in care frumusetea si demnitatea varstei inaintate le sunt date artificial, in saloane de infrumusetare special create pentru ei. Batranii nostri, majoritatea inraiti si degradati de lipsuri (dar nu numai), traiesc intr-o mizerie ce pare sa le fi cuprins si ultima celula a trupurilor resemnate.

…Odata trecut momentul critic, ai lor se reintorc la casele distruse, iau totul de la zero. Autoritatile refac drumuri in 4 zile, oamenii curata cu lopetile namolul adus de ape, sa poata elibera soselele pe care vor duce la gunoi resturile vietilor pierdute. Abia apoi vor putea incepe reconstructia! Intre cei ce se reintorc, cativa cauta printre ruine un semn ca cei dragi s-au putut salva. Ca n-au murit! Printre ei, seful pompierilor voluntari din localitate, plecat imediat dupa cutremur sa ajute la consolidarea unui zid impotriva tsunami-ului, descopera ca si-a pierdut intreaga familie: sotia, familia fiului si cei patru nepoti. Daramat, in stare de soc, omul nu stie ce sa spuna, e incapabil sa reactioneze. Cameramanul insa, nu-i acorda nici minimul respect de a-si trai drama in intimitate. Obiectivul apropie si focalizeaza pe lacrimile si mainile ce i se frang a neputinta, in dreptul gurii. http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

De mult au uitat, si ai nostri si ai altora, ce inseamna respectul pentru durerea si suferinta celuilalt! De cand se exhiba public toate asa-zisele necazuri si probleme, s-a ajuns sa se intre cu bocancii in viata celorlalti, in numele deschiderii, prieteniei si intrajutorarii. Este nevoie de imagini tot mai dure, ca sa trezeasca un strop de simtire in noi, este nevoie de hohote de plans si urlete, ca sa putem vedea agonia din sufletul celor ce ne stau in fata…

Recent, am vazut filmul The Road. Imi place sa cred ca el reprezinta un scenariu posibil, dar putin probabil, in cazul unei catastrofe mondiale. In ceea ce-i priveste pe japonezi, avand in fata ochilor filmul ultimelor zile, ma simt tentata sa spun ca putin probabilul ar fi chiar imposibil!

Sa fie, oare, supravietuirea in sine mai importanta decat masura in care putem ramane oameni pana la capat?! In aceste zile ni se arata ca nu…

7...5...3

O poveste lunga. Cu bune si rele, ca orice poveste de viata.

O zi calda de primavara. Un prezent fericit.

Au fost 7. Au ramas 5, iar de curand, numai 3. Ildi, Pingu si Bursi. Dupa exact... 4 luni!...

romania, incotro?!...

De ceva vreme incoace, ma simt in tara ca pe o corabie in deriva. Nu am televizor, internetul functioneaza cu opintiri, dar si asa, uneori mai merg si mai citesc din presa online. Presa, si ea... am vazut pentru o perioada de doua luni de zile, din cele sase de Targu Mures, cam ce inseamna. Cu toate astea, de multe ori chiar nu ma pot abtine.

Citesc articole, spicuiesc printre comentarii... 99% sunt generalizari agramate, vulgare si extraordinar de agresive. Sub protectia anonimatului oferit de un pseudonim (sau un "nick", asa cum e modern acum sa spui) diversi... cetateni isi deverseaza prostia si frustrarile acumulate cred, de generatii intregi. In functie de subiectul articolului, numarul comentariilor variaza de la doua-trei, pana la cateva sute. Ceea ce ma inspaimanta este faptul ca pseudonimele nu se repeta. De unde ajung sa ma intreb, infrigurata, daca asta este nivelul general de gandire, de pregatire (= cultura), de ignoranta al majoritatii societati romanesti actuale. Despre nivelul de dezvoltare a constiintei este inutil sa mai amintesc.

In speta, fiecare site are o sectiune-sinteza, unde poti vedea care sunt cele mai vizionate sau comentate stiri. Un fel de top. Top de unde am dedus ca-n tara asta, cele mai cautate subiecte sunt: crimele, violurile, scandalurile din te miri ce sat de prin romania (da, nu mai e de mult Romania!), viata minoritarilor nostri, pornografia (de la cea neaosa, la cea politica), exhibitionismul. A, si sa nu uit: moartea si viata de dincolo de moarte (da’ tot pe lumea asta) a "regelui pop", Michael Jackson.

Uneori ma revolt, alteori ma scarbesc. Uneori, pierzand luciditatea pentru cateva momente, ma enervez si-mi vine sa ma port la fel: birjareste. Din pacate insa, nu ajuta. Decat, poate, prin faptul ca astfel mai deschid (intre patru pereti) supapa de furie, deznadejde sau revolta...

De cateva zile incoace societatea e framantata – la fel si presa ori televiziunile – de doua subiecte: criza politica – demisia de la guvernare a psd – si criza sociala – greva din 5 octombrie a principalelor sindicate, urmata de mitingul din data de 7. Se vorbeste despre manipulare. Se incearca cumpararea in modul cel mai "pe fata" si mai jenant cu putinta a sindicatelor, prin masuri de genul: "sindicatele vor putea sa-si cumpere sediile de la RAPPS, la preturi mici", pregatite de catre guvernanti absolut intamplator ( ?) exact in dimineata zilei de 5 octobrie.

Nu spun ca aceasta greva ar putea schimba multe… Dar nici nu cred ca ar putea adanci o situatie la care s-a ajuns in timp, dupa 20 de ani de furturi ca-n codru ale celor ce ne-au guvernat si ce inca ne guverneaza. Comentariile la astfel de stiri, sunt multe. Si foarte urate. Oamenii sunt condamnati la gramada, fara drept de apel, pentru lipsa lor de "patriotism ", pentru faptul ca "nu inteleg ca tara e la greu si, in loc sa puna umarul la munca sa o sustina, fac greva ". In plus, toti sunt "spagari " si "lenesi", caci "la stat se sta, nu-i ca la privat"... Despre injuraturi ca la usa cortului, nu mai vorbesc!

Mi-e imposibil sa mai am ceva de spus pe marginea lor... DAR ! Nu pot sa nu remarc faptul ca mult-discutata taxa auto, a generat la vremea ei un val imens de comentarii asa-zis solidare, in care oamenii se incurajau intre ei sa iasa in strada pentru a sustine eliminarea ei. "O noua revolutie" reprezenta, in opinia majoritatii, unica solutie.

Ce pot sa-nteleg, deci ? Ca masina le e mai importanta multor romani, decat o burta goala (cum e cazul unora, destul de multi, din cei iesiti in strada deunazi), decat dreptul la Educatie sau dreptul la Sanatate ?... Imaginea primeaza, asadar. Nu are importanta daca continutul este gaunos!

Frumos vorbea Cartarescu la un moment dat despre "sentimentul romanesc al isteriei" si cumplit de adevarat...

Si, pe fondul a toate cele de mai sus, se desfasoara si campania electorala. Sau circul politic electoral. Iar in privinta asta, desi locuiesc intr-un oras mic, am avut neplacerea de-a ma intalni cu emisarii a doi dintre candidati: crin antonescu si mircea geoana.

Iata, pe scurt, si povestile.

E poate mai bine de-o luna, cand, intr-o dupa-amiza suna cineva la interfon. Raspund, si o voce tanara – nu cred ca avea mai mult de 17-18 ani – imi ciripeste suav : "buna ziua, fac parte din echipa lui crin si vreau sa va inmanez un plic, personal!". Cum, nu stiti care crin?! Nici eu nu am stiut intr-o prima fractiune de secunda. Am vrut sa apas pe "vorbeste" si sa-i spun ca nu ma intereseaza crinii, insa degetul mi-a luat-o inaintea gandului si a apasat pe "intra". In cateva secunde, cineva imi suna la usa. Deschid. O tanara fata (vazand-o, imi pare si mai mica) isi cere scuze pentru deranj, se prezinta din nou ca facand parte din "echipa lui crin" si ma intreaba daca ma poate retine sa-i raspund la cateva intrebari. Daca bine imi amintesc, iata care erau patru, din cele cinci in total:

1. ati mers anul acesta in concediu? 2. din salariu, dupa cheltuielile de baza, mai raman ceva bani in plus, sau nu? 3. mergeti sa votati? 4. daca da, v-ati hotarat si pe cine votati?

A cincea imi scapa, dar era in acelasi ton cu celelalte. La final, imi multumeste politicos, imi cere un numar de telefon la care, imi spune ea, este posibil sa ma sune cei de la sediu ca sa verifice autenticitatea vizitei si pleaca. Nu inainte de a ma intreba daca am, la randul meu, intrebari. Da, as fi vrut sa-i spun: ce anume te-a determinat pe tine, sau ce anume te-a convins sa intri in randurile "echipei lui crin"? Am renuntat insa, caci in afara faptului de a parea ca ma dau desteapta, nu ar fi avut nici un sens...

In plicul primit, pe langa cartea de vizita si fluturasul obisnuit, cu propaganda electorala, am mai gasit inca un plic. Unul autotimbrat, cu o foaie alba inauntru, pe care eram incurajata sa-mi trimit observatiile, problemele cu care ma confrunt si eventualele propuneri, deoarece crin este interesat de ceea ce se intampla cetateanului de rand si e hotarat ca impreuna sa curatam romania de lichele. In plus, aflu ca el a sustinut intotdeauna interesele noastre. In ce fel, ramane o mare enigma pentru mine!...

Grosolana si ordinara manipulare a tinerilor! Sa profiti nemernic de faptul ca la varsta asta, acesti copii inca isi cauta o identitate, ca implinirea nevoii de a-si construi un ego, de a fi important, de a face o diferenta prin propriile actiuni, este atat de puternica incat o campanie electorala poate parea un bun prilej in sensul asta (prin sloganurile populiste si ipocrite), mi se pare fundamental imoral!

Vizita mi-a smuls zambete amare si mi-am spus in gand ca "astept" cu interes si actiunile electorale ale celorlalti candidati la prezidentiale. Si n-am avut mult de asteptat.

Saptamana trecuta, pe la ora 5 dupa-amiaza, incepe brusc si puternic sa se auda muzica dintre blocuri. Muzica ritmata, de dans, basii facand sa vibreze podelele. Nedumerita, merg sa ma uit pe fereastra, intrebandu-ma in acelasi timp (retoric, evident!) daca nu era o lege, a linistii publice, conform careia in intervalul 15-17 parca, ar fi trebuit sa fie liniste... Privind afara, vad un autocar parcat la marginea trotuarului si, doua blocuri mai departe, un grup de tineri imbracati cu bluze rosu aprins, dansand.

Spectacol de street dancing. Melodiile se schimba rapid si, in acelasi timp, un individ striga intr-un microfon incurajand oamenii de pe strada sa li se alature. N-am retinut alte refrene, dar "I’m a fire starter…" al celor de la Prodigy, mi s-a parut reprezentativ.

Autocarul acoperit cu folii autocolante rosii promova mut, ca si tricourile de aceeasi culoare ale tinerilor, candidatura la presedintie a lui mircea geoana. Toata nebunia a durat undeva spre o jumatate de ora.

Nu stiu ce mesaj au intentionat sa transmita organizatorii, la fel nu stiu cu ce impresie au ramas oamenii din oras, la plecarea protagonistilor. Pentru mine insa, a fost o dovada in plus ca circul a ramas inca, una din metodele preferate de promovare a politicului. Si nu numai. Ca oricine poate face orice, oricat si oricum, oriunde "il apuca cheful".

Actiunile saltimbance ale dansatorilor n-au facut decat sa-mi promita ca lipsa de respect si de bun simt, lipsa de continut, de valori si de responsabilitate se vor mentine cu geoana, ca presedinte.

Despre basescu... nu mai e nimic de zis. Trimisii lui n-au ajuns inca si prin urbea noastra (nu-i prea tarziu, insa), dar am citit recent, pe blogul lui Flavius, ca la Brasov se strangeau semnaturi pentru el. Si nu prea se inghesuiau sustinatorii!...

Din pacate, (contra)candidatii lipsesc cu desavarsire, si tot asa si perspectivele de mai bine pentru tara asta. Iar cand spun mai bine, ma refer la o directie coerenta si constructiva, fie ea oricat de grea!

Inchei "optimist" cu intrebarea (si ea retorica): romania, incotro ?!...

the sound of music

asta ascult de cateva zile, revazand bineanteles si filmul, unul din preferatele mele. :)

the sound of music...

climb every mountain...

Climb every mountain,

Search high and low,

Follow every byway,

Every path you know.

Climb every mountain,

Ford every stream,

Follow every rainbow, '

Till you find your dream.

A dream that will need

All the love you can give,

Every day of your life

For as long as you live.

Omului-râu...

Cati oameni intalnim intr-o viata? Si pe cati dintre cei intalniti ajungem sa-i cunoastem? Si oare fata de cati din cei pe care ii cunoastem, ne deschidem si lasam ca ceea ce vine dinspre ei sa ne atinga sufletul?...

De cate ori si cu cati oameni putem spune ca ne-am "intalnit" cu adevarat?...

Cred ca sunt oameni pe care ii intalnim in fiecare zi, dar atunci cand vine clipa despartirii de ei, raman in urma cateva amintiri, ce se sterg incet in praful anilor ce trec dupa aceea...

Si cred ca mai sunt oameni pe care ii intalnim fie si o singura data in viata, dar a caror amprenta ramane atat de pregnant si de proaspat intiparita in sufletul nostru, mult dupa ce ei "nu mai sunt..."

Astazi vreau sa povestesc despre omul-râu, sau doamna Popa, asa cum am cunoscut-o eu. Doamna Wilhelmine Popa. Pentru ca astazi, 13 august, e un an de cand nu mai e cu noi, dar a ramas prezenta in cativa dintre noi, cei care am cunoscut-o...

Imi amintesc cu nostalgie prima intalnire. Era in vara lui 2006. Iulie 2006. Tabara de vara de la Balvanyos se sfarsise si plecam fiecare spre casele noastre. Cativa dintre noi ne-am decis sa ne oprim la Sinaia sa-i facem o vizita, auzind ca venise in tara. Eram patru, doi dintre noi la prima intalnire cu ea...

Eram emotionati tare cu totii, ca niste copii in prima lor zi de scoala. Si nerabdatori, unii s-o revada, altii s-o intalneasca.

Ne-a primit cu bucurie si foarte multa caldura. Am baut o cafea, am povestit una-alta. Ne-a privit atent pe rand, ne-a intrebat cum suntem si ne-a acordat atentie in egala masura. Ne-am simtit acceptati.

Dupa un timp - o ora poate - ne-am despartit. Am simtit cu totii ca timpul ei si al nostru era important si trebuia respectat: ne spusesem ce era de spus, mai mult ar fi fost doar vorbe.

Ne-a condus pana in poarta, ne-a sarutat obrajii si ne-a imbratisat pe fiecare in parte. Emotionati in continuare - eu, cel putin eram - ne cautam cuvintele de despartire. Ne-a spus ceva de genul: ne vedem la Dusseldorf peste 3 saptamani - uitandu-se catre mine, si ne-a urat sa ramanem sanatosi cu totii si ingerul nostru sa ne aiba in paza.

Apoi, cu un gest care ne-a impresionat definitiv, a ridicat firesc o mana in zare, aratand catre o minuscula parapanta (evident, noi nu o vazusem!) ce dansa pe cerul senin ca oglinda, spunand: "si va doresc sa zburati in fiecare zi, pe drumul vostru, asa cum zboara parapanta aceea!"...

Si-asa am plecat. Iar pana la gara din Sinaia, unde am coborat sa luam trenul, nu-mi amintesc sa mai fi spus multe cuvinte nici unul dintre noi...

Apoi a urmat saptamana de la Dusseldorf si tot ceea ce ne-a daruit din plinatatea fiintei sale de om-râu, mereu curgand la vale, spre intalnirea cu oceanul: caldura, blandete, liniste, generozitate, acceptare, fermitate, tinerete a sufletului, onestitate, autenticitate si atat de multa bucurie de viata!

Ni le-a daruit cu modestie si fara exceptie, tuturor celor ce-am consimtit sa-i primim Darul...

Cu bucurie si recunostinta ca drumurile noastre s-au intersectat in viata asta, inchin si ma inclin in fata calatoriei dumneavoastra doamna Popa!

Si sper ca si a mea sa fie una dusa pana la capat, mereu cu fruntea sus...

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

Vor trece peste lume crunte roti

ca tunetul cu greii lui saboti

sau poate-o arde-n cer Casiopeea

si umbre dulci, tiptil ca niste hoti,

si-or furisa in taine-albastre cheia

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea,

dar vom pleca pe rand toti, toti.

Nu stim cum va fi clipa. Poate unii

s-or apuca de prag cu brat flamand,

altii vor vrea sa plece mai curand;

unii-n genunchi, iar altii ca gorunii,

inalti si drepti sub fulger sangerand,

dar beti de tuica tare a furtunii.

Nu stim cum va fi clipa pentru unii,

dar vom pleca pe rand, pe rand...

Si de-om pleca si cei ce n-or s-adune

pe tample nici un spin aurifer,

si cei ce-am strans din lupte si din fier

o zdreanta sfanta ca o rugaciune,

cu toti vom sti la portile de ger

ca-n lacrimarea clipei care-apune

palpita vesnicii care nu pier...

Toti vom pleca, dar nimeni nu va spune

ca nu-si avu in lut un strop de cer.

Si toti vom duce-n noi cate-o minune.

Radu Gyr - Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

Punct si de la capat... sau in continuare

"Nu lasa pe maine, ce poti face azi" spune un vechi proverb...

Mai demult am citit undeva si o alta forma a lui ce suna cam asa: "lasa pe maine ce nu poti face azi, caci poimaine s-ar putea sa nu mai fie nevoie sa il faci deloc".

Astazi am descoperit ca toate lucrurile lasate neincheiate pe drum, se intorc la un moment dat sa le pui punct.

Iar reintalnirea cu ele poate avea loc in cea mai nepotrivita perioada din viata ta, ori forma in care revin poate fi cu mult mai complicata.