DA

"Sa nu dea Dumnezeu cel sfant

Sa vrem noi sange, nu pamant!

Cand nu vom mai putea rabda,

Cand foamea ne va rascula,

Hristosi sa fiti, nu veti scapa

Nici in mormant!"

George Cosbuc - Noi vrem pamant, 1894

metamorfoze

Trecand prin timp, il insemnam sub pas -

Asa il reprimeste universul.

Dar insusi timpul, cand prin el pasim,

Ne schimba tainic inima si mersul.

Nu batranetea,-n urma alergand,

Spre moarte pasul cearca sa ni-l poarte,

Ci doar maturitatea creste-n noi

Si ne maturizam pana la moarte.

Geografia timpului - Nicolae Labis

Passing through time, we mark it underneath our steps

This is the way the Universe accepts it back.

But Time itself, when stepping through it,

Misteriously changes our heart and pace.

Not old age, chasing from behind,

Our steps to death is struggling to carry,

But only ripeness grows within ourselves

And we keep ripening until our death.

The Geography of Time - Nicolae Labis

detalii/details...

pasarea-suflet

the soul-bird

pomul vietii

the tree of life

Rezistenta la integrare, intre neputinta si refuz

In contextul acutizarii crizei mondiale si al protestelor sociale cu care se confrunta multe tari europene, subiectul “Uniunea Europeana” este tot mai des adus in discutie. Va rezista ea, Uniunea, ori se va destrama?... Se mai pune problema acceptarii de noi membri in conditiile in care, iata, o tara-membra – Grecia, se prefigureaza a fi scoasa in curand in afara grupului? …

Zilele trecute, guvernatorul BNR Mugur Isarescu facea o afirmatie deosebit de interesanta, aceea ca acum vom vedea cel mai bine puterea Uniunii, caci in calitatea noastra de membri ai ei “vom creste ori ne vom prabusi odata cu aceasta”.

De acord: prabusirea Romaniei o resimtim din plin. Si, contrar adeptilor gandirii pozitive, inca de la momentul aderarii noastre, in 2007. Rezultatele cresterii insa, au fost mereu greu de remarcat…

In acceptiunea ei reala, nu teoretica, Uniunea Europeana reprezinta un construct artificial care, mai devreme sau mai tarziu, se va prabusi. Bazata pe interese politice si de dominatie, ea nu vizat niciodata o constructie eficienta, prin dezvoltarea echilibrata a tuturor tarilor componente. Uniunea Europeana nu a presupus niciodata insumarea celor mai inalte valori specifice fiecarui popor membru - cu atat mai putin o chintesenta a acestora - reprezentand mai degraba un sistem totalitar, in care tarile mai putin puternice si dezvoltate din punct de vedere economico-financiar au a-si adapta existenta sistemului de valori stapanitor. Ori in aceasta situatie vorbim, ca ne place sau nu, despre sclavie. Una impusa – prin crearea de false necesitati induse in mod manipulativ si, in acelasi timp, autoimpusa de propriile frici, amagiri, comoditati…

Cum s-a ajuns aici? Simplu: prin distrugerea progresiva a educatiei si inlocuirea ei cu o asa-zisa toleranta (sau nediscriminare), fara nici o legatura cu intelegea si respectarea unicitatii celuilalt. Prin taxarea tot mai vehementa a existentei simple, bazate pe principii naturale si autentice, drept primitivism si promovarea, chiar ridicarea la rang de axiome a valorilor consumerismului.

Sa luam de pilda painea de casa: altadata hrana noastra de baza, atat organic cat si spiritual, respectata si pretuita pentru efortul necesar obtinerii ei, acum a devenit un “trend”, o moda. Gasim pe piata zeci de modele de masini de paine, menite a ne mijloci… reintoarcerea la traditie! Dar ce valoare mai pastreaza oare painea, cand timpul, efortul si dragostea mainilor ce-o framantau odinioara au fost inlocuite de-o masina ce niciodata nu va putea incorpora un program de hranire sufleteasca a familiei sau unul de-a o aduce laolalta?...

Ca oameni, nu ne putem ajusta sistemul valoric decat prin experienta nemijlocita cu noile valori de dobandit. Rezultatul acestei experiente este cantarit si trecut prin numeroase filtre preexistente inainte ca, intr-un final, respectivele valori sa fie adoptate sau nu…

Ca romani (dar nu numai) nu putem deveni peste noapte “cetateni europeni” decat in conditiile unei solide identitati nationale, care sa functioneze ca punte de legatura si baza de sustinere intru experimentarea de noi atribute identitare. Altfel, inducerea valorilor straine pe care le presupune aceasta… contopire europeana si fortarea renuntarii la cele individual-nationale, va avea ca urmare exacerbarea comportamentelor nationaliste aparute pe fondul sentimentului de aneantizare a propriei identitati. Lucru pe care, succesul tot mai mare al partidelor de extrema dreapta in tarile europene, il confirma pe deplin.

Daca la nivel personal vorbim despre crestere ca si individuatie, la nivel de grup social, de popor, am putea vorbi despre crestere ca si consolidare a caracterului national. Nu in sensul unui –ism, al unei radicalizari, al cultivarii de atitudini narcisico-refractare fata de toti cei diferiti de noi, ci in sensul recunoasterii tuturor atributelor stramosesti pe care natiunea actuala a fost construita, evaluarea lor, asumarea celor negative si promovarea celor pozitive, in primul rand prin educatie.

Doar cunoscand cu adevarat cine si ce suntem, vom sti care este aportul nostru la un organism mai mare, vom sti ce putem pune deoparte fara a ne pierde pe noi insine, la fel si ce nu putem accepta, ce nu foloseste cresterii ori ne faciliteaza prabusirea.

Asadar, in loc sa ne integram, avem a ne zbate pentru aducerea la suprafata a adevarului si istoriei nationale, pentru cunoasterea si respectarea ei , fara rusine si fara reprosuri. Avem, deci, a rezista…

Din sila de noi nu mai cresc nici Rovine,

Nici Rahove-nalte si nici Albe Iulii;

Bourii s-au stins prin paduri carpatine,

Pe cerul valah nu mai luneca ulii;

Iar muntilor…, parca si lor li-e rusine

Cand gem tot mai crunt sub omatul caciulii.

Nemernica ciurda, slugarnica plebe,

Pe toti ne ingroapa-n tarana lopata;

Hei! nu mai sunt Vidre ai nu mai sunt Tebe

Cu limba de foc sa cutremure gloata?

Nici stânca sa tune, nici glas sa ne-ntrebe:

No, gata? Iar noi sa raspundem: No, gata!

Prea moale e biciul si lantul prea slab e;

Mai tari s-ar cadea; mai grozave garbace,

Mai strasnice lanturi la gleznele roabe!

Sa scoale si somnul ce doarme-n baltoace,

Sa salte si ursul ce zace pe labe

Si lenea maciucii ce-n colt se rascoace.

Ia-ti muntii pe umar si pleaca in viata

Si fiece pas sapte poste sa-ti faca!

C-o mana robia de chica o-nhata,

Cu cealalta bezna de gat o insfaca

Si lasa tot cerul sa-ti curga pe fata

Si soarele tot peste sarica-ti daca.

Si canta, mai Neamule, canta fierbinte,

Un cantec de lupta ce toate dezleaga;

Sa iasa toti mortii afar` din morminte,

Sa tremure lumea de marea ta vlaga!

Si-n cantecul tau, care calca-nainte,

Sa cante cu tine ISTORIA-ntreaga!

Radu Gyr – Cantec de lupta

"Gutuile au ramas tot de aur"

Arama frunzelor s-a risipit,

Gutuile au ramas tot de aur.

Norii s-au destramat ca un plaur

Pe cerul alburiu, obosit.

Nu mai iei gaste salbatice

In catarea armei, nici cocori.

La noapte au sa rasara flori,

Luceferi zanateci, stele lunatice.

Cornul suna, rasuna-n padure,

Cerbii sunt departe pe stanci.

Fantanile negre, adanci,

Chipul vor sa ni-l fure.

Cat umbra pasii grei mi-i urmeaza.

Am sa colind intregul pamant.

Cu crengile frematand in vant

Vanjosul pom al vietii vegheaza.

Zaharia Stancu - Arama frunzelor

cautari...

uneori curgem, alteori baltim…

uneori alergam, alteori schiopatam…

uneori vedem, alteori dormim…

uneori zburam, alteori ne taram.

dinspre vechi catre nou,

dinspre natura catre obiect,

dinspre culori catre umbre,

dinspre inauntru catre inafara.

si din nou, in sens invers…

curgand sau baltind,

alergand sau schiopatand,

vazand sau dormind,

visand sau tarandu-ne

cautam perpetuu.

rostul de a fi.

ciresului

mi-ar fi placut sa-ti fiu o floare.

o viata sa ma tii la umbra ta,

sa ma desprind, vremelnic,

sa mai zbor pentru o clipa…

sa ma asez apoi, cuminte

pe pamantul

prin care curge seva ta.

la anul, iar sa ne-mpletim destinul.

pentru o noua, scurta-mbratisare,

cu gust de vant si calde ploi…

sa ma desprind apoi, din nou, vremelnic

iar in cadere,

sa inteleg ca Universul

ma cheama inapoi.

detalii...

sakura (サクラ, in katakana) sau flori de cires...

I wish I was one of your flowers.

to rest a lifetime underneath your shade,

to ephemeral fall,

and briefly fly a moment more...

then lay, in quiet,

on the very earth

through which your sap peacefully falls.

and next year, let us bind our destinies again.

into another short, yet wonderful embrace,

that tastes of wind and warm, soft rains...

and then, again, to ephemeral fall

and while decaying,

to understand that Universal

original call.

mai multe despre acest extraordinar spectacol al Naturii puteti citi aici si aici, pasind in liniste, printre randuri si fotografii de o poezie extraordinara, in universul unor oameni ce au inteles miracolul clipei si efemeritatea vietii...

Ikebana Japanese

primenire

mi-am spălat din călcâi dimineață

și ultimul strop de răgaz

să pot pleca, din nou, mai departe

pe coama celui din urmă talaz.

mi-e frică de vânt și de mine

de clipe lăsate în timp, înapoi,

stropite de ploi fără nume

busole cândva… pierdute-n noroi.

cu tâmpla pe-un semn de-ntrebare,

tresar într-un azi cenușiu

mă-mbat cu iluzii că, poate,

nici azi și nici mâine,

nicicând nu va fi prea târziu…

...

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,

Totul trece ca o tramba de nori,

Vine vantul si o destrama,

Vantul care scutura flori

Nu te-ntrista ca nimic nu se-ntoarce,

Raurile curg toate spre mare.

Oricat ai merge de repede,

Nu poti s-ajungi pana la zare

Unii caini latra doar, altii musca,

Bivolii sunt negri si-mpung.

Pe pajistea tanara, iezii

Sa-mbatraneasca n-ajung

Lasa steaua sa cada chiar

Daca nu e de foc ci de gheata.

Poate venim din lumine ori poate

Din ceata venim si mergem in ceata

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.

Totul se destrama ca o tramba de nori.

Vine vantul si usuca dealurile

Pe care primavara se ivesc flori.

Nu te-ntrista - Zaharia Stancu

nu cred(eam) sa invat a pleca vreodata…

am trait o saptamana departe. pe continent, intr-un colt de Bavarie, cand toamna parea a se pregati sa-si incalte papuci de zapada… departe de zgomot, departe de lume, departe de timp. doar impreuna cu cei dragi.

am ras si m-am intristat, am povestit de toate. am plans la cantecul pianului si mi-am alintat degetele prin blana moale a animalelor din casa. am topait fericita in ploaie si frig, la primul meu meci de fotbal. m-am plimbat pe campuri cu miros de pamant ud si balegar, lasand vantul rece sa-mi bata obrajii. am baut vin fiert la gura sobei, am visat, am facut planuri la care, mai apoi am renuntat, mi-am facut altele.

zilele au trecut ca una si, de doua saptamani, sunt din nou, acasa, in Anglia… departe de casa. aici, iarna inca nu se grabeste sa vina. parcul pictat in culori de miere si cupru, imi asterne sub talpi covor de frunze moarte. in timp ce bat strazile cu pas egal, soarele imi incalzeste discret spatele. e atat bine! noiembrie al meu drag, imi rascoleste amintiri de departe. cu nume de Tampa, cu miros de toamna tarzie, de brad si de must.

uita Romania! las-o in urma, e ca si cum n-ar fi existat vreodata! imi spunea cineva… trebuie sa te integrezi, sa-ti gasesti un rost acolo, acum… din pacate indemnul, intr-un fel salutar, mi-a fost oferit fara “instructiuni de aplicare”. si iata ca nu stiu cum pot face asta!

citesc si ma dor vestile din tara. in timp ce inima mi se strange, se redesteapta in mine revolte mai vechi. ma dor deopotriva umilintele si pumnul in gura, nesimtirea si furtul, nepasarea si lacomia.

dorind a ne face sa aplecam si mai tare spinarile, observ cum se-ncearca rescrierea trecutului. istoria ne este plina de minciuni comuniste, afirma deunazi un “cunoscut” istoric. mi-as dori sa aiba aceeasi indarjire si-n stabilirea adevarului din prezent!... n-o are acum dar, cel mai probabil, cand prezentul va fi devenit istorie, si-o va regasi. indarjirea. caci poti pati ceva criticand trecutul?! este ceva mai simplu decat sa condamni un regim, ca fiind profund nelegitim si injust, atunci cand el a devenit pentru multi, aproape, o poveste?...

ma doare cand lipsiti de repere, adoptam orbeste modele bolnave. scapandu-ne faptul ca unul dintre ele spre exemplu, plin de autosuficienta si “ironie fina” (mai exact, dispret) ne trimite la gramada, prin cateva cuvinte, in marea cea mare de ipocriti si prosti… atat pe noi, cat si pe cei ce au luptat pentru a-si mentine constiinta curata (intr-o perioada in care faptul in sine aproape echivala cu sinuciderea), pentru dorinta lor de a nu le oferi copiilor o educatie stramba. ba mai mult chiar, imbatati fiind de faptul ca noul model “le-a tras-o intelectualilor lui Basescu”, aplaudam cu aplomb la propria negare...

ma dor confuziile intre om si creatia sa, ma doare amalgamarea operei cu viata personala pana la valorizarea nimicului triumfator... insinuarea ca a vorbi despre comunisti in termeni deloc elogiosi e totuna cu a te opune regimului, uitand ca a condamna comunismul, nu inseamna a te autodenunta ca fost membru si a te preda autoritatilor statului.

ce gasesc si mai interesant, e faptul ca asiduitatea dizolvarii valorilor o manifestam doar in cazul artistilor din tara. numai in ceea ce-i priveste, ne punem intrebari vis-a- vis de moralitate, cinste, bun simt, modestie. cand vine vorba sa adoptam ceva impus din exterior, o facem nu doar cu entuziasm, ci chiar cu agresivitate. de parca ar fi un bun de mare valoare, ce trebuie aparat cu orice pret.

ma doare cat de repede uitam si ne injosim, scuipand pe memoria si efortul unor oameni care, cu adevarat s-au sacrificat pentru Romania!

de cateva zile, ma bantuie o amintire. in finalul unei carti foarte dragi mie, Monica Lovinescu povesteste cum ani de zile dupa 1989, prietena ei - Luli August Sturdza a visat, ca multi altii plecati peste granite in timpul comunismului, sa primeasca un semn dinspre tara. un semn ca aceasta are, din nou, nevoie de ei. sa inceapa o constructie. din nefericire insa, a murit fara a-si vedea visul implinit…

si ma intreb, sper nu retoric, CAND va incepe Romania din nou, sa construiasca? caci tare mi-e dor sa ma reintorc acasa!...

Nu dor nici luptele pierdute,

nici ranile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute

care sa lupte nu mai vor.

Atunci cand inima ta canta,

ce-nseamna-n lupta-un brat infrant,

ce-ti pasa-n colb de-o spada franta,

cand te ridici c-un steag mai sfant?

Infrant nu esti atunci cand sangeri

si nici cand ochii-n lacrimi ti-s,

cele mai crancene infrangeri

sunt renuntarile la vis.

Indemn la lupta, Radu Gyr

Cântecul căţelei

Vorbim despre Esenin, aproape necunoscut mie, pana acum cateva zile. Despre poezia rusa, despre traducatorul George Lesnea, despre destinul unui om abandonat de catre parintii sai si crescut de bunici, "adoptat" de rusi ca poet national. Despre cat de adanci sunt ranile pentru ca izvorul poeziei sa fie limpede si netulburat peste timp...

Intr-un fel, poate ca in "Cântecul căţelei", Esenin vorbeste despre sine. Despre sacrificarea frumosului si a inocentei, cand acestea nu sunt cuprinse in "planul gospodaresc" al taranului colhoznic. Si spun taran colhoznic, pentru ca numai omul sarac, cu mentalitate de sluga, poate considera risipa de viata un mod de selectie naturala.

Postarea poeziei "Cântecul căţelei" de Serghei Esenin se vrea a fi o retrospectiva asupra influentei culturii ruse, atat de bogata, atat de consistenta si, totusi, negata de multi dintre cei care, in graba de a-si stabili o identitate occidentala, isi abandoneaza filonul est-european, pierzand din vedere faptul ca fiecare cultura isi are propriile valori dar, si non-valori.

P.S. In privinta acestei poezii, orice asemanare cu personaje si situatii reale, este pur intamplatoare!

Spre ziuă, sub căpiţa de secară,

Pe auriul snopilor plecaţi,

Căţeaua, in viforniţa de-afară,

Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Până-n amurg, veghind incovoiată,

I-a răsfăţat, lingându-i ne-ntrerupt.

Şi se topea ninsoarea spulberată

Pe fierbinţeala pântecelui supt.

Iar seara, când găinile s-aşează

Stăpânul casei a ieşit posac

Şi unde mama pâlpâia de groază,

El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,

Căţeaua da-n nămeţii de pe drum...

Răpindu-i puii, apa din viroagă

Scâncea curgând sub botul ei, acum.

Apoi când se-nturna şovăitoare

Şi singură înspre culcuşul ei,

Deasupra casei i-apăru pe zare,

În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire,

Privea la chipu-i nalt şi depărtat,

Iar luna plină, lunecând subţire,

După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci când cineva-n ogradă,

Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,

Ca stele mari de aur în zăpadă,

Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.

Serghei Esenin, in traducerea lui George Lesnea

Omului-râu...

Cati oameni intalnim intr-o viata? Si pe cati dintre cei intalniti ajungem sa-i cunoastem? Si oare fata de cati din cei pe care ii cunoastem, ne deschidem si lasam ca ceea ce vine dinspre ei sa ne atinga sufletul?...

De cate ori si cu cati oameni putem spune ca ne-am "intalnit" cu adevarat?...

Cred ca sunt oameni pe care ii intalnim in fiecare zi, dar atunci cand vine clipa despartirii de ei, raman in urma cateva amintiri, ce se sterg incet in praful anilor ce trec dupa aceea...

Si cred ca mai sunt oameni pe care ii intalnim fie si o singura data in viata, dar a caror amprenta ramane atat de pregnant si de proaspat intiparita in sufletul nostru, mult dupa ce ei "nu mai sunt..."

Astazi vreau sa povestesc despre omul-râu, sau doamna Popa, asa cum am cunoscut-o eu. Doamna Wilhelmine Popa. Pentru ca astazi, 13 august, e un an de cand nu mai e cu noi, dar a ramas prezenta in cativa dintre noi, cei care am cunoscut-o...

Imi amintesc cu nostalgie prima intalnire. Era in vara lui 2006. Iulie 2006. Tabara de vara de la Balvanyos se sfarsise si plecam fiecare spre casele noastre. Cativa dintre noi ne-am decis sa ne oprim la Sinaia sa-i facem o vizita, auzind ca venise in tara. Eram patru, doi dintre noi la prima intalnire cu ea...

Eram emotionati tare cu totii, ca niste copii in prima lor zi de scoala. Si nerabdatori, unii s-o revada, altii s-o intalneasca.

Ne-a primit cu bucurie si foarte multa caldura. Am baut o cafea, am povestit una-alta. Ne-a privit atent pe rand, ne-a intrebat cum suntem si ne-a acordat atentie in egala masura. Ne-am simtit acceptati.

Dupa un timp - o ora poate - ne-am despartit. Am simtit cu totii ca timpul ei si al nostru era important si trebuia respectat: ne spusesem ce era de spus, mai mult ar fi fost doar vorbe.

Ne-a condus pana in poarta, ne-a sarutat obrajii si ne-a imbratisat pe fiecare in parte. Emotionati in continuare - eu, cel putin eram - ne cautam cuvintele de despartire. Ne-a spus ceva de genul: ne vedem la Dusseldorf peste 3 saptamani - uitandu-se catre mine, si ne-a urat sa ramanem sanatosi cu totii si ingerul nostru sa ne aiba in paza.

Apoi, cu un gest care ne-a impresionat definitiv, a ridicat firesc o mana in zare, aratand catre o minuscula parapanta (evident, noi nu o vazusem!) ce dansa pe cerul senin ca oglinda, spunand: "si va doresc sa zburati in fiecare zi, pe drumul vostru, asa cum zboara parapanta aceea!"...

Si-asa am plecat. Iar pana la gara din Sinaia, unde am coborat sa luam trenul, nu-mi amintesc sa mai fi spus multe cuvinte nici unul dintre noi...

Apoi a urmat saptamana de la Dusseldorf si tot ceea ce ne-a daruit din plinatatea fiintei sale de om-râu, mereu curgand la vale, spre intalnirea cu oceanul: caldura, blandete, liniste, generozitate, acceptare, fermitate, tinerete a sufletului, onestitate, autenticitate si atat de multa bucurie de viata!

Ni le-a daruit cu modestie si fara exceptie, tuturor celor ce-am consimtit sa-i primim Darul...

Cu bucurie si recunostinta ca drumurile noastre s-au intersectat in viata asta, inchin si ma inclin in fata calatoriei dumneavoastra doamna Popa!

Si sper ca si a mea sa fie una dusa pana la capat, mereu cu fruntea sus...

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

Vor trece peste lume crunte roti

ca tunetul cu greii lui saboti

sau poate-o arde-n cer Casiopeea

si umbre dulci, tiptil ca niste hoti,

si-or furisa in taine-albastre cheia

Nu stim cum o sa fie clipa-aceea,

dar vom pleca pe rand toti, toti.

Nu stim cum va fi clipa. Poate unii

s-or apuca de prag cu brat flamand,

altii vor vrea sa plece mai curand;

unii-n genunchi, iar altii ca gorunii,

inalti si drepti sub fulger sangerand,

dar beti de tuica tare a furtunii.

Nu stim cum va fi clipa pentru unii,

dar vom pleca pe rand, pe rand...

Si de-om pleca si cei ce n-or s-adune

pe tample nici un spin aurifer,

si cei ce-am strans din lupte si din fier

o zdreanta sfanta ca o rugaciune,

cu toti vom sti la portile de ger

ca-n lacrimarea clipei care-apune

palpita vesnicii care nu pier...

Toti vom pleca, dar nimeni nu va spune

ca nu-si avu in lut un strop de cer.

Si toti vom duce-n noi cate-o minune.

Radu Gyr - Nu stim cum o sa fie clipa-aceea...

Antiteze - Radu Gyr

N-ai lauda de n-ai stii sa blestemi,

Surad numai acei care suspina,

Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,

De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,

Cu mana ta n-ai unge rani straine.

N-ai jindui dupa franturi de rai

De n-ai purta un ciob de rai in tine.

Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi

Cu fruntea jos, in pulberea amara,

Si daca-nvii in cantecul de azi,

E ca mureai in lacrima de-aseara.