Interese si realitati: Romania ca piata de desfacere a Europei... / Interests and realities: Romania as an EU outlet...

Poate cea mai fidela si mai sintetica radiografie a situatiei actuale a satului romanesc...
O scrisoare deschisa, adresata Comisarului european pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala, de catre Peter Hurley - irlandezul din Romania. Va multumesc, domnule Peter Hurley!

Maybe the most synthetic and authentic x-ray of the present Romanian village... An opened letter to the European Commissioner of Agriculture and Rural Development, by Peter Hurley - irlandezul din Romania. Thank you, Mr. Peter Hurley!



"Comisare,

Numele meu este Peter Hurley. Sunt din Irlanda. Trăiesc în România de peste 20 de ani. În ultimii sase ani am fost implicat în proiecte civice de promovare a României rurale, pentru care în 2011 am fost decorat cu Ordinul National pentru Merit. În 2012, am fost director de promovare în cadrul Unitătii de Sprijin a Retelei Nationale de Dezvoltare Rurală, fiind responsabil cu încurajarea cooperativelor agricole, turism rural si produse traditionale.

Stiu că multi ar dori să vă vorbească astăzi. De aceea, am condensat punctul meu de vedere la câteva minute si as dori să vă cer permisiunea să vi-l împărtăsesc.

************

Pentru a răspunde la întrebarea referitoare la rolul PNDR în lupta împotriva sărăciei din mediul rural - răspunsul este suficient de clar. Ca si în cazul versiunii consultative a Ghidului Solicitantului pentru Măsura 4.1 – „Investitii in exploatatii agricole”, resursele concentrate pe exploatatii mai mari de 8.000 unităti exclud marea majoritate a gospodăriilor agricole. Este dificil a vedea planul ca având impact semnificativ asupra sărăciei.

************              

În decembrie 2008, am cinat cu un membru al Comisiei Parlamentare pentru Agricultură din Camera Deputatilor care mi-a spus: "În România sunt 120.000 de fermieri. Acestia reprezintă interesul nostru. Cele 4 milioane de gospodării tărănesti nu sunt problema noastră. Dacă doriti să vorbiti despre ele, luati legătura cu Ministerul Muncii si Protectiei Sociale.      

************

Totusi nu este firesc să lăsăm responsabilitatea exclusiv în sarcina administratiei românesti. Cred că trebuie să cercetăm mai profund.

Solutia costă bani, cred ca mult peste cele 8 miliarde de euro stabilite prin Pilonul 2 pentru Programul National de Dezvoltare Rurală al României pentru perioada 2014-2020.

În anii 1920, clasa tărănească de României era una dintre cele mai bogate din Europa. Am auzit că îsi trimitea copiii la scoală în Franta. In 1930 în România erau 7.500 de cooperative cu 1,5 milioane de actionari, în timp ce populatia totală a tării era de 10 milioane de persoane.

Această cultură înfloritoare a primit trei lovituri de gratie: 1949 - 1990 – 2007

Comunistii au considerat clasa tărănească cel mai mare dusman al lor. I-au numit pe tărani "micii capitalisti". Cu ani în urmă, l-am întrebat pe un "capitalist mic" de 80 de ani:

"Cum a fost când a venit colectivizarea?"

"Într-o zi, au venit în curtea mea si au luat totul. Au luat calul, vacile, toate animalele. Căruta, plugul, toate instrumentele noastre mari si mici. Au luat toate semintele si tot din magazie. Au luat chiar si mica râsnită pe care o foloseam pentru măcinarea porumbului. Au dus totul la ferma colectivă. Si din acea zi, dacă nu doream să murim de foame, a trebuit să lucrăm pentru ei."

"Si cum a fost în 1990, când ti-ai recăpătat terenurilor?"

"În 1990?", a spus el. "Mi-au dat înapoi terenul  Dar nu mi-au dat nici un instrument pentru a-l lucra.  A trebuit să încep iarasi de la zero. Numai că de data aceasta eram cu 45 de ani mai în vârstă si nu mai eram tânăr."

Am auzit despre colectivizarea fortată începută în 1949. Se vorbeste doar foarte putin despre de-colectivizarea fortată din 1990 si efectul său devastator asupra unei populatii rurale deja sărăcite. Milioane de săteni au fost catapultati înapoi la Epoca Fierului, luptând pentru existentă pe 3 sau 4 parcele de teren, situate la kilometri distanta, muncă istovitoare, fără umbră, câteva unelte manuale, poate un cal si o carută folosite în comun.

(M-am întrebat întotdeauna, unde au fost în ultimii 25 de ani organizatiile umbrelă, responsabile pentru promovarea spiritului de cooperare al Europei? De ce au abandonat acestea micii producători din România?)

Si odată cu intrarea în UE în 2007, micii producători au fost pur si simplu distrusi. Au fost spulberati de complexul agro-industrial, care se întinde de la Portugalia până în Grecia. Cartofii sunt culesi în Germania (probabil de români), spălati în Italia si transportati în România. De la producător la consumator este un circuit închis. Acest complex a demarat acum 50 de ani, tot timpul subventionat de UE din toate punctele de vedere imaginabile: educational, ideologic, financiar, tehnologic, logistic, comercial.

Micul producător român nu este doar dezavantajat. A fost scos definitiv din modul său de trai fiind fortat să-si părăsească tara natală. A devenit un refugiat economic. Ceea ce au început comunistii, UE reuseste să finalizeze. Si poate mai presus de toate, ca urmare a acestei dizlocări, între 200.000  si 300.000 de copii români cresc fără unul sau ambii părinti pentru o parte sau întreaga lor copilărie.

Vă puteti imagina, Comisare, protestele publice dacă jumătate dintre elevii din clasele primare din Irlanda ar fi lipsiti de unul sau ambii părinti pentru întreaga lor perioadă de educatie ca urmare a participării la Uniunea Europeana? Si e doar o dimensiune a dificultătilor sociale suportate de către copii români astăzi. 

Uniunea Europeană asistă - în spatiul rural românesc – la cea mai mare nedreptate socială din istoria sa. Este echivalentul în secolului 21 al "La dracu sau la Connacht!" (zona cea mai săracă a vestului Irlandei).

România este ultima civilizatie rurală autentică a Europei. Este o mostenire agricolă a cărei unicitate nu o vom mai revedea. Si totusi strategiile noastre nu par să fi avansat fată de politica de "laisssez-faire" din secolul al XIX-lea.

Piată deschisă produce avantaje pentru unii oameni în detrimentul altora. Acesti altii, din cauza pozitiei, educatiei lor, istoriei lor poate, se trezesc exclusi de la beneficiile pietei comune. Ei ar trebui să primească sprijin. 

Aceasta nu este o idee nouă. Aristotel a vorbit despre justitie: oamenii inegali (diferiti) trebuie tratati inegal.

Dacă aceasta nu se potriveste situatiei săteanului român....

Acum pot auzi în acelasi timp si întrebarea contribuabilului european: de ce ar trebui să ne pese?

Eu cred ca putem identifica o multime de motive sociale si economice foarte solide pentru care ar trebui să ne pese tuturor de acestă problemă.

Dar care este cea mai importantă cauză pentru mine după 21 de ani de când sunt aici?

Acesti fermieri si strămosii lor au tinut prima linie a Europei de sute de ani. Si nu sunt doar români. Există 400.000 de mici fermieri maghiari aici. Si până în 1991 au existat si o jumătate de milion de săteni germani.  Împreună au tinut sus drapelul astfel încât toti ceilalalti europenii să poată prospera si dormi bine. Ei au fost pacificatorii neplătiti si tăcuti ai Europei, timp de mai multe generatii. Zona tampon. Pentru a păstra pacea, de multe ori au trebuit să meargă la război. Si niciodată nu s-au eschivat de la responsabilitătile lor. Au plătit timp de 45 de ani, pretul fără milă sub comunism, abandonati de vest si având unghiile smulse în timpul programelor de reeducare. Si ce primesc în schimb? Locuri de muncă de livrare pizza în Scunthorpe si documentare pe Channel 4 numite "The Romanians are coming! (Vin românii)".

Are loc un cataclism în România, Comisare, iar epicentrul său se afla la sat.

După ce am trăit timp de 21 ani aici pot confirma multe lucruri. Unul dintre ele este că irlandezii si românii sunt exact la fel. Singura diferentă este aceea că Irlanda este o insulă. În 800 de ani am avut doar un singur vizitator. Românii mereu la mijloc, literalmente, au avut un alt vizitator în fiecare generatie.

Cel mai recent vizitator este Uniunea Europeană.

Cel imediat înainte era Uniunea Sovietică.

Si adevărul dureros este că toti acesti vizitatorii iau mult mai mult decât aduc.

Povestirea mea finală este referitoare la bancherul pe care l-am întâlnit în 1997, când au început să intre pe piata româneasca:

„Exista 6 milioane de case si apartamente în România. Iar toate proprietătile sunt 100%, fără a fi ipotecate. Nicăieri altundeva nu există asa ceva. Aceasta reprezinta un „stoc de locuinte” în valoare de 300 miliarde de euro pe care noi le vom transforma în datorii, care să producă profit."

De 15 ani, cel mai mare import în România a fost euro.

Comisare, România este o tară fascinantă si complexă. Într-un mod ciudat, destinul său pare a fi testarea fermitătii si verticalitătii tuturor celor care se nasc sau se aventurează pe aici, indiferent că sunt oameni sau imperii. În cazul în care mesajul nostru este "Bine ati venit la UE, lăsati demnitatea la usă!", e greu de crezut că acesta nu va avea un efect de bumerang.

Fac apel la dvs pentru ca trebuie să existe un mecanism pe care să il puteti declansa, care ar precipita o evaluare independentă a ceea ce eu numesc "nedreptatea din mediul rural al Romaniei" (Rural Romania’s Raw Deal), o evaluare care ar putea permite Comisiei să si asume responsabilitătile reale în România, pentru securitatea pe termen lung a tuturor cetătenilor UE. Românii nu sunt doar o piată. Sunt cei care mentin pacea. Nu pare sa existe nici o limită pentru ceea ce cheltuim pe arme si protectie bancară. Deci, o data am putea, vă rog, să punem un pret pe pace?

Am cu mine o fotocopie a unei cărti rare. A fost scrisă în 1921 de către un alt irlandez, trimis aici de Horace Plunkett. Se numeste "Miscarea cooperatistă din Iugoslavia si România - lectii pentru reconstructia postbelică". Cândva micii producători ai României au fost un model pentru Irlanda în perioada de tranzitie. Nu există nici un moment mai prielnic decât acum pentru a dărui ceva în schimb."


"Commissioner,

My name is Peter Hurley. I am from Ireland. I’ve been living in Romania for over 20 years. The last six years I’ve been active in civic projects promoting rural Romania, for which in 2011 I was awarded the National Order for Merit. In 2012, I was director of promotion within the Support Unit of the National Rural Development Network, responsible for the encouragement of agricultural cooperatives, rural tourism and traditional products.

I know a lot of people wish to speak today. I’ve condensed my point of view into 9 minutes. And I would like to ask permission to share it.

************

To answer the question: the role of the PNDR in combating rural poverty – the answer is quite clear.  

As per the latest version of the Applicants Guide for Measure 4.1, resources are concentrated on exploitations greater than 8.000 units, which excludes the vast majority of farming households.

It’s difficult to see the Program having much impact on poverty. 

************

In December 2008, I had dinner with a member of the Parliamentary Commission for Agriculture within the Chamber of Deputies. He told me: “There are 120.000 farmers in Romania. These are our interest. The 4 million peasant households? They are not our problem. If you want to know about them, talk to the Ministry of Labour and Social Protection.”

************

But it’s not fair to lay the sole responsibility at the foot of the Romanian administration. And I think we need to dig further into the story.

The solutions to this problem cost money, far beyond the 8bn Euros budgeted under Pillar 2 of Romania’s National Rural Development Program.  

In the 1920’s the peasant class of Romania was one of the richest in Europe. I’ve heard they sent their children for schooling in France. In 1930 there were 7.500 cooperative enterprises in Romania with 1.5 million shareholders from a total population of 10 million people.

This thriving culture received three knock-out blows.

1949 – 1990 - 2007

The Communists called them “the little capitalists”. A couple of years ago, I asked an 80-year old “little capitalist”:

“How was it when the collectivization came?”

“One day, they came into my yard, and they took everything. They took the horse, the cows, the animals. The cart, the plough, all our big and small tools. They took all our seeds and all our stores. They even took the small handmill that we used for grinding corn. They took everything to the collective farm. And from that day forward, if we didn’t want to starve, we had to work for them.”

“And how was it in 1990, when you got your land back?”

“In 1990!?” he said.“They gave me back my land. But they didn’t give me any tools to work it with. I had to start all over again from zero. Only this time I was 45 years older and no longer a young man.”

We’ve heard about the forced collectivisation of 1949. But very little is said about the forced de-collectivisation of 1990 and its devastating effect on an already impoverished rural population. Millions of villagers were catapulted back to the Iron Age and left to scratch a living from 3 or 4 plots of land, kilometers apart, backbreaking work, no shade, a few hand tools, maybe a shared horse and cart.

(I’ve always wondered, the umbrella organizations, responsible for fostering the cooperative spirit of Europe - where have they been for 25 years.  Why did they abandon Romania’s small producers?)

And with EU entry in 2007, the small producers have been simply wiped out. They’ve been bulldozed by the agro-industrial complex that stretches from Portugal to Greece. Potatoes are picked in Germany – probably by Romanians, washed in Italy and trucked into Romania. From producer to consumer, it’s a closed shop. This complex enjoys a 50-year,EU-funded, headstart from every point of view: educational, ideological, financial, technological, logistical, commercial.

The Romanian small producer he isn’t just at a disadvantage. He’s been put permanently out of livelihood, and forced out of his homeland. He’s become an economic refugee. What the communists started, the EU is finishing. And to top it all off, as a result of this displacement, between 200.000 and 300.000 Romanian children are growing up without one or both of their parents at home, for some or all of their childhood.

Can you imagine Commissioner, the public outcry if half the primary schoolchildren in Ireland were without one or both parents for their entire education as a result of our participation in the Common Market? That’s just one dimension of the social hardship being endured by Romanian children today.

The European Union is assisting – in the Romanian rural space - the greatest social injustice in its history. It’s the 21st century equivalent of “To hell or to Connacht”.

Romania is Europe’s last authentic rural civilization. It’s an agricultural heritage the likes of which we’ll never see again. And yet our strategies seem to have evolved no further than the “laisssez-faire” politics of the nineteenth century.

The open market provides advantages for some people to the detriment of others. Those others, because of their location, their education, their history perhaps, find themselves excluded from the benefits of the Common Market. And they should receive support.

This isn’t a new idea. Aristotle said about justice: unequal people should be treated unequally.

If that doesn’t sound like the Romanian villager, I don’t know what does.

Now I can hear the European taxpayer asking, why should we care?

Well, I’m sure that - off the top of our heads - we can think of a dozen solid social and economic reasons why we should allcare about this.

But what’s the most important reason for me after 21 years here?

These farmers and their forefathers have been holding Europe’s frontline for hundreds of years. And they’re not just Romanians. There are 400.000 Hungarian small farmers here and until 1991 half a million German villagers too. Together they kept the flag flying so that all other Europeans could prosper and sleep well. They’ve been the EU’s unpaid and silentpeacekeepers for generations. The buffer zone. To keep peace, they often had to go to war, and they never shirked their responsibilities. They paid a merciless 45-year price under communism, abandoned by the west to have their fingernails pulled in reeducation programmes. And as you can see, they’re still paying for it today. And what do they get in return? Pizza delivery jobs in Scunthorpe and Channel 4 documentaries called “The Romanians are coming”.

There is a cataclysm taking place in Romania, Commissioner, and its epicenter is in the village.

After 21 years living here I can confirm many things. One of them is that the Irish and the Romanians are exactly the same. The only difference is that Ireland’s an island. In 800 years we had just one visitor. The Romanians always in the middle, quite literally, had another visitor every generation.

The latest visitor is the European Union.

The one just before that was the Soviet Union.

And the painful truth is that all these visitors take away a lot more than they bring.

My final story is about the European banker I met in 1997, just as they were starting to enter the Romanian market:

“There are 6 million homes here. And the level of outright home ownership is 100%. There’s nowhere else in the world like this. That’s 300 billion Euros of housing stock that we’re going to transfer into debt, and make money on.”

For 15 years, Romania’s biggest import has been the Euro…

Commissioner, Romania is a fascinating and complex country. In a strange way, its destiny seems to be to test the resolve and the verticality of all those who venture here, be they men or empires. If our values are built around “Welcome to the EU, leave your dignity at the door!”, it’s hard to be believe that won’t have a boomerang effect.

I’m appealing to you, there must be some mechanism that you can trigger which would precipitate an independent evaluation of what I’m calling “Rural Romania’s raw deal”, an evaluation that might enable the Commission to embrace its true responsibilities in Romania, for the long term security of all EU citizens. The Romanians are not just a market. They are peacekeepers. There seems to be no limit to what we spend on weapons and banking bailouts. So, can we please put a price on peace?

I have here a photocopy of a rare book. It was written in 1921 by another Irishman, sent here by Horace Plunkett. It’s called “The cooperative movement in Yugoslavia and Rumania – lessons for post-War reconstruction”. Once Romania was a model for an Ireland in transition. There’s never been a better time to give something back."

DA

"Sa nu dea Dumnezeu cel sfant

Sa vrem noi sange, nu pamant!

Cand nu vom mai putea rabda,

Cand foamea ne va rascula,

Hristosi sa fiti, nu veti scapa

Nici in mormant!"

George Cosbuc - Noi vrem pamant, 1894

demnitate furata... / stolen dignity...

de obicei nu cumpar flori. nu-mi place sa le vad taiate si odata uscate, mi-este greu sa le arunc la gunoi.
le ador insa afara, in natura. la fel in casa, plantate in ghivece. cat mai multe!
astazi am facut o exceptie. buchetele mici, aproape la fel de ofilite ca mainile ei, mi-au agatat privirile. aveau ceva de pasare speriata prinsa-ntre palme, intr-o fatala clipa de neatentie. la fel de gingase, la fel de frumoase.

am intrebat-o cu cat le vinde iar ea, ridicand inspre mine privirea batrana si totusi inca limpede, mi-a raspuns "cu cat vreti dumneavoastra". am scos o bancnota si i-am intins-o, primind in schimb buchetul mic de suflete legate strans laolalta. si pret de o clipa, mainile ni s-au atins. ale mele erau calde. ale ei, uscate si racoroase.

inapoi spre casa, drumul mi s-a parut mai lung...

I usually don't buy flowers. I hate to see them cut off and once dead, I find it very hard to throw them into the rubbish bin. but I adore them outside, in the nature. and also inside, planted into pots. the more the merrier!
today I made an exception. the small bouquets, almost as sear as her her hands were, caught my sight. there was something about them, like a frightened bird caught in the trap of one's palms in a fatal moment of carelessness. just as gentle, just as beautiful.

I asked her how much she's selling and with an old, but still lucid look, she answered "with how much you want". I took a bill and handed to her, receiving in exchange a small bouquet of souls tightly bound together. and for a transient second, our hands touched. mine were warm. hers, dry and coldish.

the way back home seemed somehow longer...

Earth day. Every day.

The sweet smell of a great sorrow lies over the land

Plums and smoke rise and merge into the leaden sky

A man lies and dreams of green fields and rivers,

But awakes to a morning with no reason for waking.

He's haunted by the memory of a lost paradise

In his youth or a dream, he can't be precise

He's chained forever to a world that's departed

It's not enough, it's not enough.

His blood has frozen and curdled with fright

His knees have trembled and given way in the night

His hand has weakened at the moment of truth

His step has faltered.

One world, one soul

Time pass, river roll...

And he talks to the river of lost love and dedication

And silent replies a swirl invitation

Flow dark and troubled to an oily sea

A grim intimation of what is to be.

There's an unceasing wind that blows through this night

And there's dust in my eyes that blinds my sight

And the silence that speaks so much louder than words,

Of promises broken...

Rosia Montana - Pamantul Fagaduintei...

“Ce ţară stă cu averea îngropată în pământ fără să o pună în valoare?" se intreba inteligent saptamana trecuta presedintele Basescu, puternic sustinut de cele cateva voci ale corului ce inca il mai acompaniaza.

Raspunsul este o tara care a stiut sa stea pe aceste averi si, in acelasi timp, sa traiasca prosper altfel decat distrugand natura din jur si, treptat, intreaga planeta.

O tara care, in “prostia” ei, se considera responsabila si pentru generatiile viitoare.

O tara in care binele comun inseamna cu adevarat un drept, nu doar un moft tratat cu plictis si toleranta de catre cei ce o conduc, in goana lor dupa castiguri mari si rapide.

O tara pentru care vecinii si relatia cu acestia reprezinta un interes major, constienta fiind ca-n conditii de izolare orice organism este condamnat la pieire.

A pleca de la premisa ca resursele supra si subterane trebuie exploatate cu orice pret, doar pentru ca se afla acolo, fara discernamant si ignorand cu buna stiinta posibilele consecinte ireversibile este fara doar si poate rezultatul unei gandiri bolnave. In fond, in calitatea noastra de coparticipanti la viata acestei planete reprezentam, la randul nostru, o resursa. Si-atunci nu ar fi la fel de "util" sa ne intrebam si “Ce fraier ar sta cu o asemenea resursa la dispozitie fara sa o exploateze, pardon! valorifice?... “

Pretentia ca putem dispune dupa bunul plac de resursele planetei, inclusiv cele umane, este cel putin patologica si dovedeste lipsa reperelor elementare necesare evaluarii intre bine si rau.

A prezenta proiectul Rosia Montana drept o solutie pentru scoaterea tarii din criza, in esenta a sustine ideea ca distrugerea reprezinta o baza viabila pentru (re)constructie, este o dovada de ipocrizie si lacomie si, la un alt nivel, o afirmare fatisa a unor intentii criminale. Otravirea lenta a unei persoane, soldata in final cu decesul victimei, este crima cu premeditare si se pedepseste conform legilor in vigoare. De ce n-ar fi valabil acelasi lucru si pentru otravirea lenta a unui grup de indivizi, prin poluarea cu buna stiinta a aerului si-a apelor subterane cu cianuri si metale grele?

Refuzul de a lua in considerare alternativele existente pentru dezvoltarea social-economica a zonei, ba chiar impiedicarea punerii in aplicare a acestora, in mod indirect, prin reprezentantii politici numiti in teritoriu, reprezinta un act de sabotare a interesului national. Si-ar trebui pedepsit in consecinta.

Cine va raspunde pentru un dezastru ecologic in zona? Cum si prin ce mijloace se va putea reface ecosistemul in urma deversarii cianurilor din iazul de decantare ori a infiltrarii acestora in panza freatica? Ce va insemna o plata echitabila pentru vietile care s-ar distruge, pentru condamnarea la inexistenta a catorva generatii?

Sunt intrebari la care nici guvernantii, nici RMGC si nici sustinatorii lor nu au oferit inca raspunsuri. Sunt scenarii imposibile, chiar paranoice vor spune scepticii si prostii. Nu sunt! Sunt evenimente probabile si la fel de serioase precum au fost Cernobilul, dezastrul ecologic produs de British Petroleum in Golful Mexic in aprilie anul trecut, deversarile de cianuri din Ungaria in octombrie 2010, sau cele din Baia Mare in 2000.

Lista “accidentelor” de acest fel este lunga si, din nefericire, in continuare deschisa… Iar urmarile lor le resimtim pana astazi.

Exista pe planeta asta si tari mai civilizate decat Romania. Tari in care, cel putin teoretic, politicienii lor nu primesc spaga, nu urmaresc sa se imbogateasca peste noapte, nu-si vand resursele pe doi arginti gauriti, sunt bine educati si stapanesc corect arta conversatiei, a oratoriei si-a diplomatiei, iar cetateanul de rand conteaza si, mai ales, este respectat. O astfel de tara este Canada. Undeva, in inima ei, se gaseste o provincie numita Alberta, in care niste oameni de bine, preocupati de bunastarea si progresul tarii, au luat hotararea de a demara cel mai mare proiect industrial din lume: exploatarea petrolului din surse neconventionale precum sisturile bituminoase si nisipurile de gudron.

Rezultatele sunt devastatoare, iar ce refuzam in continuare sa intelegem este ca pretul il vom plati noi toti, dar mai ales copiii nostri!...

Imaginile ii apartin fotografului Jiri Rezac si fac obiectul unei campanii de informare si atentionare asupra efectelor pe termen lung a exploatarilor de orice fel. Reportajul complet il puteti urmari aici.

Mai jos, un scurt interviu cu acesta, la momentul lansarii campaniei, si traducerea.

“Mineritul nu este niciodata frumos. Indiferent de tipul de exploatare - aur, cupru sau carbune - este intotdeauna urat si de fiecare data sfasie natura. Dar la ce scala si magnitudine se intampla asta, este ceva ce eu nu am mai vazut pana acum. Alberta este un loc intins, aproape cat suprafata Frantei: zbori timp de doua ore catre nord si inca te afli deasupra Albertei. Incepi apoi sa survolezi nisipurile de gudron si poti zbura ore privind catre situri de exploatare diferite… si te gandesti: Dumnezeule, locul asta se termina vreodata?!

Iar ce trebuie sa ai in vedere, e faptul ca ceea ce vezi astazi, reprezinta 3, poate 5% din ceea ce urmeaza sa fie acolo, daca aceste exploatari vor merge mai departe!”

Mentalitati...

sursa foto: Terra Magazin

Am aflat in aceasta dimineata ca britanicii vor protesta in 26 mai, in fata Ambasadei Romaniei la Londra, impotriva cruzimii fata de animale, actiune primita si comentata cu entuziasm de catre unii cititori ai http://www.gandul.info/, care-i considera pe romani niste salbatici, iar pe cei dintai, oameni cu capul pe umeri si destepti.

Sunt de acord: masacrul de la Letea trebuie oprit, iar barbarii similare impiedicate pe viitor! Nu pot insa, sa nu remarc un lucru: ipocrizia de care dam dovada, fie ea si subconstienta.

Pe de o parte, in graba de a-i pupa in fund pe vesticii civilizati si de a-i condamna la gramada si fara drept de apel pe conationalii lor ratati, comentatorii uita un lucru: deocamdata, caii salbatici de la Letea nu sunt inca salam, datorita unor Romani care au ales sa se implice in mod direct, nu doar sa se revolte si sa injure din spatele computerului. O mana de oameni a crezut ca poate face ceva si s-a simtit responsabilizata sa acorde ajutorul ce-i statea in puteri. O mana de oameni a mers si-a stat in camp, alaturi de animalele infometate si batjocorite, cateva dintre ele, chiar muribunde…

Pe de alta parte, e foarte interesant ca britanicii toleranti si iubitori de animale, urmeaza a protesta in fata Ambasadei Romaniei, in mod curios aleasa din nou drept exponent al unui fenomen negativ, prezent si in alte tari din lume, chiar mult mai dezvoltate decat a noastra. Ma intreb, de pilda, de ce nu au ales sa protesteze niciodata in fata Ambasadei Canadei, impotriva macelului anual al puilor de foca? Ori in fata Ambasadelor Norvegiei si Japoniei unde, in cateva regiuni, an de an sunt casapite sute de balene si delfini in virtutea “respectarii traditiilor”? Sau impotriva testelor facute pe animale, in laboratoarele industriei cosmetice si farmaceutice? Ori mai aproape, chiar in tara proprie, fata de faptul ca datorita folosirii excesive a substantelor chimice in agricultura, berzele nu mai vin de ani buni, iar populatia de albine este in pericol?

Da, revolta este umana si binevenita! Iar protestul , individual sau public, este util si poate ajuta la schimbarea unei situatii punctuale. Eventual, la adoptarea de legi sau modificarea celor existente. Dar el nu poate schimba atitudini si mentalitati! Ori in Romania actuala, exact asta se cere - o modificare de mentalitate.

Caile sunt doua: prima este sociala, a doua individuala. In absenta celei de-a doua, prima va fi mereu sortita esecului.

Calea sociala presupune aplicarea legilor si tragerea la raspundere a celor ce nu le respecta. Sigur, aici se poate invoca politicul corupt, mincinos si lacom ce conduce tara de mai bine de douazeci de ani. Adevarat! In acelasi timp, ca ne place sau nu, fiecare suntem responsabili pentru punctul in care ne gasim, prin neimplicare, lehamite, prostie, alegerea “raului cel mai mic” sau lene.

A doua cale, cum spuneam, este individuala. De ceva vreme incoace, deplangem constant lipsa valorilor, lipsa modelelor de moralitate. Cu toate astea, cand suntem intrebati, niciodata nu suntem noi vinovati, de fiecare data ceilalti. In plus, suntem prea mici sa putem schimba ceva, singuri – atitudine pe care Biserica Ortodoxa o stimuleaza puternic!, mereu asteptand pe un altul, din exterior, sa o faca: Dumnezeu, regele, invatatorul, primaria... mai nou, Uniunea Europeana.

Dar cine oare e dator, in primul rand, sa ne educe copiii pe care pretindem ca-i aducem pe lume din dragoste!? Cati dintre noi le-am aratat prin propriul exemplu ce inseamna sa fii de partea ta, sa ai curajul propriei credinte, a propriilor pareri? Cand le-am explicat, ultima oara, altfel decat prin a le pune pumnul adultului atoatestiutor in gura, ce este bine si ce nu, sa faca? Cum le-am insuflat respectul pentru orice fiinta vie si recunostinta pentru darurile pe care natura ni le pune la dispozitie, gratuit si neconditionat?

Am fost vreodata sinceri si le-am raspuns onest “nu stiu” la intrebari, cautand apoi, impreuna, raspunsurile potrivite? In ce fel le-am dat atentie si i-am luat in serios, in ce fel i-am protejat de abuzurile la care sunt expusi constant, prin refuzul unor drepturi ce li se cuvin, prin necorelarea programei scolare cu varsta si capacitatile lor fizice si psihice, prin bombardarea lor zilnica cu mizerii si rebuturi? De cate ori am permis sa fie umiliti si redusi la tacere de catre altii, prin frica noastra de a actiona in consecinta? Si cum le-am explicat locul pe care il ocupam fiecare, cu drepturile, limitarile si consecintele nerespectarii lor?

Cati am avut indrazneala de-a recunoaste si accepta ca sunt, de multe ori, mai buni, mai isteti, mai deschisi si compasivi decat noi, fiind dispusi a ne schimba pe noi insine si nu de a-i mula pe ei peste modelul nostru?...

Sunt intrebari la care avem a ne raspunde fiecare, inainte de-a ridica degetul acuzator si de a face judecati de valoare intr-o directie sau alta, in necunostinta de cauza si-n lipsa oricarei actiuni personale.

Zilele trecute, la Letea, printre oameni abrutizati de alcool, saracie si lacomie, pentru care viul a ajuns o valoare utilitara, un copil ne-a oferit tuturor o lectie. Si-a strecurat incet, printre barnele tarcului mana inocenta, incercand sa mangaie botul unui manz. Il indragise mult si i-ar fi placut sa-l aiba, ca sa-l poata creste. Zarindu-l, un satean il izgoneste departe, catre camp…

Noi ce alegem sa facem? Il ajutam, aratandu-i ca lumea poate fi si altfel, buna si generoasa? Sau il sacrificam, acuzandu-l laolalta cu toti ceilalti? In fond, de ce ar mai conta un nevinovat sacrificat in plus, un cal ucis in plus, un intreg popor acuzat o data in plus?!...

nu cred(eam) sa invat a pleca vreodata…

am trait o saptamana departe. pe continent, intr-un colt de Bavarie, cand toamna parea a se pregati sa-si incalte papuci de zapada… departe de zgomot, departe de lume, departe de timp. doar impreuna cu cei dragi.

am ras si m-am intristat, am povestit de toate. am plans la cantecul pianului si mi-am alintat degetele prin blana moale a animalelor din casa. am topait fericita in ploaie si frig, la primul meu meci de fotbal. m-am plimbat pe campuri cu miros de pamant ud si balegar, lasand vantul rece sa-mi bata obrajii. am baut vin fiert la gura sobei, am visat, am facut planuri la care, mai apoi am renuntat, mi-am facut altele.

zilele au trecut ca una si, de doua saptamani, sunt din nou, acasa, in Anglia… departe de casa. aici, iarna inca nu se grabeste sa vina. parcul pictat in culori de miere si cupru, imi asterne sub talpi covor de frunze moarte. in timp ce bat strazile cu pas egal, soarele imi incalzeste discret spatele. e atat bine! noiembrie al meu drag, imi rascoleste amintiri de departe. cu nume de Tampa, cu miros de toamna tarzie, de brad si de must.

uita Romania! las-o in urma, e ca si cum n-ar fi existat vreodata! imi spunea cineva… trebuie sa te integrezi, sa-ti gasesti un rost acolo, acum… din pacate indemnul, intr-un fel salutar, mi-a fost oferit fara “instructiuni de aplicare”. si iata ca nu stiu cum pot face asta!

citesc si ma dor vestile din tara. in timp ce inima mi se strange, se redesteapta in mine revolte mai vechi. ma dor deopotriva umilintele si pumnul in gura, nesimtirea si furtul, nepasarea si lacomia.

dorind a ne face sa aplecam si mai tare spinarile, observ cum se-ncearca rescrierea trecutului. istoria ne este plina de minciuni comuniste, afirma deunazi un “cunoscut” istoric. mi-as dori sa aiba aceeasi indarjire si-n stabilirea adevarului din prezent!... n-o are acum dar, cel mai probabil, cand prezentul va fi devenit istorie, si-o va regasi. indarjirea. caci poti pati ceva criticand trecutul?! este ceva mai simplu decat sa condamni un regim, ca fiind profund nelegitim si injust, atunci cand el a devenit pentru multi, aproape, o poveste?...

ma doare cand lipsiti de repere, adoptam orbeste modele bolnave. scapandu-ne faptul ca unul dintre ele spre exemplu, plin de autosuficienta si “ironie fina” (mai exact, dispret) ne trimite la gramada, prin cateva cuvinte, in marea cea mare de ipocriti si prosti… atat pe noi, cat si pe cei ce au luptat pentru a-si mentine constiinta curata (intr-o perioada in care faptul in sine aproape echivala cu sinuciderea), pentru dorinta lor de a nu le oferi copiilor o educatie stramba. ba mai mult chiar, imbatati fiind de faptul ca noul model “le-a tras-o intelectualilor lui Basescu”, aplaudam cu aplomb la propria negare...

ma dor confuziile intre om si creatia sa, ma doare amalgamarea operei cu viata personala pana la valorizarea nimicului triumfator... insinuarea ca a vorbi despre comunisti in termeni deloc elogiosi e totuna cu a te opune regimului, uitand ca a condamna comunismul, nu inseamna a te autodenunta ca fost membru si a te preda autoritatilor statului.

ce gasesc si mai interesant, e faptul ca asiduitatea dizolvarii valorilor o manifestam doar in cazul artistilor din tara. numai in ceea ce-i priveste, ne punem intrebari vis-a- vis de moralitate, cinste, bun simt, modestie. cand vine vorba sa adoptam ceva impus din exterior, o facem nu doar cu entuziasm, ci chiar cu agresivitate. de parca ar fi un bun de mare valoare, ce trebuie aparat cu orice pret.

ma doare cat de repede uitam si ne injosim, scuipand pe memoria si efortul unor oameni care, cu adevarat s-au sacrificat pentru Romania!

de cateva zile, ma bantuie o amintire. in finalul unei carti foarte dragi mie, Monica Lovinescu povesteste cum ani de zile dupa 1989, prietena ei - Luli August Sturdza a visat, ca multi altii plecati peste granite in timpul comunismului, sa primeasca un semn dinspre tara. un semn ca aceasta are, din nou, nevoie de ei. sa inceapa o constructie. din nefericire insa, a murit fara a-si vedea visul implinit…

si ma intreb, sper nu retoric, CAND va incepe Romania din nou, sa construiasca? caci tare mi-e dor sa ma reintorc acasa!...

Nu dor nici luptele pierdute,

nici ranile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute

care sa lupte nu mai vor.

Atunci cand inima ta canta,

ce-nseamna-n lupta-un brat infrant,

ce-ti pasa-n colb de-o spada franta,

cand te ridici c-un steag mai sfant?

Infrant nu esti atunci cand sangeri

si nici cand ochii-n lacrimi ti-s,

cele mai crancene infrangeri

sunt renuntarile la vis.

Indemn la lupta, Radu Gyr

"Pilotii orbi"

Astazi am primit pe mail urmatorul text. Am simtit nevoia sa-l transcriu aici, alte adaugiri sau comentarii gasindu-le a fi de prisos....


Pilotii orbi, articol publicat de Mircea Eliade, in ziarul Vremea, 1937


"Imoralitatea clasei conducatoare romanesti, care detine "puterea" politica de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere - toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste antentate contra fiintei neamului nostru ar putea, dupa marea victorie finala, sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare, va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916 - 1918 lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor. 


Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace, atat de indelungata?!) dar i-am folosit cu statornica voluptate la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut fraiele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad. 
Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa, luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob, elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.


Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. 
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie.In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile si sunt inghititi de popoare vecine.  
Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal. 


Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara "puterea". Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii, face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. [...]


Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca "administratia" e proasta, iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema monioritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!
Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede. 


Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: "antisemitism", "fascism", "hitlerism"! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii, dupa ce-au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. 


Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa acesta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor, care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor, ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale. 
Sunt unii, "buni patrioti", care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul, slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea pana in secolul al XVI lea, bere), austriecii in Ardeal si "cultura" in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici cu imensa lor putere politica si administrativa.


Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 de lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e seceraa de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala. 
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.
Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne lauda ca "tinem la bautura", iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit. 


Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si sand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata - instinctul statal - nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri... Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in tara asta, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.
Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, ca si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini, nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria...


Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor, putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.
Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut!"


Mergeti cu bine, cu sanatate, in vremurile care vor veni! (urare getica straveche)onducatoare romanesti, care detine “puterea” politica, de la 1918 incoace, nu este cea mai grava crima a ei. Ca s-a furat ca in codru, ca s-a distrus burghezia nationala, in folosul elementelor alogene, ca s-a napastuit taranimea, ca s-a introdus politicianismul in administratie si invatamant, ca s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime impotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru ar putea – dupa marea victorie finala – sa fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pastra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lasand sa se astearna uitarea asupra intunecatei epoci care a urmat unirii tuturor romanilor.

Dar cred ca este o crima care nu va putea fi niciodata uitata: acesti aproape douazeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai ca i-am pierdut (si cand vom mai avea inaintea noastra o epoca sigura de pace atat de indelungata?!) – dar i-am folosit cu statornica voluptate, la surparea lenta a statului romanesc modern. Clasa noastra conducatoare, care a avut franele destinului romanesc de la intregire incoace, s-a facut vinovata de cea mai grava tradare care poate infiera o elita politica in fata contemporanilor si in fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politica. Nu e vorba de o simpla gainarie politicianista, de un milion sau o suta de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui insasi existenta istorica a neamului romanesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vad.

Intr-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europa – luntrea statului nostru este condusa de niste piloti orbi. Acum, cand se pregateste marea lupta dupa care se va sti cine merita sa supravietuiasca si cine isi merita soarta de rob – elita noastra conducatoare isi continua micile sau marile afaceri, micile sau marile batalii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gasesti cuvinte de revolta. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vad, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de capetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state infloritoare si puternice, care au pierit in mai putin de o suta de ani, fara ca nimeni sa inteleaga de ce. Oamenii erau tot atat de cumsecade, soldatii tot atat de viteji, femeile tot atat de roditoare, holdele tot atat de bogate. Nu s-a intamplat nici un cataclism intre timp. Si deodata, statele acestea pier, dispar din istorie. In cateva sute de ani dupa aceea, cetatenii fostelor state glorioase isi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt inghititi de popoare vecine.

Luntrea condusa de pilotii orbi se lovise de stanca finala. Nimeni n-a inteles ce se intampla, dregatorii faceau politica, negutatorii isi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si taranii de ogorul lor. Numai istoria stia ca nu va mai duce multa vreme povara acestui starv in descompunere, neamul acesta care are toate insusirile in afara de cea capitala: instinctul statal.

Crima elitelor conducatoare romanesti consta in pierderea acestui instinct si in infioratoarea lor inconstienta, in incapatanarea cu care isi apara “puterea”. Au fost elite romanesti care s-au sacrificat de buna voie, si-au semnat cu mana lor actul de deces, numai pentru a nu se impotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune in calea destinului acestui neam. Clasa conducatorilor nostri politici, departe de a dovedi aceasta resemnare, intr-un ceas atat de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i sta in putinta ca sa-si prelungeasca puterea. Ei nu gandesc la altceva decat la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu in aceste cateva miliarde risipite si cateva mii de constiinte ucise sta marea lor crima, ci in faptul ca macar acum, cand inca mai este timp, nu inteleg sa se resemneze. […]

Stiu foarte bine ca evreii vor tipa ca sunt antisemit, iar democratii ca sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine ca unii imi vor spune ca “administratia” e proasta – iar altii imi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritatilor. Ca si cand aceleasi tratate l-au putut impiedica pe Kemal Pasa sa rezolve problema minoritatilor, macelarind 100.000 de greci in Anatolia. Ca si cand iugoslavii si bulgarii s-au gandit la tratate, cand au inchis scolile si bisericile romanesti, deznationalizand cate zece sate pe an. Ca si cand ungurii nu si-au permis sa persecute fatis, cu inchisoarea, chiar satele germane, ca sa nu mai vorbesc de celelalte. Ca si cand cehii au sovait sa paralizeze, pana la sugrumare, minoritatea germana!

Cred ca suntem singura tara din lume care respecta tratatele minoritatilor, incurajand orice cucerire de-a lor, preamarindu-le cultura si ajutandu-le sa-si creeze un stat in stat. Si asta nu numai din bunatate sau prostie. Ci pur si simplu pentru ca patura conducatoare nu mai stie ce inseamna un stat, nu mai vede.

Pe mine nu ma supara cand aud evreii tipand: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvazatori, isi apara primatul economic si politic, pe care l-au dobandit cu atata truda, risipind atata inteligenta si atatea miliarde. Ar fi absurd sa te astepti ca evreii sa se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupa ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atatea posturi de comanda. Evreii lupta din rasputeri sa-si mentina deocamdata pozitiile lor, in asteptarea unei viitoare ofensive – si, in ceea ce ma priveste, eu le inteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea isi au, insa, izvorul in alta parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducatoare, mai mult sau mai putin romaneasca, politicianizata pana in maduva oaselor – care asteapta pur si simplu sa treaca ziua, sa vina noaptea, sa auda un cantec nou, sa joace un joc nou, sa rezolve alte hartii, sa faca alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si cand am trai intr-o societate pe actiuni, ca si cand am avea inaintea noastra o suta de ani de pace, ca si cand vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar daca le spui ca pe Bucegi nu mai auzi romaneste, ca in Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, ca pier satele romanesti, ca se schimba fata oraselor – ei te socotesc in slujba nemtilor sau te asigura ca au facut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul in piept si-ti amintesc ca romanul in veci nu piere, ca au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitand, saracii ca in Evul Mediu romanii se hraneau cu grau si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitand ca blestemul a inceput sa apese neamul nostru, odata cu introducerea secarei (la sfarsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul graului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slabind considerabil rezistenta taranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Malaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (in Moldova se bea, pana in secolul XVI, bere), austriecii in Ardeal si “cultura” in Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politica si administrativa.

Toata Muntenia si Moldova de jos se hraneau iarna cu peste sarat; carutele incepeau sa colinde Baraganul, indata ce se culegea porumbul si pestele acela sarat, uscat cum era, alcatuia totusi o hrana substantiala. Pilotii orbi au creat, insa, trustul pestelui. Nu e atat de grav faptul ca la Braila costa 60-100 lei kilogramul de peste (in loc sa coste 5 lei), ca putrezesc vagoane intregi cu peste ca sa nu scada pretul, ca in loc sa se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brailei se recolteaza numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e ca taranul nu mai mananca, de vreo 10 ani, peste sarat. Si acum, cand populatia de pe malul Dunarii e secerata de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitand ca un neam nu se regenereaza cu chinina si aspirina, ci printr-o hrana substantiala.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi in pieptul de arama al romanului. Sarmanul roman lupta ca sa-si pastreze macar o inima obosita, care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevarul e acesta: neamul romanesc nu mai are rezistenta sa legendara, de acum cateva veacuri. In Moldova si in Basarabia cad, chiar de la cele dintai lupte cu un element etnic bine hranit, care mananca grau, peste, fructe si care bea vin in loc de tuica.

Noi n-am inteles nici astazi ca romanul nu rezista bauturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunaoara. Ne laudam ca “tinem la bautura”, iar gloria aceasta nu numai ca e ridicula, dar e in acelasi timp falsa. Alcoolismul sterilizeaza legiuni intregi si ne imbecilizeaza cu o rapiditate care ar trebui sa ne dea de gandit.

…Dar pilotii orbi stau surazatori la carma, ca si cand nimic nu s-ar intampla. Si acesti oameni, conducatori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de buna-credinta si cu bunavointa; numai ca, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteaza in ceasul de fata – instinctul statal – nu vad suvoaiele slave scurgandu-se din sat in sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pamant romanesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lasand locul altor neamuri… Nu simt ca s-au schimbat unele lucruri in aceasta tara, care pe alocuri nici nu mai pare romaneasca.

Uneori, cand sunt bine dispusi, iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sunt oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor raman tot in tara. Daca asa stau lucrurile, nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gandeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – nu mai are mult de trait. El, ca neam, nu mai are insa dreptul sa se masoare cu istoria…

Ca pilotii orbi s-au facut sau nu unelte in mana strainilor – putin intereseaza deocamdata. Singurul lucru care intereseaza este faptul ca nici un om politic roman, de la 1918 incoace, n-a stiut si nu stie ce inseamna un stat. Si asta e destul ca sa incepi sa plangi.

Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut!

"Mergeţi cu bine, cu sanatate, in vremurile care vor veni!" (urare getica straveche)