nu cred(eam) sa invat a pleca vreodata…

am trait o saptamana departe. pe continent, intr-un colt de Bavarie, cand toamna parea a se pregati sa-si incalte papuci de zapada… departe de zgomot, departe de lume, departe de timp. doar impreuna cu cei dragi.

am ras si m-am intristat, am povestit de toate. am plans la cantecul pianului si mi-am alintat degetele prin blana moale a animalelor din casa. am topait fericita in ploaie si frig, la primul meu meci de fotbal. m-am plimbat pe campuri cu miros de pamant ud si balegar, lasand vantul rece sa-mi bata obrajii. am baut vin fiert la gura sobei, am visat, am facut planuri la care, mai apoi am renuntat, mi-am facut altele.

zilele au trecut ca una si, de doua saptamani, sunt din nou, acasa, in Anglia… departe de casa. aici, iarna inca nu se grabeste sa vina. parcul pictat in culori de miere si cupru, imi asterne sub talpi covor de frunze moarte. in timp ce bat strazile cu pas egal, soarele imi incalzeste discret spatele. e atat bine! noiembrie al meu drag, imi rascoleste amintiri de departe. cu nume de Tampa, cu miros de toamna tarzie, de brad si de must.

uita Romania! las-o in urma, e ca si cum n-ar fi existat vreodata! imi spunea cineva… trebuie sa te integrezi, sa-ti gasesti un rost acolo, acum… din pacate indemnul, intr-un fel salutar, mi-a fost oferit fara “instructiuni de aplicare”. si iata ca nu stiu cum pot face asta!

citesc si ma dor vestile din tara. in timp ce inima mi se strange, se redesteapta in mine revolte mai vechi. ma dor deopotriva umilintele si pumnul in gura, nesimtirea si furtul, nepasarea si lacomia.

dorind a ne face sa aplecam si mai tare spinarile, observ cum se-ncearca rescrierea trecutului. istoria ne este plina de minciuni comuniste, afirma deunazi un “cunoscut” istoric. mi-as dori sa aiba aceeasi indarjire si-n stabilirea adevarului din prezent!... n-o are acum dar, cel mai probabil, cand prezentul va fi devenit istorie, si-o va regasi. indarjirea. caci poti pati ceva criticand trecutul?! este ceva mai simplu decat sa condamni un regim, ca fiind profund nelegitim si injust, atunci cand el a devenit pentru multi, aproape, o poveste?...

ma doare cand lipsiti de repere, adoptam orbeste modele bolnave. scapandu-ne faptul ca unul dintre ele spre exemplu, plin de autosuficienta si “ironie fina” (mai exact, dispret) ne trimite la gramada, prin cateva cuvinte, in marea cea mare de ipocriti si prosti… atat pe noi, cat si pe cei ce au luptat pentru a-si mentine constiinta curata (intr-o perioada in care faptul in sine aproape echivala cu sinuciderea), pentru dorinta lor de a nu le oferi copiilor o educatie stramba. ba mai mult chiar, imbatati fiind de faptul ca noul model “le-a tras-o intelectualilor lui Basescu”, aplaudam cu aplomb la propria negare...

ma dor confuziile intre om si creatia sa, ma doare amalgamarea operei cu viata personala pana la valorizarea nimicului triumfator... insinuarea ca a vorbi despre comunisti in termeni deloc elogiosi e totuna cu a te opune regimului, uitand ca a condamna comunismul, nu inseamna a te autodenunta ca fost membru si a te preda autoritatilor statului.

ce gasesc si mai interesant, e faptul ca asiduitatea dizolvarii valorilor o manifestam doar in cazul artistilor din tara. numai in ceea ce-i priveste, ne punem intrebari vis-a- vis de moralitate, cinste, bun simt, modestie. cand vine vorba sa adoptam ceva impus din exterior, o facem nu doar cu entuziasm, ci chiar cu agresivitate. de parca ar fi un bun de mare valoare, ce trebuie aparat cu orice pret.

ma doare cat de repede uitam si ne injosim, scuipand pe memoria si efortul unor oameni care, cu adevarat s-au sacrificat pentru Romania!

de cateva zile, ma bantuie o amintire. in finalul unei carti foarte dragi mie, Monica Lovinescu povesteste cum ani de zile dupa 1989, prietena ei - Luli August Sturdza a visat, ca multi altii plecati peste granite in timpul comunismului, sa primeasca un semn dinspre tara. un semn ca aceasta are, din nou, nevoie de ei. sa inceapa o constructie. din nefericire insa, a murit fara a-si vedea visul implinit…

si ma intreb, sper nu retoric, CAND va incepe Romania din nou, sa construiasca? caci tare mi-e dor sa ma reintorc acasa!...

Nu dor nici luptele pierdute,

nici ranile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute

care sa lupte nu mai vor.

Atunci cand inima ta canta,

ce-nseamna-n lupta-un brat infrant,

ce-ti pasa-n colb de-o spada franta,

cand te ridici c-un steag mai sfant?

Infrant nu esti atunci cand sangeri

si nici cand ochii-n lacrimi ti-s,

cele mai crancene infrangeri

sunt renuntarile la vis.

Indemn la lupta, Radu Gyr