Back to basics

De-a lungul timpului, am observat ca nu este nevoie de multe ingrediente, pentru a obtine cea mai gustoasa mancare. Si-am mai observat ca nu este nevoie de o bucatarie super-utilata, pentru ca prajitura sa-ti iasa perfect. Ajunge un colt mai generos de masa, o tava buna, rabdare si bucurie. Rabdarea sa descifrezi secretul cuptorului si bucuria impartasirii bucatelor cu cei dragi.
Bucuria lucrurilor de baza, simple, din inima...

Ravioli dulci la cuptor


Ingrediente:
pentru aluat: 3 lg ulei, 200 g de faina, 85 g zahar pudra (sau de granulatie foarte mica), 3 galbenusuri de ou, 3-4 lg apa
pentru umplutura: 115 g branza ricotta (eu am folosit cottage cheese, maruntita cu furculita), 1 1/2 lg de zahar, coaja de la o jumatate de lamaie, 1 lg zeama de lamaie, vanilie (optional)
pentru uns: un albus batut cu furculita, zahar brun

Preparare:
Preincalziti cuptorul la 180˚C. Intr-un vas mai mare, amestecati faina cu zaharul si faceti in centru o adancitura. Adaugati galbenusurile, uleiul si 3 linguri de apa si framantati un aluat mai tare, adaugand putina apa daca mai este nevoie (cantitatea de apa difera usor, in functie de faina folosita; eu am pus 4 1/2 lg de apa). Framantati pentru cateva minute, apoi lasati aluatul sa se odihneasca 15 minute. Intre timp, pregatiti umplutura, amestecand ingredientele intr-un castron.
Impartiti aluatul in doua si pe masa infainata, intindeti fiecare bucata intr-o foaie de aprox 2-3 mm grosime, din care taiati patrate cu latura de 5 cm ori cercuri cu dametrul de 5 cm. Puneti o lingurita de umplutura pe fiecare patrat/cerc, acoperiti cu un altul si presati bine marginile cu dintii unei furculite. Asezati ravioli in tava pe hartie de copt, ungeti-i cu albus si presarati zaharul brun. Coaceti timp de 20-25 de minute, ori pana cand devin aurii si crocanti. Se servesc calduti sau reci. Pofta buna!

PS Profit de ocazie pentru a va arata si ultima mea broderie, pe care am numit-o "Pasarea portocalie a prosperitatii " si am postat-o pe blogul meu de lucruri hand-made. Sper sa va placa si va multumesc pentru vizita!

I've learnt in time, that you don't need a lot of ingredients to get the tastiest meal. I've also learnt that you don't need a super-equipped kitchen to get the perfect cake. A generous table corner, a good tray, patience and joy are enough. The patience to unriddle the secret of your oven and the joy of sharing the meals with your loved ones.

The joy of basic things, simple, from the heart...



Italian baked sweet ravioli

You'll need:
for the dough: 3 tbsp oil, 200 g plain flour, 85 g caster sugar, 3 egg yolks, 3-4 tbsp water
for the filling: 115 g ricotta cheese (I used cottage cheese), 1 1/2 tbsp caster sugar, grated rind of half lemon, 1 tbsp lemon juice, vanilla (optional)
for glazing: 1 egg white lightly beaten, granulated brown sugar

How to do:
Preheat the oven to 180˚C. Place the flour and sugar in a large bowl and make a well in the center. Add the egg yolks, oil and 3 tbsp of water and mix to form a firm dough adding a little extra water if required (I needed 4 1/2 tbsp). Knead for a few minutes. Leave for 15 minutes. Meanwhile, make the filling combining all the ingredients in a small bowl. Divide the dough in two and roll each piece out on a floured work surface until 2-3 mm thick and cut into 5 cm squares or 5 cm diameter rounds. Place 1 teaspoon of filling on each square/round, top with a second one and seal well with the tines of a fork. Place in trays on baking sheet, brush the top of the ravioli with egg white and sprinkle with sugar. Bake in the oven for about 20-25 minutes or until crisp and golden. Leave to cool slightly before serving. Enjoy!

PS I took the opportunity to show you my last embroidery project called "The orange bird of prosperity", which I decided to post on a different blog dedicated entirely to my hand-made works. Hope you'll like it and thank you very much for visiting!

Marlenka

Ati incercat vreodata sa vedeti, ascultand muzica unui anumit popor, ce va spunea ea despre acesta? Ati incercat vreodata sa simtiti ce va transmite dincolo de gust, o mancare sau un desert specific unei anumite tari? V-au facut vreodata muzica ori mancarea unor locuri, sa va doriti sa cunoasteti mai mult despre oamenii ce au stat la baza crearii lor?

Daca nu, incercati cu Armenia.

Inchideti ochii, ascultati-i muzica si… gustati, macar o data, Marlenka.

Ingrediente:

pentru foi:

• 450-500 g faina
• 3 lg zahar brun + 3 lg miere
• 85 g unt moale
• 3 oua
• un pachet praf de copt
• sare

pentru crema:

• o cutie lapte condensat (397 g)
• 2 lg miere
• 85 g unt moale
• 3 oua
• o cana de alune de padure macinate

Se amesteca faina cu zaharul, sarea si praful de copt. Separat se bat ouale usor cu furculita si se adauga mierea si untul moale, omogenizand amestecul. Se toarna peste faina si se framanta un aluat moale si elastic. Se imparte aluatul in trei si se intinde in foi subtiri, care se coc pe fundul tavii timp de 3-4 minute, in cuptorul preincalzit la 180˚C.

Pentru crema, intr-o cratita cu fundul mai gros, se pun laptele condensat cu mierea, untul si cele trei oua batute cu o furculita. Amestecul obtinut se omogenizeaza foarte bine si se fierbe pe foc mic pana se ingroasa ca o crema (aproximativ 8-10 minute). Se lasa la racit.

Cand crema este rece, se asambleaza prajitura alternand foile si crema, ultimul strat fiind de crema. Deasupra se presara alunele de padure macinate, se acopera si se da la rece peste noapte.

Pofta buna!

Inceput de vara...

Desi nu se poate lauda cu vitalitatea si diversitatea bucatariei italiene, nici cu traditia si rafinamentul celei franceze, bucataria britanica poate oferi si surprize placute.

Recunosc, cand vine vorba despre mancare... nu m-a convins deocamdata cu nimic! Insa in ce priveste prajiturile, am descoperit cateva la care am revenit cu placere.

Cred ca unul dintre cele mai cunoscute deserturi in Anglia este tarta Bakewell. N-am intalnit pana acum supermarket, cafenea, restaurant care sa nu-ti ofere fie varianta "originala" - blat de tarta uns cu un strat subtire de gem de zmeura si apoi acoperit cu crema pe baza de migdale macinate (frangipane) - fie o varietate a acesteia. Ghilimelele nu sunt intamplatoare, caci singurele doua magazine ce pretind a comercializa blatul in varianta lui originala, se gasesc in Bakewell, comitatul Derbyshire.

Din toate retetele incercate pana acum insa, cea care mi-a placut cel mai mult am gasit-o pe site-ul Good Food. Poate si pentru ca daca as avea de ales intre o prajitura, un chec, o placinta si o tarta, cea din urma ar fi, de cele mai multe ori, chiar ultima optiune.

Prajitura Bakewell cu zmeura

Ingrediente:

• 140 g migdale macinate
• 140 g unt moale
• 140 g zahar brun
• 140 g faina care creste singura (daca nu aveti, inlocuiti o lingura de faina cu 1 si 1/2 lingurita de praf de copt + 1/2 lingurita de sare)
• 2 oua
• un plic zahar vanilat
• 250 g zmeura proaspata
• 2 linguri fulgi de migdale
• zahar pudra

Preparare:

Preincalziti cuptorul la 180˚C (160 pt. cuptor cu ventilatie) si tapetati cu hartie de copt o tava rotunda cu fundul detasabil. Amestecati faina cu zaharul, migdalele macinate si zaharul vanilat. Separat, bateti ouale cu putina sare, adaugati untul moale si omogenizati. Incorporati apoi ingredientele uscate si amestecati bine.

Varsati in tava jumatate din compozitie si nivelati suprafata cu o lingura. Asezati deasupra zmeura si adaugati peste ea linguri din compozitia ramasa, apoi incercati s-o intindeti pe toata suprafata tavii (cu degetele umede este cel mai simplu). Presarati fulgii de migdale si puneti-o in cuptor pentru 50 de minute.

Se serveste calduta sau rece, cu zahar pudra presarat pe deasupra.

p.s Ca sa nu se inmoaie foarte tare si sa curga pe fundul tavii, zmeura am dat-o inainte prin putina faina. Nu este obligatoriu, insa asa iese mult mai bine.

Pofta buna si o vara frumoasa!

Destramare

De patru luni de zile am inceput o noua carte. Am gasit-o chiar in mijlocul bibliotecii, cumva mereu la vedere si-n acelasi timp ascunsa, o carte pe langa care trec multi, dar prea putini aleg s-o (mai) imprumute. Poate pentru ca nimic nu te atrage s-o descoperi, poate pentru copertile innegrite de praf, poate pentru paginile ingalbenite si patate de niste degete murdare…

Cartea se numeste Northampton, iar unii o mai numesc si “inima Angliei”. O inima ce-mi pare mult prea obosita si satula sa mai bata pentru multa vreme!

Este o carte ce-si desfasoara actiunea intr-un loc ce seamana cu o mare gara, cu toate cele specifice acesteia – aglomeratie, zgomot, mizerie, mirosuri intepatoare de sine incinse si mancare fast-food; oameni vesnic grabiti, ce se intersecteaza vremelnic, niciodata suficient de mult pentru o scurta, dar reala intalnire.

Citesc cu greu, pagina dupa pagina, de multe ori inchizand-o dupa doar cateva… Imi gasesc linistea in scurtele momente de trecere prin curtea larga a unei biserici din centru. Acolo, in micul petec de natura, timpul prinde a curge altfel pentru cateva minute! In mod ciudat, simt ca ma regasesc cumva, in cele doua veverite ce-si traiesc viata printre copaci, cateva banci si vechile morminte.

In plus, de cateva saptamani, traiesc bucuria intalnirii zilnice cu doua mierle. Avem o intelegere tainica: eu le pun de mancare, ele canta. Ma rog, atunci cand mai ramane timp, acum fiind, cel mai probabil, ocupate sa-si hraneasca puii!

Si… lectura greoaie si obositoare continua. Ma simt mereu tentata sa verific data returnarii, inscrisa pe ultima coperta. Ca sa nu o fac, caut cate o reteta de “ceva simplu si bun”, la fel de bun ca cea pe care am incercat-o saptamana asta.

Prajitura cu nuca de cocos si lime

Ingrediente

• 125 g unt moale
• 225 g zahar brun de granulatie mica
• 2 oua
• coaja rasa de la o lime
• 3 linguri zeama de lime
• 150 ml smantana acra
• 170 g faina care creste singura
• 85 g fulgi de cocos

Glazura

• 1 albus de ou
• 200 g zahar pudra
• 85 g fulgi de cocos
• aprox. 2 linguri zeama de lime
• 1 lg fulgi de cocos prajiti pt decor (optional)

Preparare

Preincalziti cuptorul la 180˚C (foc mediu). Ungeti o tava cu unt (aprox. 30 x 18 cm) si tapetati-o cu hartie de copt. Bateti untul cu zaharul pana obtineti o crema pufoasa. Incorporati pe rand ouale. Adaugati coaja si zeama de lime, apoi smantana si amestecati bine.

Adaugati faina si nuca de cocos si amestecati cu o lingura pana obtineti o compozitie omogena. Puneti compozitia obtinuta in tava, nivelati suprafata si coaceti prajitura pentru 35-40 de minute. Cand este gata, scoateti-o din cuptor, lasati-o la racit in tava pentru 10 minute, apoi transferati-o pe un gratar sa se raceasca complet.

Pentru glazura, bateti albusul usor, cu o furculita. Adaugati zaharul pudra, nuca de cocos si suficienta zeama de lime pentru a obtine o pasta densa (cam 2 linguri). Intindeti glazura peste prajitura rece, presarati fulgii prajiti si lasati glazura sa se intareasca. Apoi, taiati prajitura dupa preferinte.

Prajitura poate fi facuta si cu lamaie sau portocala, in loc de lime. De asemenea, daca nu aveti faina care creste singura, folositi faina obisnuita, doar inlocuiti o lingura de faina cu o lingurita jumatate praf de copt plus o jumatate lingurita de sare.

Pofta buna!

PS Mi-e dor de-o carte buna si frumoasa, pe care sa-mi doresc sa o recitesc, imediat ce am ajuns la ultima pagina!

http://www.youtube.com/watch?v=10A_am4r_uc

Hibernare

Nu cred ca voi uita prea curand momentul in care, pregatindu-ma sa pun pentru prima data piciorul pe pamant englezesc, pilotul avionului in care ma aflam, ne-a anuntat entuziast in difuzoare ca… “it’s a glorious day in London!”. Cuvantul folosit mi s-a parut hilar si, in acelasi timp, exagerat.

Si totusi… in ciuda faptului ca englezii sunt iremediabil indragostiti de superlative, orice lucru banal sau lipsit de importanta fiind pentru ei superb, extraordinar, glorios, nemaipomenit, nemaintalnit etc. dupa mai bine de jumatate de an de locuit in Anglia, mi-am dat seama ca omul avea dreptate sa fie intr-atat de bucuros!

Clima pe insula este o adevarata provocare, pe care nu o recomand decat celor dornici sa-si testeze capacitatea de adaptare rapida la conditii extreme: cald-rece, scaderi-cresteri bruste de presiune atmosferica, alternanta ploaie-soare de mai multe ori in aceeasi zi, zile cu vant puternic urmate de lipsa oricarei adieri.

N-am stiut exact cand au trecut vara si toamna. La fel, cu o unica si foarte scurta exceptie, nu prea mi-am dat seama ca afara este iarna. Iar acum, primavara se lasa asteptata, aproape insuportabil de mult!

Totul in jur e cenusiu si umed. Mirosul de frunze jilave si putrezite te insoteste pretutindeni prin parcuri. Cladiri intunecate, isi incovoaie umerii sub greutatea hainelor peticite, grele de apa.

Ai spune ca noapte de noapte, pamantul se dizolva treptat, pictand orasul in nuante maro-cenusii, condamnandu-l definitiv, la uitare! Oricat as incerca, rareori reusesc sa simt dedesubt, clocotul plin de viata al izbucului numit primavara, ce-ar trebui in curand sa tasneasca la suprafata...

Zilele trec, in culori de pamant, iar bucataria imi miroase tot mai des a paine, ciuperci brune si piure de castane. Probabil nu intamplator i-am descoperit abia acum gustul rotund si aspru, aroma usor amaruie, de nuca si de… pamant umed.

Blondie cu ciocolata alba si piure de castane (reteta Marc Matsumoto)

Ingrediente:

• 2 linguri de unt
• 80 g ciocolata alba, bucati
• 100 g faina
• ½ lgr praf de copt
• 85 g smantana dulce / lapte
• 2 oua
• 110 g zahar brun
• 115 g piure de castane
• vanilie
• un praf de sare

Preparare:

Se topesc la foc mic ciocolata, untul si smantana. Se pun de o parte. Se amesteca faina si praful de copt. Intr-un vas separat, se bat ouale cu zaharul, vanilia si sarea pana se obtine o crema albicioasa. Se adauga piureul de castane si se mai amesteca 1 minut, sa se omogenizeze bine. Peste amestecul obtinut se toarna ciocolata topita, apoi se incorporeaza faina. Se toarna compozitia in tava si se coace 20-30 de minute la 180˚C.

Optional, se pot adauga in compozitie nuci sau ciocolata alba taiate bucati. Eu am pus cateva jumatati de nuca deasupra, inainte sa o introduc la cuptor.

Pofta buna!

Orase si gusturi. Watford si prajitura cu lamaie si fructul pasiunii II

... revin, cum am promis, cu reteta.

Prajitura cu lamaie si fructul pasiunii

Ingrediente:

• 120 g unt nesarat moale
• 60 g zahar pudra
• aroma de vanilie, zahar vanilinat
• 185 g faina
• o lingurita coaja de lamaie rasa

pentru umplutura:

• 90 g faina
• 1/2 lingurita praf de copt
• 65 g fulgi de cocos
• 3 oua la temperatura camerei
• 230 g zahar pudra sau alb, dar foarte fin
• 170 g pulpa de fructul pasiunii (eu am pus de la 3 fructe, au fost doar 100 g)
• 2 linguri zeama de lamaie
• o lingurita coaja de lamaie rasa

Preparare:

Se incalzeste cuptorul la 180˚C. Se unge cu unt o tava dreptunghiulara (18x27 cm) si se tapeteaza cu hartie de copt, lasand hartia mai lunga, peste laturile de 27 cm.

Se bate untul cu zaharul pudra pana devine cremos. Se adauga vanilia, coaja de lamaie si faina, amestecandu-se cu o lingura metalica. Aluatul obtinut se intinde uniform cu mainile in tava si se coace 15-20 de minute, pana capata o culoare usor aurie.

Intre timp, se pregateste umplutura. Se bat ouale usor, cu putina sare si cele 230 g de zahar. Se adauga pulpa fructelor, zeama si coaja de lamaie. Separat, se amesteca si se cern impreuna (nu este obligatoriu) faina, praful de copt si nuca de cocos. Se incorporeaza apoi in compozitia de oua si fructe. Se toarna uniform peste blatul copt si se mai tine in cuptor inca 20 de minute, pana devine ferma. Se lasa la racit in tava, apoi se taie patrate si se serveste cu zahar pudra pe deasupra.

Pofta buna!

P.S. reteta este din "cakes & slices", Murdoch Books

Orase si gusturi. Targu Mures si Pina colada.

Spuneam ieri ca pentru mine orasele sunt precum cartile. Unele mai frumoase, altele mai murdare. Unele in plina crestere, altele de mult ingropate sub praful ruinelor. Unele pline de viata, altele mai triste.

N-am vazut foarte multe orase pana acum. Dar fiecare si-a lasat in mine propria amprenta si propriul gust. Dulce sau amar. Din cand in cand, imi las gandul sa hoinareasca in voie prin multitudinea de arome. Si aleg una...

Anul trecut, chiar la inceput, a trebuit sa merg in Targu Mures. Pentru sase luni. Bucurie, tristeti si greutati. Dezamagiri. Intrebari si nelinisti. Pasi mai departe. La inceput sovaind, mai apoi cu hotarare.

Nu e un loc in care sa ramai. Pentru mine. Dar e un loc in care te simti in siguranta. Pe strazi, la orice ora. Un loc in care oamenii inca pun mare pret pe natura. Curti ingrijite, cu multe flori si copaci.

M-am indragostit de padurea orasului, intr-o dupa-amiaza magica de aprilie. De caprioare si de mistretul grasun ce se plimba impasibil, cu siguranta stapanului pe domeniul sau. Padurea cu spiridusii ei - puii de cartita plecati sa-si scrie viitorul pe sub frunze uscate mirosind inca umed, a iarna. In Mures am simtit din nou cum miroase luna mai. Si florile. Ghiocei si zambile. Mai tarziu liliac, iasomie si caprifoi. Apoi meri si ciresi infloriti.

Si daca e sa incerc sa cuprind Targu Muresul intr-o singura imagine, atunci ar fi aceasta. O seara tarzie de vara pe-o strada ingusta si linistita. Felinarele isi imprastie lumina bland si difuz. E cald, dar aerul e parfumat. Regina noptii din ghiveciul de deasupra mesei rotunde, din fier forjat, isi daruie discret parfumul, ca-ntr-o poveste cu o mie si una de nopti. In fata am un pahar de pina colada, fara alcool. E prima data cand beau. Sorb incet si mi se pare ca n-am gustat nimic mai bun pana acum. Aroma ma ameteste putin. Si-o stranie senzatie de liniste si plenitudine se scurge incet in mine, odata cu ea. Pina colada.

De dorul gustului… ori al trairii de atunci, am incercat sa-l readuc in prezent si am facut un chec pina colada. N-am regretat. Daca va plac in egala masura cocosul si ananasul, iata si cum se face:

Ingrediente :

2 oua, 200 g fulgi de cocos, 200 g zahar, 200 g faina, 1.5 lingurite praf de copt, 4 linguri generoase de ananas bucati (nu rondele) din compot, 100 ml iaurt/chefir, 50 g unt topit si 4 lg compot de ananas

Preparare:

Intr-o strecuratoare, se pune ananasul la scurs. Zaharul si fulgii de cocos se pun in blender/robot si se macina marunt. Se opresc 150 g si se pun deoparte. Restul de 250 g se freaca impreuna cu ouale si un praf de sare pana se obtine o compozitie omogena, albicioasa si destul de pufoasa. Se adauga chefirul si untul topit, apoi faina in care s-a amestecat praful de copt. Se iau bucatile de ananas si se strang usor in prosoape de hartie ca sa se absoarba bine lichidul. Se incorporeaza apoi in compozitie. Se pune intr-o tava de chec tapetata cu faina sau cu hartie de copt si se coace in cuptorul preincalzit, la 180° pentru aprox. 45-50 de minute. Cand e gata, se scoate pe gratar sa se raceasca, iar la sfarsit se acopera cu glazura facuta din restul de zahar si cocos (150 g) cu cele 4 linguri de compot.

Pofta buna !

p.s. Iar daca ajungeti vreodata prin Mures, gasiti o pina colada fantastica la ceainaria Kashmir, vis-a-vis de Universitatea Petru Maior. De savurat neaparat cu cineva drag, la masa afara, seara tarziu!

noiembrie

A venit si noiembrie... Incet? Repede? Nu stiu. De-o vreme parca timpul trece mai repede decat odinioara. Se zbuciuma, e nehotarat. Nu mai permite trairea bucuriei celor patru anotimpuri pline. Azi e iarna, maine primavara ori de-a dreptul vara... Cand, de fapt, privind in calendar, vedem ca-i doar septembrie-octombrie.

Ceva din zilele astea mi-a amintit de copilarie. Acasa, la Marea mea draga! Sa fie vremea umeda si rece? Sa fie norii cenusii, risipiti pe cer, ce fac loc spre seara apusului de soare dulce si auriu care te face sa speri ca poate maine... ?

Sa fie vantul inghetat ce sufla cu putere, muscand ascutit din pielea inrosita de ger a obrazului? Poate... cate putin din toate astea.

Mi-am amintit de copilarie. Cand mergeam la scoala nu pentru ca "o sa-mi foloseasca in viitor", ci pentru ca-mi placea in fiecare zi. Mi-am amintit cum m-am suparat si am plans intr-o dimineata, pentru ca tata mi-a zis sa raman acasa, afara ningand viscolit. Mi-am amintit ca citeam, dormeam sau ma jucam, atunci cand imi venea s-o fac. Fara grija dictarilor sau a extemporalelor de-a doua zi, fara planuri de viitor, fara asteptari ca ceea ce fac sa duca undeva... Pur si simplu!

Cu nostalgia asta in suflet si privind cu drag la catelandrii ce dorm linistiti, cu burticile in sus, tresarind din cand in cand impunsi de coltul vreunui vis, mi-a venit sa bucataresc niste biscuiti. Noiembrie cu aroma de unt si nuca...

Ce-am folosit : 250 g faina, 150 g unt moale, o lingurita de praf de copt, 2 galbenusuri (eu am pus un ou intreg), un praf de sare, 2 linguri de zahar vanilat (de la Irina am invatat sa aromatizez zaharul in borcan cu 2 pastai de vanilie), 3 linguri cu varf de zahar si 2 linguri de miere. Fara graba, am framantat aluatul. Si pentru ca aveam la indemana un pumn generos de nuca macinata (ramasa de la un sos de paste facut zilele trecute), am impartit aluatul in doua si intr-una din bucati am incorporat si nuca. L-am pus la rece 30 de minute. L-am scos, l-am intins in foaie subtire de 3 mm, apoi m-am jucat putin, modeland si taind aluatul in mici stelute.

In timpul asta, cuptorul incalzea bucataria si visele canine :), pregatindu-se sa primeasca spre copt biscuitii. Nu prea tare, cam pe 180 de grade. Am uns stelutele cu ou batut, am presarat zahar brun pe deasupra si am copt fiecare tava in jur de 10-12 minute. Cu grija, ca se ard repede.

I-am mancat noaptea, in pauzele de hranit micutii. I-am savurat mai pe-ndelete dimineata, la cafea, in timp ce cateva raze de soare imi incalzeau prin geam, obrazul si mainile. O clipa de tihna binevenita!

nostalgii de toamna

dimineata a venit rece. cu bruma pe firele de iarba, si cu parbrize inghetate. un rasarit de soare superb. aerul tare si limpede, lasa sa se vada printre blocurile de vis-a-vis muntii acoperiti de prima zapada.

aparent, iarna a venit mai repede. de ce spun, aparent? pentru ca desi ieri dimineata prima ninsoare din an ne-a facut botezul, astazi soarele straluceste hotarat. a cuprins in bratele-i calde Natura si o dezmiarda cu duiosie dupa trei nopti de frig.

imi vin in minte brandusele ce impanzeau padurea de pe Dealul Persanilor, sambata trecuta. covor fragil si delicat, movuliu-pal. cresteau curajoase inclusiv pe marginea drumului. in pamantul tare si sterp, printre mizerii aruncate din masini. ni se daruiau privirii neconditionat, fara sa ceara nimic in schimb.

refuz sa cred ca toamna s-a dus deja. stiu ele mai bine de ce au inflorit a doua oara! "branduse inflorite in octombrie, sunt semn de toamna lunga", spuneau batranii. astept deci, ca toamna sa se reintoarca.

toamna cu miros de ploaie si de soare, de frunze ruginii, de gutui si... placinta cu dovleac - preferata mea, inca din copilarie.

Ingrediente:

- 400 g faina, un praf de sare, un ou, 2 linguri de ulei, o lingura de otet (de mere si miere am pus eu) si aprox. 200 ml apa calduta

- un kg de dovleac, 8 linguri de zahar (± in functie de cat de dulce e dovleacul), scortisoara dupa placul inimii si, cui ii place, nuca taiata marunt

Preparare:

Din faina, ou, ulei, otet, sare si apa se framanta un aluat elastic, pana ce se desprinde usor de pe maini. Cam... 5 minute dureaza asta. Cand e gata, se face o bila, se unge cu ulei si se pune intr-un castron acoperit cu un prosop de bucatarie sa se odihneasca dupa atata framantat. :) In jur de 30 de minute. Daca nu va grabiti, lasati-l chiar mai mult. Foile ies mai elastice si se intind usor si subtiri, fara sa se rupa.

Cat timp se odihneste aluatul, se curata dovleacul si se da pe razatoarea mare. Apoi se adauga zaharul si se amesteca.

Din aluatul obtinut se intind doua foi subtiri. Pe fiecare se intinde uniform jumatate din cantitatea de dovleac si se presara scortisoara (cum spuneam, dupa placul inimii), lasand 2-3 cm liber pe margini. Tot aici, se adauga si nuca. Se strang capetele, se ruleaza. Se unge pe deasupra cu galbenus de ou si se coace la foc potrivit (180-200 grade) cam 40 de minute, pana ce devine aurie deasupra.

Pofta buna!

Cu primavara in gand

Saptamana asta la inceput, am avut ceva treaba in afara orasului. In doua zile am terminat cu totul, asa ca marti dupa-amiaza, pe la 17.30, intr-o dupa-amiaza calda si dulce (in sfarsit, a venit si primavara!) am pornit-o inapoi spre casa, pe drumul de la Brasov catre Tragu Mures.

Nu stiu cati dintre voi l-ati facut cu masina (sau autocarul/microbuzul), dar pentru mine a fost a doua sau a treia oara.

Drumul este superb: serpuieste mai mult sau mai putin molcom pe langa coastele dealurilor, lasand in urma, de o parte si de alta case, gradini, mici livezi sau vai golase, palcuri de padurice tanara, in care pomii de-abia acum, la inceput de aprilie, isi fac curaj sa iteasa cateva frunze la aer.

Portiunea ce-mi place insa cel mai mult, este cea care trece prin Padurea Bogatii. Mereu am sentimentul ca acolo timpul se scurge altfel, ca are un pas tainic, stiut numai de el, iar drumul imi pare cumva fara sfarsit... de parca urmeaza sa merg, sa merg, sa merg... si niciodata sa nu ma mai opresc. Fara o destinatie anume.

Padurea Bogatii n-am mai vazut-o de peste un an, iar acum intalnirea a fost una trista. Dealurile ce strajuiesc marginile soselei, sunt tot mai golase. Copacii au fost taiati in nestire si nu s-a plantat nici un altul in locul lor. Fara sa-mi dau seama, ma trezesc spunand incet: daca vor continua in felul asta, in cel mult un an-doi se va numi "Padurea Saracii" ori se va spune "simplu": aici a fost Padurea Bogatii... Soferul simte probabil nevoia sa-si dea si el cu parerea: se taie, dar numai copacii batrani. Dar se poate numi “copac batran”, un arbore pe care-l poti prinde la piept numai cu o mana? Nu cred...

Si mi-a venit astfel in minte un articol citit pe net, in urma cu putina vreme in care se spunea ca in primavara asta, in Macedonia s-au plantat 6 milioane de arbori intr-o singura zi! (vezi: http://www.green-report.ro/stiri/6-milioane-de-copaci-plantati-intr-o-singura-zi) "Mare branza" vor spune unii, poate. Mie insa, gestul mi se pare impresionant, tinand cont de faptul ca populatia Macedoniei se rezuma undeva la 2 milioane de locuitori... La noi, pe cand o initiativa de asemenea proportii?...

Si pentru cei dragi mie, la inceput de primavara - nu calendaristica, caci cea calendaristica nu mai e chiar la inceput:

Chec cu banane si nuci (Anca, Iustin o felie de chec?! sau mai multe...? ;-)

Ingrediente:

• 2 banane mai coapte, pasate bine cu furculita
• 2 oua
• 100 g zahar (1/2 cana)
• 100 g unt topit
• 100 g iaurt (1/2 cana)
• 200 g faina (1 cana)
• 2 lingurite de praf de copt
• un praf de sare
• 2 plicuri zahar vanilat
• 100 g nuca taiata mai mare (cam 2 pumni generosi de nuca = aprox. o cana plina)
• 150 g caramele taiate in 6 (eu am pus 10 buc.)

Preparare:

Se incalzeste cuptorul la treapta III (160 grd. C). Cu mixerul, se bat ouale spuma cu putina sare, apoi se adauga zaharul si zaharul vanilat si se mai bat putin pana se deschid la culoare si cresc in volum (2-3 min); apoi se adauga pe rand iaurtul, untul topit si bananele. In compozitia obtinuta se incorporeaza treptat faina in care s-a amestecat praful de copt, iar la sfarsit, 3/4 din nuci si caramele. Caramelele si nucile se amesteca in compozitie cu o lingura, ca sa nu se striveasca cu mixerul. Amestecul obtinut se toarna si se niveleaza cu lingura intr-o tava de chec, unsa cu unt si tapetata cu faina (ori in care s-a pus hartie de copt), iar pe desupra se presara restul de nuca si caramele taiate. Se pune checul la copt timp de o ora, pana cand creste si se face auriu-maroniu. Apoi se scoate din cuptor si se lasa sa se raceasca in tava.

Pofta buna!

Casa, dulce casa....

Daca azi

drumul pe care erai s-a inchis

Poate ca nu era

drumul pe care trebuia

sa alergi spre vis

Sau poate ca da

Si poate ca maine

se va deschide din nou

In fata ta

Oricum ar fi

Ai in fata o zi

Mergi pe ea

Si nu uita:

Stelele care cad nu pier

Stelele care cad se duc pe un alt cer...

Taxi - Stelele care cad

Stateam si ma gandeam zilele astea cate case, dar fara sa gasesc nici un "acasa", am schimbat pana acum in viata: am inceput prin a da dragostea pentru mare pe praful, aglomeratia si mizeria Bucurestilor.

E adevarat ca la inceput, cand am plecat, nu am stiut ce voi primi in schimb, iar mai apoi frica ce aparea in lipsa autoamagirii ca acolo imi voi face un rost - un loc bun de munca, independenta financiara, contactul cu tot ce inseamna cultura (bilblioteci, teatre, etc.), mai multe sanse pentru viitor (prezentul ratandu-l cu desavarsire!) - era prea mare ca sa-mi mai gasesc curajul necesar pentru o schimbare. Iar "acasa" nu ma mai puteam intoarce, intrucat "acasa" devenise intre timp "casa parintilor", plus marea...

Cum spuneam, am schimbat multe case. Vreo... 5 numai in Bucuresti, de-a lungul a 9 ani aproape... Apoi, a venit si ziua in care m-am saturat sa mai inghit mizeria din jur. Imi amintesc si-acum de ea: iesisem de la lucru, la ora 18.00 cand Bucurestiul devine infernal in ce priveste aglomeratia si incercam sa iau metroul spre casa. L-am luat, cu inima stransa, pe cel de-al treilea, caci in primele doua oricat de curajoasa as fi fost mi-ar fi fost imposibil sa urc, spre Piata Victoriei. Ajunsa acolo insa, am constatat disperata ca mi-e aproape imposibil sa cobor de asta data, caci oamenii ce venisera de pe cealalata magistrala, dorind sa mearga mai departe cu trenul cu care venisem eu, stateau efectiv lipiti unii de ceilalti pana la usi... Am stat asa, nemiscata, cu un picior in usa metroului ce nu putea sa plece si cu celalalt pe peron cateva minute, apoi inca 15 pe peron, asteptand sa se creeze un culoar prin care sa ma pot indrepta spre trenul de pe cealalata magistrala (nu, nu magistrala albastra!...).

Intr-un final am reusit sa ies, insa nu am mai luat un altul, ci am pornit-o pe jos spre casa, unde am ajuns dupa o ora jumatate de mers, plangand si intrebandu-ma intr-una "ce caut eu aici?!"...

Si mi-am amintit de un foarte bun si drag prieten, care-mi povestea intr-un prag de An Nou ca daca se face bine, i-ar placea sa plece undeva la tara, sa fie profesor, sa imparta cu niste copii sarmani cartile, cunostintele si in primul rand, lectiile pe care viata i le-a dat in ultima vreme... Din pacate acum el nu mai este printre noi, iar visul sau s-a spulberat in trecerea timpului.

In felul asta am ajuns sa ma intreb: si ce fac eu cu viata mea? La fel, o sa astept pana cand va fi mult prea tarziu sa incep sa traiesc?!... Si-am plecat. Cu tot cu frica, indoieli, dependenta financiara totala de altcineva, sentimente de inutilitate si lipsa de sens ce au venit pe parcurs, alaturi de multe altele.

De-atunci am mai schimbat doua case, cu bune sau mai putin bune. Si desi am avut momente cand totul imi parea fara rost, ori imi era mai greu decat in locurile pe care le parasisem, imi dau seama ca in esenta insa, imi era mai bine. Caci dincolo de a schimba o casa cu alta, un loc cu altul, un loc de munca cu altul (sau cu nici unul!) era vorba de a ma schimba eu insami. De a creste...

Si nu poti creste drept atunci cand totul vine de la sine, cand totul e usor, cand te complaci intr-o situatie cunoscuta, calduta si confortabila, de teama noului, a necunoscutului.

Se stie ca orice copac are nevoie de apa si soare ca sa creasca, dar ceea ce-l intareste si-l face puternic sunt in aceeasi masura vantul, ploaia si viscolul.

La fel, cred eu, tristetea, durerea, pierderile ori depresia... odata traite si intelese (transcense), ne aduc incet-incet tot mai aproape de noi insine, de cine suntem cu adevarat "noi".

Pana atunci insa, traiesc cum pot si cat pot in fiecare zi, sperand ca odata sa-mi gasesc acel "acasa" dupa care tanjesc de atata vreme si pe care, deocamdata il port cu mine in suflet, mici bucatele adunate din toate locurile prin care am trecut si in care m-am lasat atinsa de ceea ce era in jurul meu...

Iar din noul loc in care ma gasesc acum, mi-ar placea sa impartasesc cu voi o noua bunatate dulce: Tarta cu crema de mere.

Reteta este o combinatie intre doua retete din revista "Bucataria de azi" si putin adaptata de mine.

Ingrediente:

Pt aluat

• 200 g faina
• 80 g unt moale
• 2-3 pliculete de zahar vanilat (pt cine vrea un aluat mai dulce, nu doar aromat, se pot adauga si 2 linguri de zahar)
• 1 galbenus de ou
• putina sare
• aprox. 50 ml lapte rece

Din ingredientele de mai sus, se framanta un aluat neted si elastic, destul de tare. Se lasa sa se odihneasca o jumatate de ora. Apoi se intinde in foaie, se impatureste in trei, se acopera cu folie alimentara si se da la frigider 15-20 minute.

Pt crema

• 200 g mere (2 mere mai maricele, de preferat un soi dulce)
• 2 oua
• 20 g zahar
• 60 ml smantana
• 1 plic zahar vanilat
• 1 lingurita de scortisoara
• 15 g amidon de porumb sau cartofi (eu am pus o lingurita cu varf si inca una rasa)
• 80 g unt
• 100 ml apa
• putina sare

Merele se curata, se taie cubulete si se caramelizeaza impreuna cu zaharul intr-o cratita. Apoi se adauga apa si se tin pe foc pana ce merele au absorbit toata apa. Se lasa putin sa se racoreasca, apoi se mixeaza merele (mie imi place sa se simta marul bucatele, nu puree, asa ca eu le-am strivit cu telul) si se adauga scortisoara. Separat, se bat bine ouale cu putina sare, apoi se amesteca smantana, amidonul, zaharul vanilat si untul topit si racit. Compozitia rezultata se amesteca cu merele mixate si se pune la foc mic, amestecand incontinuu, pana se ingroasa ca o crema. Cand este gata, se lasa de-o parte sa se raceasca putin.

Intre timp, se unge cu unt o tava cu fundul detasabil, cu diametrul de 25 cm. Aluatul se imparte in doua si se intind 2 foi: una mai mare (2/3 din aluat) din care se intinde in tava baza tartei. Peste ea se toarna crema de mere si se niveleaza cu o lingura. Din a doua foaie mai mica (1/3 din aluat) se taie fasii pentru a face grilajul de deasupra (eu nu am rotita dintata, asa ca am taiat cu cutitul si am facut cateva stelute cu o forma de biscuiti, pt aspect:-)). "Grilajul" se unge cu galbenus de ou batut si se presara zahar brun (optional).

inainte....

Se coace in cuptorul preincalzit (200 grd. C) la foc mediu, pana cand se face aurie (aproximativ 45-50 de minute).

si dupa...

Pofta buna!

Huhurezul, mesager ascuns?... si un dulce posibil ramas-bun

La scurta vreme de cand am poposit in locul asta, aproape de sfarsitul iernii trecute, intr-o seara nu tocmai calduroasa, am auzit de dincolo de geamuri un tipat prelung si ascutit. In primul moment, n-am inteles ce este si mi-am imaginat ca-i un zgomot de la masini, de-afara. Apoi, ca un ceasornic ce-si numara incet-incet minutele, s-a repetat, la fel de tare, la fel de aproape. Din nou... si din nou... si din nou... Asa am facut cunostinta cu huhurezul ce-si gasise adapost si-si construise cuib pesemne, in podul blocului de alaturi. Imi amintesc ca in primul moment cand am inteles ce este, mi-au venit imediat in minte superstitiile auzite candva, demult, cum ca e de rau augur sa cante atat de aproape. Si tot imediat, m-am intrebat, aproape fara sa vreau: "oare cum imi va fi aici?". Chiar daca nu cred in astfel de lucruri, in genul asta de "semne"... Si de atunci, seara de seara, cu aceeasi precizie de ceasornic elvetian si-a reluat chemarile tanguite. Aproape ajunsesem sa-l astept si noaptea adormeam pe muzica lui stranie: unic acord, repetat continuu, obsesiv. Probabil isi cauta sau isi chema perechea, caci la un moment dat sunetul a inceput sa se auda cu ecou... Timpul a trecut, luna dupa luna, pana cand intr-o seara nu s-a mai auzit nimic. Linistea adanca m-a surprins putin: plecase ori plecasera... apoi m-am trezit zambind. Si nici acum nu stiu bine de ce. In urma cu doua saptamani am aflat ca foarte curand este posibil sa plec mai departe. M-am bucurat, caci oprirea in statia asta a inceput sa mi se para lunga. Binevenita - moment de odihna sau de zbucium de multe ori, cu intrebari, raspunsuri, taceri - insa lunga... Si cam tot de atunci, prietenul meu huhurezul si-a reinceput chemarea. Sa fie numai o coincidenta, oare? Nu stiu... Dar simt ca intalnirea noastra nu a fost intamplatoare, ca m-a petrecut cumva o parte din drumul meu si ca mai departe va fi bine. Momentul de ramas-bun este aproape, iar timpul e plin de "ceea ce a mai ramas de facut", asa ca astazi am luat o pauza si am incercat prajitura de ciocolata a Irinei de care mi-a ramas agatata pofta inca de cand a postat-o pe blog. Un ultim dulce "home-made" facut aici.

Si chiar daca ciocolata mea alba din interior, nu a aflat de la sora ei franceza cum sa faca sa nu se topeasca si sa nu se amestece in compozitie, tot a iesit buna! :-)

Reteta o puteti gasi la Irina (http://invatsagatesc.blogspot.com/2009/01/pass-it-on.html) si-ar fi pacat s-o reproduc eu aici, caci astfel cei interesati ar putea rata sa deguste si povestea ei frumoasa. Deci "pass it on" si sa auzim de bine!

Prajiturele cu miere si o dimineata rece de sambata

Chiar daca nu pot spune ca m-am obisnuit cu temperaturile de afara, de -14/-20 grade Celsius - desi sunt de-acum 2 saptamani de cand persista gerul asta - faptul ca zilele vin si trec foarte insorite, ma bucura si ma binedispune mult. La fel s-a intamplat si in dimineata asta, cand m-am trezit si m-am dus in bucatarie. Caldura din incapere si razele de soare ce patrundeau prin perdeaua trasa, mangaind usor frunzele ficusului-copacel care si-a adjudecat inca de la inceput locul din geamul bucatariei, ma indemnau la leneveala si visare... Diminetile de week-end sunt cele in care nu-mi place sa ma agit prea mult prin bucatarie, asa ca am pus ibricul cu apa pe foc (ceai, cafea?... cafea, ceai?... lasa ca ma hotarasc cand se termina de fiert apa!) si mi-am continuat leneveala. Cand am auzit apa sfaraind usor, ca o pisica somnoroasa ce-ti toarce in poala, am deschis dulapul si am pus mana pe cutia de cafea. Am zambit si mi-am spus: era de asteptat! Si cum unei cafele bune, unui ceai fierbinte sau unui pahar de lapte ii sta cel mai bine in compania prietenilor (adica biscuiti, chec sau alte bunatati) am pregatit de-aseara - pentru prima oara - niste prajiturele cu miere. Bineanteles ca nu m-am putut abtine sa nu le gust inca de ieri!

Insa acum, nu stiu exact ce: dimineata de afara, atmosfera, aroma tare si fierbinte a cafelei si prajiturile moi si dulci ce ti se topesc in gura, m-au facut sa ma simt ca Anton Ego, la degustarea "ratatouille-ului" lui... Ratatouille (Remy). Mi s-au revarsat imediat in minte acele dimineti, cand in pijamale sau nu, uneori pe jumatate adormita inca, mancam cu pofta o felie de paine cu unt si gem de casa si beam, fara sa suflu in el, un ceai fierbinte.

Buna dimineata!...

Reteta prajiturelelor cu miere am luat-o din revista Good Food, numarul din febr. 2007 si iat-o putin mai jos. E simpla, rapida dar absolut delicioasa! Si gata in 25 de minute, deci pentru cei care dimineata se trezesc ceva mai activi decat mine astazi, nu trebuie "pregatita" de seara.

Ingrediente:

• 200 g faina care creste singura (daca nu stie sa creasca singura, ca a mea, poate fi "ajutata" cu o lingurita de praf de copt amestecata direct in faina)
• 1/2 lingurita cardamon
• 30 g unt moale
• 2 si 1/2 linguri de zahar brun (sau alb)
• 1 ou
• 8 linguri lapte
• miere si unt pentru servit

Mod de preparare:

Se pun intr-un castron faina, cardamonul si untul si se amesteca bine. Apoi se adauga zaharul. Oul se bate cu un tel, preferabil intr-o cana gradata, apoi se adauga laptele pana se obtin 100 ml de amestec. Oul si laptele se pun treptat peste compozitia de mai sus, amestecand intai cu un cutit, apoi cu mainile, pana se obtine un aluat moale si nelipicios. Se framanta aluatul pe o suprafata pudrata cu faina pana cand se omogenizeaza bine (aprox. 4-5 min.).

Aluatul se imparte apoi in trei si se formeaza cercuri nu foarte groase, iar fiecare cerc se taie in sferturi. Se pune la incins la foc mediu, o tigaie cu fundul mai gros (eu am folosit una de teflon mai groasa). Se coc prajiturelele obtinute cateva minute pe fiecare parte pana devin usor aurii. La servire, se ung cu unt si se stropesc cu miere (pentru cei mai pretentiosi in privinta caloriilor, cred ca se poate renunta la unt ori se pot manca si simple, chiar daca in combinatie cu unt si miere sunt delicioase!). Pofta Buna! :-)

P.S. Cardamonul le da o aroma aparte si, in ciuda temerilor mele, nu stridenta (desi in stare naturala, este un condiment foarte puternic). Pentru impatimitii altor condimente insa, sunt sigura ca ies foarte bune si cu scortisoara, nucsoara sau ghimbir.