the remains of today

 aspiration... / nazuinta...

where do we go from here?... / de aici inspre mai departe...

flowers in the window (in old medieval part of Brasov)... / flori la fereasta (in centrul istoric al Brasovului)...

Earth day. Every day.

The sweet smell of a great sorrow lies over the land

Plums and smoke rise and merge into the leaden sky

A man lies and dreams of green fields and rivers,

But awakes to a morning with no reason for waking.

He's haunted by the memory of a lost paradise

In his youth or a dream, he can't be precise

He's chained forever to a world that's departed

It's not enough, it's not enough.

His blood has frozen and curdled with fright

His knees have trembled and given way in the night

His hand has weakened at the moment of truth

His step has faltered.

One world, one soul

Time pass, river roll...

And he talks to the river of lost love and dedication

And silent replies a swirl invitation

Flow dark and troubled to an oily sea

A grim intimation of what is to be.

There's an unceasing wind that blows through this night

And there's dust in my eyes that blinds my sight

And the silence that speaks so much louder than words,

Of promises broken...

Acasa, in sfarsit...

Ciprian Porumbescu - Hora Detrunchiatilor

Candva...

Candva, demult, Omul si-a trait aparteneta la universul inconjurator deopotriva mineral, vegetal si animal. Ca urmare, natura l-a invatat unde si cum sa-si gaseasca tamaduirea, atat a trupului cat si a sufletului.

Candva, demult, omul a decis sa rupa legatura, pornind in cautarea unui “altceva” iluzoriu. Ca urmare, glasurile naturii au tacut, iar omul a uitat treptat invataturile sale. Temeri, superstitii, ignoranta, prejudecati… rand pe rand, s-au asternut peste cele uitate, indepartandu-l si mai mult de sine insusi.

Plante si animale, soapte si fosnete, vanturi si ploi, semne si incantatii ce altadata ii calauzeau pasii catre lumina constiintei stateau acum in umbra necunoscute, neauzite.

Natura intreaga, asteptand rabdatoare acea scanteie menita sa reechilibreze balanta Omului cu pamantul, cu cerurile si cu lumea...

Long time ago, the Man had lived his belonging to the Universe altogether mineral, vegetal and animal. Therefore, the Nature taught him where and how to discover the sources of healing his body and soul.

Long time ago, the man had decided to destroy that bond, in search of a chimeric “something else”. Therefore, the voices of the Nature had gone silent and the man slowly forgot her teachings. Fears, superstitions, ignorance, prejudices… one by one fell over what had been forgotten, estranging him more and more from himself.

Plants and animals, whispers and murmurs, winds and rains, runs and chanting that once had guided him towards the light of the consciousness stood now in the shadow unknown, unheard.

Nature herself, patiently waiting for that sparkle meant to bring back the broken balance of the Man with the earth, the sky and the world…

Redescoperind Romania / Rediscovering Romania

Cand simti ca locul tau este niciunde, iar pretutindeni este mult prea departe, intoarce-te si bea o gura din izvorul ce te-a hranit inca de la primii pasi. Acasa.

Aseaza-te cuminte pe pamantul cald, asculta vantul. In adierea-i blanda, vei auzi glasurile celor ce ti-au lasat mostenire un nume, o limba si o tara. Romania.

Nu te lasa pacalit de ce vei auzi inainte sa pleci! Si nu-ti lua cu tine bagaje mari si multe: frici, prejudecati, dezamagiri, regrete, asteptari. Odata ajuns, deschide-ti inima, lasa-ti ochii liberi sa rada si sa planga preaplinul dinauntru, si-ti vei reaminti. De tine.

Va fi o calatorie de neuitat.

The moment you feel your place is nowhere and everywhere is so far away, that is the time to go and drink right from spring that fed your very first steps. Home.

Lie quietly on the warm earth, listen to the wind’s whispers. They will carry the voices of those who left you the legacy of a name, a language and a country. Romania.

Don’t let yourself be deceived by what you’ll hear before you go! And travel light: no fears, prejudices, disappointments, regrets, illusions. Once there, open your heart, free your eyes to laugh and cry the overflow inside and you’ll remember. Of yourself.

It will be a journey to remember always.

germinal

Ai lor, ai nostri si ai altora. Japonia - o pilda pentru noi toti.

Ca multi dintre noi, probabil, in ultimele zile am stat cu privirile indreptate catre Japonia. O tara greu incercata, in care zilnic am fost martorii unor dovezi extraordinare de curaj, putere si solidaritate umana, intr-o lume in care acestea devin tot mai greu de gasit. Astfel am observat ca…

…In pofida dezastrului ce i-a lovit, printre ai lor sunt oameni ce lupta sa salveze si animalele abandonate, in graba oamenilor de a se pune la adapost de tsunami, ori ramase printre ruine, in urma distrugerilor. Ai nostri si ai altora, in goana disperata de-a fugi din fata “apocalipsei” abatute asupra Japoniei, isi abandoneaza propriile animale. Ai lor se lupta sa le gaseasca si acestora un loc si sa le ingrijeasca. Mai mult decat atat, pentru a facilita regasirea lor ulterioara, s-au gandit sa creeze si o baza de date in care sa inregistreze detaliile preluarii fiecarui animal salvat. In tara in care oamenii se ridica de jos, scuturandu-si demn vietile zguduite din temelii, pana si animalele vin sa ne invete sensul cuvantului solidaritate…

http://edition.cnn.com/2011/WORLD/asiapcf/03/17/japan.animal.rescue/index.html

Fara a se confrunta cu un necaz de o asemenea amploare, ai nostri militeaza violent pentru eutanasierea cainilor vagabonzi in masa, infierandu-i fara mila pe “iubitorii de javre”.

…Lasati pe drumuri de furia naturii ori evacuati din motive de securitate (vezi cele peste 600.000 de persoane evacuate din zona apropiata centralei de la Fukushima), ai lor infrunta frigul si absenta resurselor cu fruntea sus. Nu fura de la altii, nu se inghesuie in fata celorlalti, nu se bat, nu se omoara… Ai nostri se calca in picioare sa cumpere un kilogram de zahar, mai ieftin. Chiar daca nu le este neaparat si imediat necesar! Sau, plecati in pelerinaj sa atinga cine stie ce moaste, aproape ca isi scot ochii sa poata apuca o portie de sarmale, un pahar de vin sau o sticla de apa “sfintita” de preoti! Similar, ai altora se imbrancesc si se imping violent, sa fie primii in magazine, la promotii. Ori si mai interesant, raman perplecsi in fata unor scari rulante nefunctionale si, in loc sa le urce, se bulucesc catre lifturi. Si asta, ca sa ajunga la singurul etaj pe care-l are mall-ul...

…In taberele de refugiati, dispunand de hrana si energie limitate, unii dintre ei purtand in suflet durerea pierderii celor dragi, ai lor recicleaza plastic si doze de aluminiu. Ai altora rad si comenteaza idiot, fiind apreciati si, evident platiti pentru prostia de care dau dovada! (http://think.adevarul.ro/2011/03/japonezii-recicleaza-si-in-taberele-de-refugiati-americanii-fac-misto-de-ei/ ) Si ai nostri, si ai altora arunca mizeria pe strazi: ambalaje, caserole patate de mancare si doze de bere, in virtutea faptului ca tot e platit cineva sa le stranga. Maturatul strazilor este vazut drept o meserie rusinoasa. Din pacate, uneltele speciale si masinile cu perii folosite la curatenie, nu reusesc nici sa stranga in intregime gunoiul si nici sa confere un plus de respectabilitate celor care le folosesc…

…Confruntati cu posibilitatea unei catastrofe nucleare, cativa dintre ai lor au decis sa moara, lucrand incontinuu pentru remedierea avariilor si pentru salvarea vietilor a, poate, milioane de oameni. De pretutindeni. Pentru asta nu au cerut decat ca efortul sa le fie respectat, prin incetarea criticilor adresate lor si companiei angajatoare. Ai nostri si ai altora, la mii de kilometri distanta, departe de orice pericol iminent, asalteaza farmacii si supermarket-uri epuizand stocurile de iod si sare iodata. Sau isi exprima vehement nemultumirea ca guvernul japonez ascunde adevarata amploare a dezastrului de la Fukushima, fara sa-si fi trimis specialisti la fata locului.

…In tara in care peste 20% din populatie este trecuta de 65 de ani, pentru a nu fi o povara, multi batrani de-ai lor aleg sa traiasca si sa se descurce singuri. Ba chiar ajung la performanta de a se salva din calea tsunami-ului, pe bicicleta, la 83 de ani! http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

Nu cred ca sunt bogati: le-am privit cu atentie hainele, si fetele, si trupurile incovoiate de munca. Dar nu se plang si nu asteapta sa vada ce le va da guvernul. Multi au pierdut totul si nu au habar cum, cu ce si de unde o vor lua de la capat. Cu toate astea, nu si-au pierdut zambetul. Sunt recunoscatori ca au ramas in viata, se sprijina si se incurajeaza reciproc!

Pentru ai altora, mai mult sau mai putin necesare, wheeler-ele au devenit a doua pereche de picioare. Te-mpiedici de ele pretutindeni, frecvent conduse cu viteza, prin cele mai stramte locuri cu putinta. Batranii altora isi traiesc zilele si, in numar coplesitor dementa, prin azile de batrani si spitale, in care frumusetea si demnitatea varstei inaintate le sunt date artificial, in saloane de infrumusetare special create pentru ei. Batranii nostri, majoritatea inraiti si degradati de lipsuri (dar nu numai), traiesc intr-o mizerie ce pare sa le fi cuprins si ultima celula a trupurilor resemnate.

…Odata trecut momentul critic, ai lor se reintorc la casele distruse, iau totul de la zero. Autoritatile refac drumuri in 4 zile, oamenii curata cu lopetile namolul adus de ape, sa poata elibera soselele pe care vor duce la gunoi resturile vietilor pierdute. Abia apoi vor putea incepe reconstructia! Intre cei ce se reintorc, cativa cauta printre ruine un semn ca cei dragi s-au putut salva. Ca n-au murit! Printre ei, seful pompierilor voluntari din localitate, plecat imediat dupa cutremur sa ajute la consolidarea unui zid impotriva tsunami-ului, descopera ca si-a pierdut intreaga familie: sotia, familia fiului si cei patru nepoti. Daramat, in stare de soc, omul nu stie ce sa spuna, e incapabil sa reactioneze. Cameramanul insa, nu-i acorda nici minimul respect de a-si trai drama in intimitate. Obiectivul apropie si focalizeaza pe lacrimile si mainile ce i se frang a neputinta, in dreptul gurii. http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

De mult au uitat, si ai nostri si ai altora, ce inseamna respectul pentru durerea si suferinta celuilalt! De cand se exhiba public toate asa-zisele necazuri si probleme, s-a ajuns sa se intre cu bocancii in viata celorlalti, in numele deschiderii, prieteniei si intrajutorarii. Este nevoie de imagini tot mai dure, ca sa trezeasca un strop de simtire in noi, este nevoie de hohote de plans si urlete, ca sa putem vedea agonia din sufletul celor ce ne stau in fata…

Recent, am vazut filmul The Road. Imi place sa cred ca el reprezinta un scenariu posibil, dar putin probabil, in cazul unei catastrofe mondiale. In ceea ce-i priveste pe japonezi, avand in fata ochilor filmul ultimelor zile, ma simt tentata sa spun ca putin probabilul ar fi chiar imposibil!

Sa fie, oare, supravietuirea in sine mai importanta decat masura in care putem ramane oameni pana la capat?! In aceste zile ni se arata ca nu…

20:30 - 21:30. Earth Hour.

nostalgii de toamna

dimineata a venit rece. cu bruma pe firele de iarba, si cu parbrize inghetate. un rasarit de soare superb. aerul tare si limpede, lasa sa se vada printre blocurile de vis-a-vis muntii acoperiti de prima zapada.

aparent, iarna a venit mai repede. de ce spun, aparent? pentru ca desi ieri dimineata prima ninsoare din an ne-a facut botezul, astazi soarele straluceste hotarat. a cuprins in bratele-i calde Natura si o dezmiarda cu duiosie dupa trei nopti de frig.

imi vin in minte brandusele ce impanzeau padurea de pe Dealul Persanilor, sambata trecuta. covor fragil si delicat, movuliu-pal. cresteau curajoase inclusiv pe marginea drumului. in pamantul tare si sterp, printre mizerii aruncate din masini. ni se daruiau privirii neconditionat, fara sa ceara nimic in schimb.

refuz sa cred ca toamna s-a dus deja. stiu ele mai bine de ce au inflorit a doua oara! "branduse inflorite in octombrie, sunt semn de toamna lunga", spuneau batranii. astept deci, ca toamna sa se reintoarca.

toamna cu miros de ploaie si de soare, de frunze ruginii, de gutui si... placinta cu dovleac - preferata mea, inca din copilarie.

Ingrediente:

- 400 g faina, un praf de sare, un ou, 2 linguri de ulei, o lingura de otet (de mere si miere am pus eu) si aprox. 200 ml apa calduta

- un kg de dovleac, 8 linguri de zahar (± in functie de cat de dulce e dovleacul), scortisoara dupa placul inimii si, cui ii place, nuca taiata marunt

Preparare:

Din faina, ou, ulei, otet, sare si apa se framanta un aluat elastic, pana ce se desprinde usor de pe maini. Cam... 5 minute dureaza asta. Cand e gata, se face o bila, se unge cu ulei si se pune intr-un castron acoperit cu un prosop de bucatarie sa se odihneasca dupa atata framantat. :) In jur de 30 de minute. Daca nu va grabiti, lasati-l chiar mai mult. Foile ies mai elastice si se intind usor si subtiri, fara sa se rupa.

Cat timp se odihneste aluatul, se curata dovleacul si se da pe razatoarea mare. Apoi se adauga zaharul si se amesteca.

Din aluatul obtinut se intind doua foi subtiri. Pe fiecare se intinde uniform jumatate din cantitatea de dovleac si se presara scortisoara (cum spuneam, dupa placul inimii), lasand 2-3 cm liber pe margini. Tot aici, se adauga si nuca. Se strang capetele, se ruleaza. Se unge pe deasupra cu galbenus de ou si se coace la foc potrivit (180-200 grade) cam 40 de minute, pana ce devine aurie deasupra.

Pofta buna!

fara titlu

De vreo saptamana incoace, se simte bine ca a venit toamna. Nu din cauza temperaturilor. Nu stiu de ce, e doar un sentiment. Zilele sunt inca, majoritatea, insorite si-un vant caldut adie de-ti vine sa te culci afara, in iarba. A venit toamna. Cu dimineti placut de reci, cu miros de struguri tamaiosi neculesi inca, cu miros de brad din padurile Fagarasilor, cu miros de foc de lemne... Nu-mi dau seama cum si de unde. Si ma simt cumva la tara, unde lucrurile au o alta asezare, un alt ritm, o alta bataie de inima.

Apoi, incet-incet soarele urca pe cer si-odata cu el urca si forfota orasului. Muncitori pe schele, flexuri, masini de mare tonaj aducand materiale. Peste drum, se construiesc blocuri ANL. Cainii pripasiti printre blocuri, un element devenit deja obisnuit in peisaj, au inceput sa umble in grupuri mai mari, incercand totodata sa-si marcheze teritorii cat mai largi. Se latra, se maraie, pun pe fuga intrusii. Instinctiv, stiu ca la un moment dat va veni si zapada, cand mancarea va fi putina si e bine sa aiba unde cauta.

Pe firele de inalta tensiune si pe acoperisurile blocurilor de peste drum, cateva ciori se dezmortesc in primele raze de soare. Unele se pigulesc, isi intind aripile si picioarele, unele par inca amortite. Altele, mai matinale, si-au inceput deja zborul si sporovaiala vesela si ascutita. Doar ele mai "canta" in oras, cu vrabiile si gugustiucii. Si noaptea, mai suna cateodata prelung tipatul unei pasari de prada. Restul, majoritatea de-acum, au plecat deja...

Cuibul de berze de pe cosul casei din colt, cum merg spre piata, e gol de doua saptamani. Inainte de plecare, erau patru. Mari si gratioase, nu mai deosebeai parintii de copii. In lipsa, le-am spus in gand «drum bun si sa ne revedem cu bine»!

Pe trotuar oamenii merg inspre treburile lor. Unii senini, privind din cand in cand in jur la dimineata senina, altii aplecati usor de spate, privind mai mult in pamant. Toti insa, merg linistiti. Nu par sa se grabeasca fara rost si asta imi place.

E mai bine de-o luna de-acum de cand am revenit acasa, dupa o absenta de sase luni. Desi imposibil, eram cumva convinsa ca nimic nu se va fi schimbat intre timp. Si totusi, surprizele au fost multe si frumoase. Dincolo de cosmetizarea orasului – asfaltare, sadire de pomi pe marginea drumului, reamenajarea celor cateva parcuri, etc. – lucruri pe care nu stiu de ce, dar ma incapatanez sa le consider « de la sine intelese » intr-un loc cat de cat civilizat, am regasit cu emotie multe lucruri dragi.

In primul rand aerul mai tare, mai curat, ametitor parca dimineata si seara.

Fagarasii din zare, printre care ceata pluteste in fuioare de lana netoarsa. Fagarasii prin padurile carora pamantul respira profund dupa fiecare ploaie, ca rasuflarea unui cal ostenit si infierbantat in miez de iarna. Atat de aproape si totusi, atat de departe !

Salcamii din fata blocului, tunsi scurt in toamna trecuta, acum sunt crescuti la loc. De parca nici n-ar fi fost tunsi vreodata. Campul de vis-a-vis isi tot schimba straiele inca din august. Acum e cenusiu-roscat, cu palcuri de verde ici-colo. Si parca arde mocnit in lumina blanda si rosie a apusului de soare. Buruienile au crescut mai sus de brau si-n fiecare dupa-amiaza raspandesc in jur miros de fan.

In spatiul verde din fata sunt trei mesteceni. Mici, subtiri si palizi ca odraslele domnesti de alta data, par fragili - ceva din ei imi aduce in minte figura lui Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, asa cum era zugravita intr-o carte din copilarie. La fiecare furtuna puternica ma uitam cum ii indoaie vantul si tremuram alaturi de ei... sa nu se rupa ! Acum au crescut. Incredibil de mult in sase luni. I-am privit indelung si am vazut la ei un inceput de mustata si haina de tanar voievod. Doamne, cat de frumosi pot fi!

Tot aici i-am gasit si pe cei doi gugustiuci, care de anul trecut inca se tot incapataneaza sa-si faca un cuib in coltul balconului. Nu reusesc. Inceputul de cuib, prost incropit inca de la inceput, se naruie ca lucrarea mesterului Manole, peste noapte. In plus, orice miscare in spatele geamurilor cu perdele ii sperie si-i alunga pentru cateva ore bune. Sunt dulci si nostimi in incapatanarea si stangacia lor. Si se iubesc, se alinta si se dragalesc in fiecare zi.

La scurta vreme de la intoarcere, i-am reintalnit si pe cei doi oameni in care, cred eu, sufletul acestui oras inca arde. Amandoua sunt batrane. Despre prima, am mai povestit aici. Ca prima data cand am intalnit-o, se odihnea. Ceva mai ponosit imbracata, cu obrazul cernit de tristete si ochii pierduti parca in ceata amintirilor. Mica si firava, adusa de spate de parca grijile intregii lumi s-au strans acolo intr-o desaga. Nu stiu daca acum « e in nevoie ». N-am indraznit s-o mai intreb... De-atunci si pana astazi, am revazut-o cred de cinci-sase ori. Uneori se odihneste, alteori merge incet spre casa, ducand in mana aproape de fiecare data o sacosa ce pare goala... si ca ea, cine stie cati mai sunt ?...

Pe cea de-a doua am intalnit-o prima data intr-o zi de primavara. Mergeam pe drum, prin dreptul unei case boieresti mari, acoperite cu iedera, o casa ce m-a atras printr-un « ceva » al ei, inca din primul moment. Nu e o casa in care mi-ar placea sa locuiesc. E o casa trainica si mandra, insa batrana si rece. Genul de casa-muzeu care inchide intre peretii ei multe povesti de viata. In dreptul ei, se oprise si ea. Mica de inaltime si imbracata frumos, cu o sacosa din vinilin maro destul de incarcata, din care ieseau un colt de bagheta si cateva fire de verdeata. Brusc, in trecere, am vazut-o cazand. M-am intors si-am privit-o o fractiune de secunda, timp in care picioarele mele s-au repezit catre ea. Avea o privire usor bulversata, de parca nu intelesese nici ea ce se intamplase. Am intrebat-o daca e bine, daca o doare ceva, daca s-a lovit. Mi-a raspuns ca e bine. Am ajutat-o sa se ridice, sprijinind-o cu un brat, iar cu cealalta mana i-am luat de pe jos sacosa.

M-am oferit s-o conduc pana acasa, ori mai bine sa o duc pana la urgenta la spital, ca era aproape. Mi-a raspuns ca nu-i nevoie, caci se simte bine si intr-o ora-doua vine si fiica ei in vizita. Doar s-o ajut sa descuie poarta si sa intre. Casa aceea mandra era a ei. I-am deschis poarta, i-am dat sacosa si i-am cules de pe jos, scuturand-o de praf, boneta bleumarin cu ac de care, in ameteala momentului, uitase. Mi-a multumit scurt si firesc, a inchis poarta, si cu pasi marunti si moi si-a continuat drumul pana la usa casei. Am petrecut-o cu privirea pana cand usa s-a inchis in urma ei, apoi am plecat. Am revazut-o acum cateva zile, imbracata la fel de ingrijit, cu o palarie simpla, alba, venind de la piata. Avea aceeasi alura osoasa, cu pielea alba, usor stravezie si privirea melancolica.

Desi aparent provenind din doua medii total diferite – spun aparent, caci nu stiu prima batrana ce viata a avut inainte de momentul prezent – mi se pare ca seamana mult. Isi poarta batranetea cu aceeasi hotarare si demnitate. Si cumva, aceeasi melancolie - usoara ratacire - le umbreste si le lumineaza in acelasi timp fruntile albe...

Vineri, am regasit si Oltul, in curgerea lui domoala si tulbure, si campul, si linistea lor. Dar asta este deja o alta poveste...

Home

Home - un film in regia lui Yann Arthus-Bertrand

Un film extraordinar, ce indraznesc sa spun, ar trebui vazut de fiecare dintre noi...

Home poate fi vizionat in format HD si pe youtube, in limba engleza, aici.

 

... si Forestle un motor de cautare independent si nonprofit, un website infiintat cu scopul de a sustine protejarea padurii tropicale.

Nu stiu daca este asa, insa mai multe detalii puteti gasi daca mergeti direct la sursa.

The Temple of Nature...

... sau un altfel de Paste.

in targu mures, prin padure, intr-un loc in care timpul parca s-a oprit, am descoperit acest colt de paradis.

am plecat intr-un tarziu, cu tristetea ca las in urma un loc bun in care sa traiesti, un loc bun in care sa si mori...

restul, a fost ca o poveste dincolo de cuvinte, o poveste asa cum numai Natura stie sa sopteasca la urechea celor ce vor sa se opreasca si s-o asculte, macar din cand in cand.

http://www.flickr.com/photos/24607344@N03/sets/72157617119238450/detail/

19 aprilie 2009