O zi frumoasa de primavara...

Cand am decis sa pornesc blogul acesta, am facut-o cu gandul de-a fi unul culinar. Intre timp, am realizat ca oricat de mult mi-ar placea sa gatesc, bucataria nu este neaparat pasiunea mea cea mai mare. Iar blogul s-a transformat treptat in ceea ce este in prezent.
De-a lungul timpului, am postat insa si cateva retete. Nu stiu cat de reusite, dar dupa gustul meu, bune. Asa ca atunci cand am primit din partea Adinei de la Cat's kitchen invitatia de a participa la provocarea lunii aprilie a proiectului Dulce Romanie, am raspuns fara ezitare 'da'. Pentru ca Adina mi-e draga si pentru ca ingredientele alese de ea - leurda, ciuperci si tarte rustice - se numara printre preferatele mele.
Urmarea? Pai...

 Tarta rustica cu leurda, cartofi si cheddar

Ingrediente:

- pt aluat: 200 g faina, 90 g unt rece, sare, un ou, aprox. 20 ml apa foarte rece
- pt umplutura: 2-3 cartofi medii, 150 ml smantana dulce, 2 oua potrivite (eu am pus 3 mai mici), o mana generoasa de leurda, o lingura de marar tocat, sare, piper proaspat rasnit, fulgi de chilli (daca va place mai picant), 100 g cheddar taiat cubulete, muguri de pin sau seminte de floarea soarelui (optional)

Preparare:

Aluatul se pregateste ca aici si se pune la frigider pentru cel putin o ora.
Intre timp, se pregateste umplutura. Se curata cartofii, se spala si se taie felii subtiri. Se pun la fiert in apa cu sare si se fierb 4-5 min din momentul in care incepe apa sa clocoteasca. Se scurg, se trec prin jet de apa rece si se lasa la racit. Intr-un castron, se amesteca smantana cu ouale si se condimenteaza dupa gust. Se adauga mararul si leurda taiata fideluta.

Se scoate aluatul din frigider, se intinde in tava, se inteapa din loc in loc cu furculita si se pune inapoi la rece pentru inca 30 min. Se incalzeste cuptorul la 180°C, se scoate aluatul, se acopera cu hartie de copt si se toarna deasupra boabe de fasole. Se coace 20 de minute. Se scoate tava din cuptor si se indeparteaza hartia cu boabele de fasole. Se aseaza feliile de cartof una langa alta si se toarna deasupra amestecul de leurda. Apoi se presara uniform cuburile de cheddar si semintele/mugurii de pin (daca folositi). Se coace inca 20-25 de minute. Se serveste calduta sau rece, cu salata.

Pofta buna si bucurati-va de primavara!

...in timp ce eu dadeam zor sa termin, sa nu ratez lumina pentru poze (ceea ce tot s-a intamplat, sic!), altii isi faceau somnul de frumusete. J 

Back to basics

De-a lungul timpului, am observat ca nu este nevoie de multe ingrediente, pentru a obtine cea mai gustoasa mancare. Si-am mai observat ca nu este nevoie de o bucatarie super-utilata, pentru ca prajitura sa-ti iasa perfect. Ajunge un colt mai generos de masa, o tava buna, rabdare si bucurie. Rabdarea sa descifrezi secretul cuptorului si bucuria impartasirii bucatelor cu cei dragi.
Bucuria lucrurilor de baza, simple, din inima...

Ravioli dulci la cuptor


Ingrediente:
pentru aluat: 3 lg ulei, 200 g de faina, 85 g zahar pudra (sau de granulatie foarte mica), 3 galbenusuri de ou, 3-4 lg apa
pentru umplutura: 115 g branza ricotta (eu am folosit cottage cheese, maruntita cu furculita), 1 1/2 lg de zahar, coaja de la o jumatate de lamaie, 1 lg zeama de lamaie, vanilie (optional)
pentru uns: un albus batut cu furculita, zahar brun

Preparare:
Preincalziti cuptorul la 180˚C. Intr-un vas mai mare, amestecati faina cu zaharul si faceti in centru o adancitura. Adaugati galbenusurile, uleiul si 3 linguri de apa si framantati un aluat mai tare, adaugand putina apa daca mai este nevoie (cantitatea de apa difera usor, in functie de faina folosita; eu am pus 4 1/2 lg de apa). Framantati pentru cateva minute, apoi lasati aluatul sa se odihneasca 15 minute. Intre timp, pregatiti umplutura, amestecand ingredientele intr-un castron.
Impartiti aluatul in doua si pe masa infainata, intindeti fiecare bucata intr-o foaie de aprox 2-3 mm grosime, din care taiati patrate cu latura de 5 cm ori cercuri cu dametrul de 5 cm. Puneti o lingurita de umplutura pe fiecare patrat/cerc, acoperiti cu un altul si presati bine marginile cu dintii unei furculite. Asezati ravioli in tava pe hartie de copt, ungeti-i cu albus si presarati zaharul brun. Coaceti timp de 20-25 de minute, ori pana cand devin aurii si crocanti. Se servesc calduti sau reci. Pofta buna!

PS Profit de ocazie pentru a va arata si ultima mea broderie, pe care am numit-o "Pasarea portocalie a prosperitatii " si am postat-o pe blogul meu de lucruri hand-made. Sper sa va placa si va multumesc pentru vizita!

I've learnt in time, that you don't need a lot of ingredients to get the tastiest meal. I've also learnt that you don't need a super-equipped kitchen to get the perfect cake. A generous table corner, a good tray, patience and joy are enough. The patience to unriddle the secret of your oven and the joy of sharing the meals with your loved ones.

The joy of basic things, simple, from the heart...



Italian baked sweet ravioli

You'll need:
for the dough: 3 tbsp oil, 200 g plain flour, 85 g caster sugar, 3 egg yolks, 3-4 tbsp water
for the filling: 115 g ricotta cheese (I used cottage cheese), 1 1/2 tbsp caster sugar, grated rind of half lemon, 1 tbsp lemon juice, vanilla (optional)
for glazing: 1 egg white lightly beaten, granulated brown sugar

How to do:
Preheat the oven to 180˚C. Place the flour and sugar in a large bowl and make a well in the center. Add the egg yolks, oil and 3 tbsp of water and mix to form a firm dough adding a little extra water if required (I needed 4 1/2 tbsp). Knead for a few minutes. Leave for 15 minutes. Meanwhile, make the filling combining all the ingredients in a small bowl. Divide the dough in two and roll each piece out on a floured work surface until 2-3 mm thick and cut into 5 cm squares or 5 cm diameter rounds. Place 1 teaspoon of filling on each square/round, top with a second one and seal well with the tines of a fork. Place in trays on baking sheet, brush the top of the ravioli with egg white and sprinkle with sugar. Bake in the oven for about 20-25 minutes or until crisp and golden. Leave to cool slightly before serving. Enjoy!

PS I took the opportunity to show you my last embroidery project called "The orange bird of prosperity", which I decided to post on a different blog dedicated entirely to my hand-made works. Hope you'll like it and thank you very much for visiting!

Marlenka

Ati incercat vreodata sa vedeti, ascultand muzica unui anumit popor, ce va spunea ea despre acesta? Ati incercat vreodata sa simtiti ce va transmite dincolo de gust, o mancare sau un desert specific unei anumite tari? V-au facut vreodata muzica ori mancarea unor locuri, sa va doriti sa cunoasteti mai mult despre oamenii ce au stat la baza crearii lor?

Daca nu, incercati cu Armenia.

Inchideti ochii, ascultati-i muzica si… gustati, macar o data, Marlenka.

Ingrediente:

pentru foi:

• 450-500 g faina
• 3 lg zahar brun + 3 lg miere
• 85 g unt moale
• 3 oua
• un pachet praf de copt
• sare

pentru crema:

• o cutie lapte condensat (397 g)
• 2 lg miere
• 85 g unt moale
• 3 oua
• o cana de alune de padure macinate

Se amesteca faina cu zaharul, sarea si praful de copt. Separat se bat ouale usor cu furculita si se adauga mierea si untul moale, omogenizand amestecul. Se toarna peste faina si se framanta un aluat moale si elastic. Se imparte aluatul in trei si se intinde in foi subtiri, care se coc pe fundul tavii timp de 3-4 minute, in cuptorul preincalzit la 180˚C.

Pentru crema, intr-o cratita cu fundul mai gros, se pun laptele condensat cu mierea, untul si cele trei oua batute cu o furculita. Amestecul obtinut se omogenizeaza foarte bine si se fierbe pe foc mic pana se ingroasa ca o crema (aproximativ 8-10 minute). Se lasa la racit.

Cand crema este rece, se asambleaza prajitura alternand foile si crema, ultimul strat fiind de crema. Deasupra se presara alunele de padure macinate, se acopera si se da la rece peste noapte.

Pofta buna!

Inceput de vara...

Desi nu se poate lauda cu vitalitatea si diversitatea bucatariei italiene, nici cu traditia si rafinamentul celei franceze, bucataria britanica poate oferi si surprize placute.

Recunosc, cand vine vorba despre mancare... nu m-a convins deocamdata cu nimic! Insa in ce priveste prajiturile, am descoperit cateva la care am revenit cu placere.

Cred ca unul dintre cele mai cunoscute deserturi in Anglia este tarta Bakewell. N-am intalnit pana acum supermarket, cafenea, restaurant care sa nu-ti ofere fie varianta "originala" - blat de tarta uns cu un strat subtire de gem de zmeura si apoi acoperit cu crema pe baza de migdale macinate (frangipane) - fie o varietate a acesteia. Ghilimelele nu sunt intamplatoare, caci singurele doua magazine ce pretind a comercializa blatul in varianta lui originala, se gasesc in Bakewell, comitatul Derbyshire.

Din toate retetele incercate pana acum insa, cea care mi-a placut cel mai mult am gasit-o pe site-ul Good Food. Poate si pentru ca daca as avea de ales intre o prajitura, un chec, o placinta si o tarta, cea din urma ar fi, de cele mai multe ori, chiar ultima optiune.

Prajitura Bakewell cu zmeura

Ingrediente:

• 140 g migdale macinate
• 140 g unt moale
• 140 g zahar brun
• 140 g faina care creste singura (daca nu aveti, inlocuiti o lingura de faina cu 1 si 1/2 lingurita de praf de copt + 1/2 lingurita de sare)
• 2 oua
• un plic zahar vanilat
• 250 g zmeura proaspata
• 2 linguri fulgi de migdale
• zahar pudra

Preparare:

Preincalziti cuptorul la 180˚C (160 pt. cuptor cu ventilatie) si tapetati cu hartie de copt o tava rotunda cu fundul detasabil. Amestecati faina cu zaharul, migdalele macinate si zaharul vanilat. Separat, bateti ouale cu putina sare, adaugati untul moale si omogenizati. Incorporati apoi ingredientele uscate si amestecati bine.

Varsati in tava jumatate din compozitie si nivelati suprafata cu o lingura. Asezati deasupra zmeura si adaugati peste ea linguri din compozitia ramasa, apoi incercati s-o intindeti pe toata suprafata tavii (cu degetele umede este cel mai simplu). Presarati fulgii de migdale si puneti-o in cuptor pentru 50 de minute.

Se serveste calduta sau rece, cu zahar pudra presarat pe deasupra.

p.s Ca sa nu se inmoaie foarte tare si sa curga pe fundul tavii, zmeura am dat-o inainte prin putina faina. Nu este obligatoriu, insa asa iese mult mai bine.

Pofta buna si o vara frumoasa!

Destramare

De patru luni de zile am inceput o noua carte. Am gasit-o chiar in mijlocul bibliotecii, cumva mereu la vedere si-n acelasi timp ascunsa, o carte pe langa care trec multi, dar prea putini aleg s-o (mai) imprumute. Poate pentru ca nimic nu te atrage s-o descoperi, poate pentru copertile innegrite de praf, poate pentru paginile ingalbenite si patate de niste degete murdare…

Cartea se numeste Northampton, iar unii o mai numesc si “inima Angliei”. O inima ce-mi pare mult prea obosita si satula sa mai bata pentru multa vreme!

Este o carte ce-si desfasoara actiunea intr-un loc ce seamana cu o mare gara, cu toate cele specifice acesteia – aglomeratie, zgomot, mizerie, mirosuri intepatoare de sine incinse si mancare fast-food; oameni vesnic grabiti, ce se intersecteaza vremelnic, niciodata suficient de mult pentru o scurta, dar reala intalnire.

Citesc cu greu, pagina dupa pagina, de multe ori inchizand-o dupa doar cateva… Imi gasesc linistea in scurtele momente de trecere prin curtea larga a unei biserici din centru. Acolo, in micul petec de natura, timpul prinde a curge altfel pentru cateva minute! In mod ciudat, simt ca ma regasesc cumva, in cele doua veverite ce-si traiesc viata printre copaci, cateva banci si vechile morminte.

In plus, de cateva saptamani, traiesc bucuria intalnirii zilnice cu doua mierle. Avem o intelegere tainica: eu le pun de mancare, ele canta. Ma rog, atunci cand mai ramane timp, acum fiind, cel mai probabil, ocupate sa-si hraneasca puii!

Si… lectura greoaie si obositoare continua. Ma simt mereu tentata sa verific data returnarii, inscrisa pe ultima coperta. Ca sa nu o fac, caut cate o reteta de “ceva simplu si bun”, la fel de bun ca cea pe care am incercat-o saptamana asta.

Prajitura cu nuca de cocos si lime

Ingrediente

• 125 g unt moale
• 225 g zahar brun de granulatie mica
• 2 oua
• coaja rasa de la o lime
• 3 linguri zeama de lime
• 150 ml smantana acra
• 170 g faina care creste singura
• 85 g fulgi de cocos

Glazura

• 1 albus de ou
• 200 g zahar pudra
• 85 g fulgi de cocos
• aprox. 2 linguri zeama de lime
• 1 lg fulgi de cocos prajiti pt decor (optional)

Preparare

Preincalziti cuptorul la 180˚C (foc mediu). Ungeti o tava cu unt (aprox. 30 x 18 cm) si tapetati-o cu hartie de copt. Bateti untul cu zaharul pana obtineti o crema pufoasa. Incorporati pe rand ouale. Adaugati coaja si zeama de lime, apoi smantana si amestecati bine.

Adaugati faina si nuca de cocos si amestecati cu o lingura pana obtineti o compozitie omogena. Puneti compozitia obtinuta in tava, nivelati suprafata si coaceti prajitura pentru 35-40 de minute. Cand este gata, scoateti-o din cuptor, lasati-o la racit in tava pentru 10 minute, apoi transferati-o pe un gratar sa se raceasca complet.

Pentru glazura, bateti albusul usor, cu o furculita. Adaugati zaharul pudra, nuca de cocos si suficienta zeama de lime pentru a obtine o pasta densa (cam 2 linguri). Intindeti glazura peste prajitura rece, presarati fulgii prajiti si lasati glazura sa se intareasca. Apoi, taiati prajitura dupa preferinte.

Prajitura poate fi facuta si cu lamaie sau portocala, in loc de lime. De asemenea, daca nu aveti faina care creste singura, folositi faina obisnuita, doar inlocuiti o lingura de faina cu o lingurita jumatate praf de copt plus o jumatate lingurita de sare.

Pofta buna!

PS Mi-e dor de-o carte buna si frumoasa, pe care sa-mi doresc sa o recitesc, imediat ce am ajuns la ultima pagina!

http://www.youtube.com/watch?v=10A_am4r_uc

Hibernare

Nu cred ca voi uita prea curand momentul in care, pregatindu-ma sa pun pentru prima data piciorul pe pamant englezesc, pilotul avionului in care ma aflam, ne-a anuntat entuziast in difuzoare ca… “it’s a glorious day in London!”. Cuvantul folosit mi s-a parut hilar si, in acelasi timp, exagerat.

Si totusi… in ciuda faptului ca englezii sunt iremediabil indragostiti de superlative, orice lucru banal sau lipsit de importanta fiind pentru ei superb, extraordinar, glorios, nemaipomenit, nemaintalnit etc. dupa mai bine de jumatate de an de locuit in Anglia, mi-am dat seama ca omul avea dreptate sa fie intr-atat de bucuros!

Clima pe insula este o adevarata provocare, pe care nu o recomand decat celor dornici sa-si testeze capacitatea de adaptare rapida la conditii extreme: cald-rece, scaderi-cresteri bruste de presiune atmosferica, alternanta ploaie-soare de mai multe ori in aceeasi zi, zile cu vant puternic urmate de lipsa oricarei adieri.

N-am stiut exact cand au trecut vara si toamna. La fel, cu o unica si foarte scurta exceptie, nu prea mi-am dat seama ca afara este iarna. Iar acum, primavara se lasa asteptata, aproape insuportabil de mult!

Totul in jur e cenusiu si umed. Mirosul de frunze jilave si putrezite te insoteste pretutindeni prin parcuri. Cladiri intunecate, isi incovoaie umerii sub greutatea hainelor peticite, grele de apa.

Ai spune ca noapte de noapte, pamantul se dizolva treptat, pictand orasul in nuante maro-cenusii, condamnandu-l definitiv, la uitare! Oricat as incerca, rareori reusesc sa simt dedesubt, clocotul plin de viata al izbucului numit primavara, ce-ar trebui in curand sa tasneasca la suprafata...

Zilele trec, in culori de pamant, iar bucataria imi miroase tot mai des a paine, ciuperci brune si piure de castane. Probabil nu intamplator i-am descoperit abia acum gustul rotund si aspru, aroma usor amaruie, de nuca si de… pamant umed.

Blondie cu ciocolata alba si piure de castane (reteta Marc Matsumoto)

Ingrediente:

• 2 linguri de unt
• 80 g ciocolata alba, bucati
• 100 g faina
• ½ lgr praf de copt
• 85 g smantana dulce / lapte
• 2 oua
• 110 g zahar brun
• 115 g piure de castane
• vanilie
• un praf de sare

Preparare:

Se topesc la foc mic ciocolata, untul si smantana. Se pun de o parte. Se amesteca faina si praful de copt. Intr-un vas separat, se bat ouale cu zaharul, vanilia si sarea pana se obtine o crema albicioasa. Se adauga piureul de castane si se mai amesteca 1 minut, sa se omogenizeze bine. Peste amestecul obtinut se toarna ciocolata topita, apoi se incorporeaza faina. Se toarna compozitia in tava si se coace 20-30 de minute la 180˚C.

Optional, se pot adauga in compozitie nuci sau ciocolata alba taiate bucati. Eu am pus cateva jumatati de nuca deasupra, inainte sa o introduc la cuptor.

Pofta buna!

Orase si gusturi. Watford si prajitura cu lamaie si fructul pasiunii II

... revin, cum am promis, cu reteta.

Prajitura cu lamaie si fructul pasiunii

Ingrediente:

• 120 g unt nesarat moale
• 60 g zahar pudra
• aroma de vanilie, zahar vanilinat
• 185 g faina
• o lingurita coaja de lamaie rasa

pentru umplutura:

• 90 g faina
• 1/2 lingurita praf de copt
• 65 g fulgi de cocos
• 3 oua la temperatura camerei
• 230 g zahar pudra sau alb, dar foarte fin
• 170 g pulpa de fructul pasiunii (eu am pus de la 3 fructe, au fost doar 100 g)
• 2 linguri zeama de lamaie
• o lingurita coaja de lamaie rasa

Preparare:

Se incalzeste cuptorul la 180˚C. Se unge cu unt o tava dreptunghiulara (18x27 cm) si se tapeteaza cu hartie de copt, lasand hartia mai lunga, peste laturile de 27 cm.

Se bate untul cu zaharul pudra pana devine cremos. Se adauga vanilia, coaja de lamaie si faina, amestecandu-se cu o lingura metalica. Aluatul obtinut se intinde uniform cu mainile in tava si se coace 15-20 de minute, pana capata o culoare usor aurie.

Intre timp, se pregateste umplutura. Se bat ouale usor, cu putina sare si cele 230 g de zahar. Se adauga pulpa fructelor, zeama si coaja de lamaie. Separat, se amesteca si se cern impreuna (nu este obligatoriu) faina, praful de copt si nuca de cocos. Se incorporeaza apoi in compozitia de oua si fructe. Se toarna uniform peste blatul copt si se mai tine in cuptor inca 20 de minute, pana devine ferma. Se lasa la racit in tava, apoi se taie patrate si se serveste cu zahar pudra pe deasupra.

Pofta buna!

P.S. reteta este din "cakes & slices", Murdoch Books

Orase si gusturi. Watford si prajitura cu lamaie si fructul pasiunii

pentru Irina…

Astazi citesc din Watford. O carte-oras pe care am deschis-o prima data acum trei luni. Inca o mai citesc. Are pagini ce nu mi-au placut. Insa odata, demult, mi-am promis sa nu mai sar peste ele. Asa ca le-am citit, pe rand, pana voi ajunge la final. Si voi citi deznodamantul.

Inceputul? Mi-l amintesc acum, ca fiind putin temator. Nu foarte promitator. Un amestec de culoare, oameni si arome, extrem de diferite. Foarte inghesuit. De parca o mana stangace, de pictor incepator, a decis in nehotararea sa, sa puna totul la gramada. Ca apoi, fiecare sa-si aleaga ce-i place…

Strazi inguste si aglomerate, cladiri de caramida rosie aliniate de-a lungul lor, precum soldatii asteptand noi ordine. Multe, cu uniformele ferfenitite si murdare de-atatea lupte cu timpul, ploile, mizeria si nepasarea. In ciuda gandurilor spre care te trimite imaginea lor, ulterior traiesc siguranta strazilor. Si ma bucur.

Dau paginile pe rand si descopar treptat, mici minuni. Prima, imensul parc din centrul orasului – Cassiobury Park. Si, in continuarea lui, ceva din padurea de acasa. Mai animata, dar ca acasa. Privesc cu emotie catre copacii seculari ce strajuiesc aleile – castani, stejari, cedri libanezi, chiar salcii – si oftez cu inima stransa. De ce la noi nu s-a putut?...

Ma indragostesc pe loc de veveritele gri si codate, ce te privesc iscoditor de pe aproape fiecare creanga. Sunt sigura ca daca le-as spune ceva si nu le-ar placea, mi-ar arunca in cap o ghinda. Ma joc, incercand sa le surprind printre frunze, dar le descopar in fata mea, pe carare. N-au pic de teama!

Citesc ca sunt si multe vulpi. Nu le-am zarit inca. Pana acum, au reusit sa ma pacaleasca de fiecare data. Seara de seara, privesc dincolo de ferestre, scrutand adanc intunericul dintre case, doar-doar… Ma visez un fel de “ micul print”, povestind cu vulpea mea rosie si fermecata.

Apoi, intr-o dupa-amiaza de miere aurie, descopar zona rezidentiala a orasului. Case ingrijite, cu gradini mari, superbe, drumuri serpuind curat in panta. Un alt parc, deja acoperit de frunze ruginii, de castan. Liniste, bunastare, asezare…

Grand Union Canal. O alta minune, curgand molcom la vale. Barci, de diferite marimi si culori, sunt ancorate pe maluri. Oameni decisi sa traiasca simplu, locuiesc in ele. Unii cu adevarat simplu si curat, altii ceva mai promiscuu. Fiecare, in felul sau, se impotriveste unei ordini sociale ce nu i se potriveste. Ii privesc pe rand. Pe unii ii admir, pe altii simt ca-i invidiez… si trec mai departe.

Cu doua pungi de paine, incerc fara succes, sa hranesc pasaretul ce se apropie precum torpilele de mal, odata ce te-ai oprit in loc. Lebede, rate, gaste, cormorani si alte pasari, necunoscute mie. Toate frumoase, miscandu-se gratios, intr-un dans comun. Respir mirosul familiar de balta, usor sarat si umed. Amintirile se amesteca sub frunte, ochii se umezesc… Ce pagina dulce!

Cum spuneam la inceput, e o carte din care inca mai citesc. Nu stiu incotro ma va duce firul povestii, catre ce locuri si arome... Momentan are gust de lamaie, completat la fel de exotic precum diversitatea oamenilor pe care-i intalnesc in jur, de fructul pasiunii si cocos. Reteta o las pentru maine.

Acum, mai pun doar cateva pagini… Noapte buna!

Toamna se numara... portocalele

Plecand dintr-un loc in altul, nu o data mi-a fost greu sa ma adaptez la noile conditii de trai. O locuinta noua, alti oameni, noi provocari, drumuri necunoscute.

Dar, de fiecare data, a existat un moment anume in care am stiut ca incep sa ma simt din nou “acasa”. De pilda, prima noapte de adevarata odihna in noul pat.

De data asta, a fost atunci cand m-am simtit in largul meu in noua bucatarie. Cand am simtit ca a pregati masa este iar o placere, nu doar o necesitate. Cand mi-am incheiat doliul dupa “fructele si legumele din tara” si-am inceput sa caut noile gusturi pe care le pot oferi orasul si piata deschisa trei zile pe saptamana.

Am profitat de zmeura, de rosii cherry sau sparanghel, de branzeturi, condimente sau ierburi aromatice. Ceea ce altadata reprezentase o delicatesa, fie datorita costului, fie prin frecventa redusa cu care le puteam gasi in Fagaras, acum a putut fi degustat in voie. Unele mi-au placut. Pe altele le-am gasit nejustificate ca pret si existenta pe rafturi, comparativ cu putina placere gustativa oferita.

Treptat, am inceput sa-mi refac si arsenalul (minimal) de tigai si tavi de prajituri pe care l-am avut inainte. Ba chiar... l-as putea depasi foarte usor, daca m-as lasa dusa de val in fata nebuniilor pe care le-am vazut prin magazine! Iar ca sa intru in randul bucatarilor seriosi, mi-am luat un cantar. Si pentru ca e la indemana, mai nou, ma amuz cantarind aproape orice. Sper sa-l tina bateria!!

Buuun... ca sa nu mai lungesc povestea, in bucataria noua si cu ajutorul prietenului-cantar, am pregatit una dintre cele mai bune prajituri descoperite in ultima vreme. Iar daca rezistati sa pastrati o bucata la frigider peste noapte, sigur o sa va placa si mai mult!

Prajitura cu portocale si iaurt (reteta Good Food)

Ingrediente:

• 200 g faina care creste singura (sau simpla)
• 1 lingurita praf de copt
• 100 g migdale macinate
• 250 g iaurt
• 150 ml ulei
• 150 g zahar brun
• 2 oua batute ca pentru omleta
• coaja rasa de la o lamaie

Pentru sirop:

• 150 ml apa, 175 g zahar alb, zeama de la o portocala si o lingurita de coaja rasa, zeama de la o jumatate de lamaie, 5 teci de cardamom zdrobite (sau un varf de lingurita cardamom macinat), o lingura apa de flori de portocale

Preparare:

Pentru pregatirea siropului, se pun intr-o craticioara apa, zaharul, zeama de la citrice, coaja de portocala si cardamom-ul. Se amesteca si se fierbe la foc mic 10-12 minute, pana se ingroasa putin (se mai ingroasa si pe masura ce se raceste). Se ia de pe foc, se strecoara, se lasa la racit, apoi se adauga apa de flori de portocal (personal, cred ca se poate si fara, caci nu se simte aproape deloc in aroma finala).

Intr-un castron se pun ingredientele uscate si se amesteca. Se face o groapa in mijloc si se incorporeaza treptat iaurtul, uleiul si ouale. Se pune compozitia intr-o tava rotunda cu fundul detasabil si se coace in cuptorul preincalzit 40-50 min. pe 160˚C (cuptor cu gaz) sau 180˚C (cuptor electric). Timpul de coacere difera in functie de cuptor, asa ca e bine s-o verificati inainte sa opriti focul.

Cand este gata, se lasa la racit 10 minute, apoi se scoate pe o farfurie. Se inteapa pe alocuri cu o scobitoare si se toarna deasupra siropul. Se serveste rece, pudrata cu zahar, langa putina frisca sau iaurt.

Pofta buna!

Orase si gusturi. Targu Mures si Pina colada.

Spuneam ieri ca pentru mine orasele sunt precum cartile. Unele mai frumoase, altele mai murdare. Unele in plina crestere, altele de mult ingropate sub praful ruinelor. Unele pline de viata, altele mai triste.

N-am vazut foarte multe orase pana acum. Dar fiecare si-a lasat in mine propria amprenta si propriul gust. Dulce sau amar. Din cand in cand, imi las gandul sa hoinareasca in voie prin multitudinea de arome. Si aleg una...

Anul trecut, chiar la inceput, a trebuit sa merg in Targu Mures. Pentru sase luni. Bucurie, tristeti si greutati. Dezamagiri. Intrebari si nelinisti. Pasi mai departe. La inceput sovaind, mai apoi cu hotarare.

Nu e un loc in care sa ramai. Pentru mine. Dar e un loc in care te simti in siguranta. Pe strazi, la orice ora. Un loc in care oamenii inca pun mare pret pe natura. Curti ingrijite, cu multe flori si copaci.

M-am indragostit de padurea orasului, intr-o dupa-amiaza magica de aprilie. De caprioare si de mistretul grasun ce se plimba impasibil, cu siguranta stapanului pe domeniul sau. Padurea cu spiridusii ei - puii de cartita plecati sa-si scrie viitorul pe sub frunze uscate mirosind inca umed, a iarna. In Mures am simtit din nou cum miroase luna mai. Si florile. Ghiocei si zambile. Mai tarziu liliac, iasomie si caprifoi. Apoi meri si ciresi infloriti.

Si daca e sa incerc sa cuprind Targu Muresul intr-o singura imagine, atunci ar fi aceasta. O seara tarzie de vara pe-o strada ingusta si linistita. Felinarele isi imprastie lumina bland si difuz. E cald, dar aerul e parfumat. Regina noptii din ghiveciul de deasupra mesei rotunde, din fier forjat, isi daruie discret parfumul, ca-ntr-o poveste cu o mie si una de nopti. In fata am un pahar de pina colada, fara alcool. E prima data cand beau. Sorb incet si mi se pare ca n-am gustat nimic mai bun pana acum. Aroma ma ameteste putin. Si-o stranie senzatie de liniste si plenitudine se scurge incet in mine, odata cu ea. Pina colada.

De dorul gustului… ori al trairii de atunci, am incercat sa-l readuc in prezent si am facut un chec pina colada. N-am regretat. Daca va plac in egala masura cocosul si ananasul, iata si cum se face:

Ingrediente :

2 oua, 200 g fulgi de cocos, 200 g zahar, 200 g faina, 1.5 lingurite praf de copt, 4 linguri generoase de ananas bucati (nu rondele) din compot, 100 ml iaurt/chefir, 50 g unt topit si 4 lg compot de ananas

Preparare:

Intr-o strecuratoare, se pune ananasul la scurs. Zaharul si fulgii de cocos se pun in blender/robot si se macina marunt. Se opresc 150 g si se pun deoparte. Restul de 250 g se freaca impreuna cu ouale si un praf de sare pana se obtine o compozitie omogena, albicioasa si destul de pufoasa. Se adauga chefirul si untul topit, apoi faina in care s-a amestecat praful de copt. Se iau bucatile de ananas si se strang usor in prosoape de hartie ca sa se absoarba bine lichidul. Se incorporeaza apoi in compozitie. Se pune intr-o tava de chec tapetata cu faina sau cu hartie de copt si se coace in cuptorul preincalzit, la 180° pentru aprox. 45-50 de minute. Cand e gata, se scoate pe gratar sa se raceasca, iar la sfarsit se acopera cu glazura facuta din restul de zahar si cocos (150 g) cu cele 4 linguri de compot.

Pofta buna !

p.s. Iar daca ajungeti vreodata prin Mures, gasiti o pina colada fantastica la ceainaria Kashmir, vis-a-vis de Universitatea Petru Maior. De savurat neaparat cu cineva drag, la masa afara, seara tarziu!

Iarna se numara racelile

Porcina, aviara sau in varianta “demodata” de sezon, gripa – caci despre ea este vorba - poate oricand sa apara in perioada iernii. Sau o raceala. Iar motivele… pot fi multiple!

Si, la fel ca in cazul altor dezechilibre ce pot surveni la un moment dat in starea noastra de sanatate, unul din cele mai nocive lucruri pe care le putem face, este sa ne indopam. Am intalnit multe persoane care merg pe principiul "atunci cand esti racit forteaza-te sa mananci, chiar daca simti ca nu iti vine, caci organismul are nevoie de resurse ca sa poata lupta cu virusii"!

Oare chiar asa sa fie? Ocupat sa creeze anticorpii necesari acestei "batalii", ultimul lucru de care mai are nevoie organismul este acela de a fi pus la treaba pe un al doilea front, cel al sintetizarii substantelor nutritive din hrana.

Nu sunt eu cea care spune asta, ci a spus-o chiar Hippocrate, parintele medicinei. Si daca este sa fim atenti la ce ne spune corpul nostru cand suntem bolnavi, cred ca putem observa cu usurinta ca modul de alimentatie anterior imbolnavirii nu ne este tocmai la indemana.

Simtim nevoia mai degraba de un ceai, o cana cu lapte cald, o felie de paine prajita sau o supa. Hrana usoara, menita sa sustina corpul si nu sa-l suprasolicite. Iar alimentatiei i se adauga, bineanteles, si medicatia corespunzatoare.

Aceasta ar fi viziunea medicinei traditionale, fie ea alopata sau naturista, in ceea ce priveste boala.

O alta perspectiva, asupra careia poate ca ar merita sa meditam putin fiecare dintre noi, propune ca model de abordare incercarea de a descifra si interpreta simbolistica bolii. Mai clar, in loc sa combatem simptomele prin care boala se manifesta, sa incercam sa ascultam ce anume are ea sa ne spuna despre noi. Sa descifram mesajul care se afla in spatele bolii, sa vedem ce ne impiedica si, in acelasi timp, ce ne constrange ea sa facem.

Acum, revenind la... racelile noastre, va propun o supa de legume cu pasta de busuioc, potrivita atat in perioada "rebela" a gripei sau racelii, cat mai ales in cea de convalescenta.

Avem nevoie de:

- 2 cepe medii, un morcov mai mare, 2 cartofi taiati cubulete mici, o jumatate de legatura de patrunjel tocat marunt, 1 ½ l supa de legume (apa + legume deshidratate) sau pur si simplu apa fiarta, o jumatate de conserva de rosii in suc propriu (sau 2 rosii proaspete decojite), 300 g fasole boabe alba sau rosie (eu am pus din conserva), 150 g fasole verde, o mana de taitei mai grosi, sare dupa gust.

Pentru pasta de busuioc: 3 catei de usturoi, o mana de busuioc tocat marunt, 3 linguri de parmezan ras si 2 de linguri ulei de masline.

Preparare: Ceapa se toaca marunt si se caleste in 2 linguri de ulei de masline, la foc mic, pana se inmoaie si devine sticloasa. Se adauga morcovul taiat marunt, trei sferturi din rosiile tocate, cartofii, patrunjelul si supa/apa. Se lasa sa fiarba aproximativ ¾ de ora. Apoi se adauga fasolea boabe, fasolea verde si taiteii si se mai lasa pe foc inca 10-15 minute, pana cand taiteii sunt fierti. Intre timp, se prepara pasta de bucuioc: usturoiul se piseaza bine si se amesteca cu uleiul, busuiocul tocat si parmezanul. Sau, mai simplu, usturoiul se poate amesteca cu o lingurita generoasa de sos pesto. Iese la fel de bun! Pasta obtinuta se amesteca cu 3-4 linguri de supa si se toarna in oala peste restul. Apoi se opreste focul si se presara pe deasupra restul de rosii tocate. Se potriveste de sare dupa gust.

Pofta buna si o iarna fara raceli!

Prajitura cu dovleac, sau unde sunt anotimpurile de alta data?...

Astazi am simtit cel mai bine ca a venit iarna: -6 grade Celsius si temperatura este in scadere. A nins toata ziua cu fulgi foarte rari, marunti si perfect rotunzi, de parca undeva acolo sus, deasupra norilor, o mana distrata uitase sa inchida usa complet in urma-i, visand inca la toamna ce s-a incheiat. M-am surprins si astazi, gandindu-ma la vremuri apuse, la cum asteptam, copil fiind, trecerea anotimpurilor, la cum se traduceau atunci pentru mine iarna, primavara, vara, toamna...

Iarna o asteptam, ca orice copil cred, in primul rand pentru zapada si sarbatorile de iarna. Pentru emotia asteptarii cadourilor visate tot anul. Pentru mirosul cozonacilor grasi si pufosi, pregatiti cu multa indemanare de mama si paziti cu strasnicie, in timpul raziilor noastre talhare in bucataria ametitor de calda, ca sa furam cate un colt de aluat dulce si aromat. Pentru muraturi. Sau pentru florile de gheata, pentru scartaitul zapezii proaspete sub pasi, numarand zilele pana la vacanta.

Primavara asteptam cu nerabdare ghioceii. Stiam ca ei inseamna in curand verdeata, puzderie de flori, explozie de parfum si culoare si cantec. Zile mai lungi, cu vant caldut alunecat peste ochi si buze. Batrana salcie dintre blocuri, aplecata sub matisorii care imi zambeau in drumul catre scoala... Paltonul ramanea agatat in cuier, iar ghetele se ascundeau prin cutii. Primavara venea cu ridichi fragede pocnind intre dinti si, mai tarziu, cu prima saramura de peste cu ardei, rosii, usturoi si ciusca verde.

Vara insemna vacanta. Leneveala. Nisip cald si umed sub talpi. Zile lungi, seri tarzii la joaca. Vara era timp de visare, cer plin de stele, taceri fara-nceput si fara de sfarsit, era marea... Vara insemna salata de vinete a mamei, cu telemea de vaca si rosii proaspete, cumparate in punga de hartie. Si piersici mari, dulci si zemoase, mancate pe plaja in timp ce soarele ne usca pistrui albi de sare in obraji.

Dar dintre toate, toamna mi-era si mi-a ramas cumva cea mai draga. Pentru culorile ruginii si parfumate. Pentru frunzele fosnind sub pasii rari, in plimbari de miere la sfarsit de octombrie. Pentru castanele roscate si lucioase aruncate peste banci, peste alei... Un alt verde al marii, in alt ritm al valurilor, de fiecare data o alta muzica...dar aceeasi chemare. Cat imi placea vantul cu miros sarat, venit de nicaieri, de pretutindeni!

Toamna imi aducea in casa gutui si nuci si nemaipomenita placinta cu dovleac a mamei - mica obsesie pe care inca o mai am - pe care as fi mancat-o trei mese pe zi, plus desert... fara sa ma satur vreodata!

Cu toate gandurile astea in minte, de dor si de pofta mirosului de dovleac copt in casa, mi-am zis ca-i timpul sa rup "traditia" placintei si am incercat o prajitura cu dovleac. Nu-mi pare rau, caci desi nu foarte aspectuoasa, a iesit buna, moale si usor lipicioasa, cu o excelenta aroma de dovleac si scortisoara.

Iata si ce am folosit:

• o cana cu varf de faina,
• o cana de zahar,
• o cana de nuca macinata,
• o cana si jumatate de dovleac dat pe razatoarea mica (sa iasa aluatul mai fin)
• o lingurita cu varf de praf de copt
• 100 g unt topit rece
• 2 oua
• un praf de sare
• sucul de la o mandarina mica
• 2 linguri de lapte
• si pentru glazura: 100 de g zahar pudra, 2 linguri de apa rece si scortisoara macinata

Am pus intr-un castron faina si am amestecat in ea praful de copt. Am adaugat zaharul, nuca si dovleacul ras. Separat, am amestecat untul topit cu ouale batute usor spuma cu un praf de sare, laptele si sucul de mandarina. Am incorporat apoi amestecul rezultat in cel de faina, zahar, nuca si dovleac. Compozitia obtinuta am pus-o intr-o tava unsa cu unt si tapetata cu faina si am copt-o aproximativ o ora in cuptorul preincalzit la 200ºC.

Dupa ce s-a racit aproape complet, am amestecat zaharul pudra cu apa si scortisoara, iar glazura obtinuta am intins-o pe deasupra cu o lingura. A fost tare buna langa un pahar de lapte rece, sau un Earl Grey fierbinte, cu lapte si miere.

Pofta buna daca o incercati si o iarna frumoasa!

noiembrie

A venit si noiembrie... Incet? Repede? Nu stiu. De-o vreme parca timpul trece mai repede decat odinioara. Se zbuciuma, e nehotarat. Nu mai permite trairea bucuriei celor patru anotimpuri pline. Azi e iarna, maine primavara ori de-a dreptul vara... Cand, de fapt, privind in calendar, vedem ca-i doar septembrie-octombrie.

Ceva din zilele astea mi-a amintit de copilarie. Acasa, la Marea mea draga! Sa fie vremea umeda si rece? Sa fie norii cenusii, risipiti pe cer, ce fac loc spre seara apusului de soare dulce si auriu care te face sa speri ca poate maine... ?

Sa fie vantul inghetat ce sufla cu putere, muscand ascutit din pielea inrosita de ger a obrazului? Poate... cate putin din toate astea.

Mi-am amintit de copilarie. Cand mergeam la scoala nu pentru ca "o sa-mi foloseasca in viitor", ci pentru ca-mi placea in fiecare zi. Mi-am amintit cum m-am suparat si am plans intr-o dimineata, pentru ca tata mi-a zis sa raman acasa, afara ningand viscolit. Mi-am amintit ca citeam, dormeam sau ma jucam, atunci cand imi venea s-o fac. Fara grija dictarilor sau a extemporalelor de-a doua zi, fara planuri de viitor, fara asteptari ca ceea ce fac sa duca undeva... Pur si simplu!

Cu nostalgia asta in suflet si privind cu drag la catelandrii ce dorm linistiti, cu burticile in sus, tresarind din cand in cand impunsi de coltul vreunui vis, mi-a venit sa bucataresc niste biscuiti. Noiembrie cu aroma de unt si nuca...

Ce-am folosit : 250 g faina, 150 g unt moale, o lingurita de praf de copt, 2 galbenusuri (eu am pus un ou intreg), un praf de sare, 2 linguri de zahar vanilat (de la Irina am invatat sa aromatizez zaharul in borcan cu 2 pastai de vanilie), 3 linguri cu varf de zahar si 2 linguri de miere. Fara graba, am framantat aluatul. Si pentru ca aveam la indemana un pumn generos de nuca macinata (ramasa de la un sos de paste facut zilele trecute), am impartit aluatul in doua si intr-una din bucati am incorporat si nuca. L-am pus la rece 30 de minute. L-am scos, l-am intins in foaie subtire de 3 mm, apoi m-am jucat putin, modeland si taind aluatul in mici stelute.

In timpul asta, cuptorul incalzea bucataria si visele canine :), pregatindu-se sa primeasca spre copt biscuitii. Nu prea tare, cam pe 180 de grade. Am uns stelutele cu ou batut, am presarat zahar brun pe deasupra si am copt fiecare tava in jur de 10-12 minute. Cu grija, ca se ard repede.

I-am mancat noaptea, in pauzele de hranit micutii. I-am savurat mai pe-ndelete dimineata, la cafea, in timp ce cateva raze de soare imi incalzeau prin geam, obrazul si mainile. O clipa de tihna binevenita!

nostalgii de toamna

dimineata a venit rece. cu bruma pe firele de iarba, si cu parbrize inghetate. un rasarit de soare superb. aerul tare si limpede, lasa sa se vada printre blocurile de vis-a-vis muntii acoperiti de prima zapada.

aparent, iarna a venit mai repede. de ce spun, aparent? pentru ca desi ieri dimineata prima ninsoare din an ne-a facut botezul, astazi soarele straluceste hotarat. a cuprins in bratele-i calde Natura si o dezmiarda cu duiosie dupa trei nopti de frig.

imi vin in minte brandusele ce impanzeau padurea de pe Dealul Persanilor, sambata trecuta. covor fragil si delicat, movuliu-pal. cresteau curajoase inclusiv pe marginea drumului. in pamantul tare si sterp, printre mizerii aruncate din masini. ni se daruiau privirii neconditionat, fara sa ceara nimic in schimb.

refuz sa cred ca toamna s-a dus deja. stiu ele mai bine de ce au inflorit a doua oara! "branduse inflorite in octombrie, sunt semn de toamna lunga", spuneau batranii. astept deci, ca toamna sa se reintoarca.

toamna cu miros de ploaie si de soare, de frunze ruginii, de gutui si... placinta cu dovleac - preferata mea, inca din copilarie.

Ingrediente:

- 400 g faina, un praf de sare, un ou, 2 linguri de ulei, o lingura de otet (de mere si miere am pus eu) si aprox. 200 ml apa calduta

- un kg de dovleac, 8 linguri de zahar (± in functie de cat de dulce e dovleacul), scortisoara dupa placul inimii si, cui ii place, nuca taiata marunt

Preparare:

Din faina, ou, ulei, otet, sare si apa se framanta un aluat elastic, pana ce se desprinde usor de pe maini. Cam... 5 minute dureaza asta. Cand e gata, se face o bila, se unge cu ulei si se pune intr-un castron acoperit cu un prosop de bucatarie sa se odihneasca dupa atata framantat. :) In jur de 30 de minute. Daca nu va grabiti, lasati-l chiar mai mult. Foile ies mai elastice si se intind usor si subtiri, fara sa se rupa.

Cat timp se odihneste aluatul, se curata dovleacul si se da pe razatoarea mare. Apoi se adauga zaharul si se amesteca.

Din aluatul obtinut se intind doua foi subtiri. Pe fiecare se intinde uniform jumatate din cantitatea de dovleac si se presara scortisoara (cum spuneam, dupa placul inimii), lasand 2-3 cm liber pe margini. Tot aici, se adauga si nuca. Se strang capetele, se ruleaza. Se unge pe deasupra cu galbenus de ou si se coace la foc potrivit (180-200 grade) cam 40 de minute, pana ce devine aurie deasupra.

Pofta buna!

Amintiri cu iz de toamna si de... gogonele!

Una din obsesiile mele culinare, ramasese pana anul acesta, dulceata de gogonele... Stiu, gogonelele se mananca murate - deci sarate si acre. Cum adica sa le mananci in dulceata, asadar... dulci?!

Prima data am mancat dulceata de gogonele la o colega de lucru a mamei, ramasa si prietena a ei in timp. La Tanti Steluta.

Tanti Steluta era venita din Moldova. Femeie robusta si plina de energie, avea o famile numeroasa, si iarna fiind lunga, camara trebuia umpluta bine. Tin minte ca mi se parea uimitor faptul ca din aproape orice leguma sau fruct, putea sa faca ceva absolut delicios de mancare!

Ca si copil, pe-atunci mi se parea aspra si foarte stricta. Si, intr-un fel, chiar asa si era. Cand am revazut-o ultima oara, acum vreo 4 ani cred, i-am privit cu drag blandetea intiparita pe chip si caldura ochilor caprui inchis. Isi pastrase energia, doar gesturile prinsesera acea lentoare a mainilor ce cunosc pe derost cum se fac lucrurile si cat dureaza pentru a fi gata la timp. Si mi-am dat seama ca dintotdeauna am admirat-o pentru faptul ca, in felul ei, a stiut sa treaca prin orice cu fruntea sus si fara sa se planga. Ca o piatra slefuita in timp de valurile marii si adusa intr-o zi la mal. Iar ea, Tanti Steluta, tot aproape de malul marii statea.

Revenind la dulceata, nu cred ca aveam mai mult de 5-6 ani, cand am gustat-o, acea "prima data". Dar mirosul, aroma si gustul ei "exotice" mi-au ramas intiparite in memoria papilelor gustative si s-au insirat pe lantul "amintirilor din copilarie". Stiu ca i-am zis mamei ca-mi place si ne-a facut si ea de cateva ori. Simpla, ori cu nuca.

Anul asta, cand m-am trezit intr-o zi mergand pe firul copilariei inapoi, am decis sa nu fie numai cu gandul si sa incerc sa fac si eu dulceata aceea auriu-verzuie si parfumata.

Si, iata ce-a iesit!

Reteta e simpla: am pus 1,5 kg de gogonele, 1 kg de zahar, zeama unei lamai, o jumatate de pastaie de vanilie si un pahar de apa.

Am scos cotorul gogonelelor, le-am crestat un "X" pe spate si le-am oparit cam 10-15 minute in apa clocotita. Le-am scos in apa rece, le-am curatat de pielite, apoi le-am taiat felii subtiri, ca pentru salata. Le-am curatat semintele si am pastrat zeama lasata. Intr-o cratita, am pus sa fiarba zaharul cu apa, zeama de la seminte si pastaia de vanilie taiata in doua (semintele de vanilie se vad in dulceata). Am lasat sa fiarba putin, cat sa se lege cat de cat siropul, apoi am pus feliile de gogonele, am adaugat zeama de lamaie si am fiert dulceata la foc mic... nu m-am uitat la ceas cat exact, dar cred ca spre 2 ore. Ca sa fiu sigura ca-i gata, am facut proba picaturii - nu, nu cea chinezeasca! :-), cea pe farfurie. Am pus apoi dulceata fierbinte in borcane, sterilizate 10 minute la cuptor.

Iar duminica, am facut cateva clatite. O parte cu miere si nuca, o parte cu dulceata de gogonele. Si, fara modestie, nu pot spune care au fost mai bune!

O toamna frumoasa!

D'ale bucatariei reloaded

Cred ca de cand am mancat prima data lasagna (pe la 15 ani) - din aceea cu sos ragù, facuta dupa o reteta italiana originala - mi-am zis ca va ramane unul din felurile mele preferate de mancare. Si cam asa a si fost. Si, desi sunt cinci ani de-acum de cand nu mai mananc carne, recunosc, uneori ma mai gandesc: "cat de buna era!". Nu cu pofta neaparat, mai mult cu nostalgie, daca se poate spune asa despre ceva de mancare.

Asadar, devenind vegetariana intre timp, am incercat sa gasesc si alte variante "vegetale" de lasagna, iar asta mi se pare cea mai reusita. As spune ca imi place la fel de mult pe cat imi placea odinioara, cea cu carne! Si mi se pare foarte potrivita, acum in prag de toamna, iar daca va lasati imaginatia sa zboare si folositi branzeturile si condimentele preferate, va iesi cred cu atat mai buna, adica exact pe gustul vostru!

Un lucru as mai adauga: e foarte buna simpla, dar sosul de rosii pe care l-am trecut la sfarsitul retetei ii da toata savoarea, parca! La fel si vinul! :)

Si-n final, imi pare rau ca nu pot atasa decat poza asta, e singura si ceva mai veche. Momentan insa, n-am cu ce sa va fac mai multa pofta...

Lasagna cu spanac si feta

Ingrediente:

• 1 l lapte
• 65 g unt
• 65 g faina
• 70 g parmezan ras
• 2 frunze de dafin, 2-3 cuisoare, 1/2 lingurita nucsoara
• 250g braza feta moale la cutie
• 500 g spanac
• 2-3 catei de usturoi un cubulet de unt (20g)
• sare, piper, cimbru uscat
• 250 g mozzarella sau cascaval (edamer sau gouda) taiata felii subtiri
• 12 foi lasagna

Preparare:

Intr-o cratita mai inalta se face sosul bechamel: se topeste untul la foc mic, se adauga faina si apoi treptat laptele, amestecand cu telul sa nu faca cocoloase. Dupa ce s-a pus tot laptele, se adauga foile de dafin si cuisoarele si se da focul mai tare pana incepe sa clocoteasca, amestecand sa nu se prinda. Cand incepe sa se ingroase, se mai lasa pe foc 5 minute apoi se stinge focul. Se scot foile de dafin, cuisoarele si se pune nuscoara. Se adauga jumatate din parmezanul ras si se potriveste de sare. Se pune de-o parte si se acopera.

Spanacul oparit (sau dezghetat), scurs bine de apa si taiat marunt se pune intr-o tigaie cu untul, usturoiul pisat, cimbrul si piperul si se lasa 5-10 minute sa se patrunda de arome. Se ia de pe foc si se amesteca cu branza feta pana se obtine o compozitie omogena.

Intr-o tava dreptunghiulara unsa cu unt, se pune un strat de spanac, unul de sos bechamel, cateva felii de mozzarella/cascaval si un rand de lasagne. Se acopera iar cu un strat de spanac, unul de sos bechamel si mozzarella, si in continuare la fel, pana la terminarea ingredientelor. Peste ultimul strat de lasagne se pune numai sos bechamel si se presara mozzarella felii si restul de parmezan ras.

Se coace la 180 de grade timp de 45 de minute.

Se serveste simpla sau cu sos de rosii (2 rosii curatate de coaja si de seminte se amesteca in blender cu 2 catei de usturoi tocati, 4 linguri de ulei de masline, cate o lingurita de cimbru si busuioc uscat, sare si piper), alaturi de un pahar de vin.

Pofta buna!

D'ale bucatariei 2

Pentru ca in ultimele trei zile vremea de afara s-a mai imbunat si ne-a oferit cu darnicie temperaturi normale pentru perioada asta, ieri mi-am facut curaj sa intru in bucatarie si sa fac ceva mai "elaborat" de mancare, in traducere, ceva care sa presupuna folosirea cuptorului.

Deci, si altceva decat salata de rosii cu branza... :-)

Placinta cu branza si ciuperci

Ingrediente (pentru o tava de 18x32 cm):

Aluat:

• 300 g de faina, o lingurita praf de copt, 100 g unt moale, putina sare, cca. 150 ml lapte rece

Umplutura:

• 500 g ciuperci, 3 catei de usturoi, 100 g telemea, 100 g cascaval, 2 oua, 2 linguri de smantana, 2 linguri crema de branza dulce (mai aveam in frigider in cutie si trebuia s-o folosesc la ceva...), sare, piper, cimbru si oregano

Preparare:

Din faina amestecata cu praful de copt, unt, sare si laptele rece se framanta un aluat elastic si se pune de-o parte. Intre timp, se prepara umplutura: ciupercile curatate se taie felii si se calesc in tigaie cu putin ulei de masline. Spre final, se adauga usturoiul pisat si se lasa pe foc pana se evapora toata apa. Intr-un castron se pun telemeaua si cascavalul date pe razatoarea mare, se adauga smantana si branza dulce (optional), ouale batute cu furculita si se amesteca. Se condimenteaza.

Aluatul se imparte in jumatate si se intind doua foi. Se pune o foaie in tava unsa cu putin unt si se inteapa din loc in loc cu o furculita. Se adauga ciupercile, apoi se toarna compozitia de branza si se uniformizeaza. Se acopera cu a doua foaie, se preseaza marginile sa se lipeasca si se inteapa cu furculita. Se unge pe deasupra cu galbenus de ou amestecat cu o lingura de lapte (eu am presarat si cateva seminte de in) si se pune la cuptor la 180-200 de grade pentru aprox. 35-40 de minute.

Pofta buna!

Prajitura de vara

Desi de doua zile s-a racorit bine afara si, de azi-noapte ploua incet intr-una, e totusi vara. Si vara, in zilele calduroase tare si uscate, nu-i tocmai placut sa faci prajituri sau mancare la cuptor! Intr-o astfel de zi, saptamana asta pe la inceput, avand pofta de ceva dulce, am facut o prajitura "de vara" cu biscuiti.

Reteta, ceva mai veche, scrisa intr-un caiet intr-una din vizitele la sora mea, este foarte simpla. Gustoasa si tare ingenioasa (zic eu), am facut-o de cateva ori bune. Acum insa, m-am gandit si sa improvizez putin, iar rezultatul se poate vedea mai jos:

Ingrediente:

• 2 pachete de biscuiti "petit beurre" (cred ca intra cca. 30-35 biscuiti)
• un plic de pudding de vanilie (sau crema de vanilie pt cei care nu se dedau la creme artificiale)
• 100 g unt (eu am pus doar 50 g de data asta)
• 50 ml lapte cu 2 picaturi de esenta de vanilie
• optional: visine sau alte fructe taiate marunt
• tot optional: fulgi de migdale sau alti "samburi", bucatele de ciocolata taiata fin

Preparare:

Se pregateste puddingul conform instructiunilor de pe plic. Cand e gata, se lasa sa se racoreasca putin, apoi se adauga untul si se amenteca pana la topirea lui completa.

Se ia o tava dreptunghiulara ( 18x25 cm are a mea) si se tapeteaza cu folie de plastic, lasand marginile mai lungi pentru a se acoperi prajitura la final. Se pune un strat de biscuiti unul langa celalat si se stropesc cu o pensula, cu laptele amestecat cu esenta de vanilie (nu trebuie imbibati prea tare, pentru ca se mai inmoaie si de la crema). Apoi se adauga jumatate din cantitatea de pudding caldut si se uniformizeaza cu o lingura. Pe deasupra eu am preasarat fulgi de migdale.

Se acopera cu un al doilea strat de biscuiti, care se stropesc la randul lor cu lapte vanilat. Se toarna apoi si restul de pudding si se uniformizeaza cu lingura. Peste acest al doilea strat de crema eu am adaugat cam 20 de visine curatate de samburi si scurse de zeama intr-un prosop de hartie. In final, se pune ultimul rand de biscuiti cu fata in sus "pentru aspect" si se stropesc cu putin lapte.

Prajitura se acopera cu folia de plastic, apoi se da la frigider cateva ore sa se lege crema.

Pofta buna si o vara frumoasa!

Ploaia

Anul acesta au anuntat o vara fierbinte. Si uscata, secetoasa.

Traiesc zile in care mercurul din termometre a urcat sus, mult peste 30 de grade, temperaturi la care alta data, copil fiind la mare, doar visam.

Acum mi se pare prea mult, aerul prafos si uscat parca ti se innoada in nas si in piept. Te sufoca.

Dar iata ca odata cu temperaturile inalte, vin si furtunile, vine si ploaia. De n-ar fi vantul puternic sau grindina, sa culce la pamant culturile si sa distruga pomii fructiferi, ar fi perfect! Pentru mine.

Sa vina ploaia cateva zile la rand... doamne, ce nebunie! Afara e racoare, in casa e racoare... Privesc pe geam: se-ntuneca putin ... cateva reprize de ploaie... apoi, ici-colo cate un petec de soare se iteste timid... si iar se innoreaza... si iar ploaie...

Din nou cald cateva zile, apoi ploaie.

Ploaie de vara, moale si calda sau ploaie deasa, monotona, rece si grea, ca toamna.

Curge incet din cer si se involbureaza treptat, se prelinge pe geam batand cand puternic, cand timid, ca aripi de fluturi nevazuti in noapte, ce-ti fosnesc pe langa urechi...

In astfel de zile, imi place mult sa pierd vremea... sa privesc cu orele afara pe geam, sa citesc o carte buna, sa adorm pe muzica ploii, sa mananc "prajitura cu mere 2" (asa o am trecuta in caietul cu retete) si sa beau un ceai sau o cafea fierbinte.

Prajitura e simpla, pufoasa si nu prea dulce, o reteta mai veche, de la sora mea.

Ingrediente:

• 500 g faina
• un pachet de unt la temperatura camerei (200 sau 250 g)
• 200 ml lapte rece
• 3 plicuri de zahar vanilat
• o lingurita cu varf de praf de copt
• 4 -5 mere mai mari
• putin gris
• 40 g de zahar fin, amestecat cu scortisoara (la Kaufland se gaseste zahar cu aroma de scortisoara, la plicuri de 20 de g)

Preparare:

Din unt, zahar vanilat, lapte si faina amestecata cu praful de copt, se framanta un aluat neted si elastic. Se imparte aluatul in doua parti egale si se intinde in doua foi. Merele se curata de coaja (optional, mie imi place sa le las cu totul), se dau pe razatoarea mare si se scurg bine de suc.

Se intinde o foaie in tava unsa cu putin unt, si se inteapa cu o furculita din loc in loc. Se presara peste ea gris, apoi se pun uniform merele rase si se presara zaharul cu scortisoara. Se pune a doua foaie de aluat, se preseaza bine marginile ca sa nu iasa merele la copt si se inteapa cu furculita. Se unge cu lapte si, optional, se mai poate presara putin zahar cu scortisoara pentru a iesi mai aromata.

Prajitura se coace in cuptorul preincalzit la 180 de grade, pana cand devine aurie (aprox. 40-45 de minute).

Pofta buna!

D'ale bucatariei...

Astazi a fost una din "acele zile"... adica o zi in care, oricat m-as stradui sa iasa ceva bine, nu iese si pace! De parca as avea doua maini stangi. Si oricat de tare imi spun sa invat lectia asta odata, si daca vad ca nu iese sa nu insist... nici azi nu mi-a iesit!

Asadar, m-am trezit hotarata sa am o zi pentru mine, o zi in care sa fac tot ce-mi trece prin cap, ori sa nu fac nimic. Si sa ma simt bine oricare din variante as alege.

Asa ca mi-am baut cafeaua linistita, am mai citit pe ici pe colo pana pe la 11.00. Racoarea diminetii patrundea in camera prin vantul ce umfla din cand in cand perdeaua, iar soarele suradea timid prin geamul deschis, catre gardenia care-mi citeste mailurile in fiecare zi. :-) Era atat de bine! Sa lenevesti, sa asculti si ceva muzica, sa mai sorbi din cafea... Ma simteam cumva in forma. Asa ca m-am hotarat sa gatesc ceva care ma tenteaza de-o vreme incoace: sa vad "cu ce se mananca" seitanul (pentru necunoscatorii ca mine, seitanul este un fel de carne falsa, care se face dintr-un aluat din faina si apa). Buuun... Mi-am cautat retetele salvate de pe net, am vazut ca nu difereau prea tare una de alta, mi-am spus "cat de greu poate sa fie?" si m-am pus pe treaba. Dar se pare ca socoteala nu s-a potrivit... Am facut aluatul, l-am lasat o ora sa se umfle glutenul ori sa faca ce stie el mai bine si-am ajuns la partea cu pusul si scursul in/din apa calduta-rece, pana cand apa ramane limpede si aluatul de transforma in "ceva spongios". Eh, aici nu mi-a iesit figura, asa ca ceva-ul spongios s-a facut tot mai mic si mai mic pana ce s-a dus de tot! :-)

Ok, mi-am zis, deci nu-i chiar atat de usor de facut, ori poate nu am facut eu ceva cum trebuie. Asta e! Incerc alta data si pentru azi, ma orientez catre altceva. Si ce altceva poate fi mai bun decat ceva dulce? :-) Dulce? ... Pai e un dulce pe care mi-au ramas ochii si papilele lipite inca de cand l-am descoperit : "dulce de leche", de la Irina ! Si cautand pe blogul ei, am vazut ca se poate face si tarta cu mere cu dulce de leche... mere am, aluat cumpar, deci, ce mai astept? Asadar, am pus la fiert laptele condensat, l-am fiert 3 ore conform instructiunilor, pana ce i-a sarit capacul si, dezamagire mare: tot lichid a ramas! Nici urma de bunatatea despre care vorbea Irina!...

Ulterior, mi-am dat seama ca este posibil sa fi fost vorba despre un alt fel de lapte condensat, cu o consistenta ceva mai groasa decat cel pe care l-am avut eu. In plus, eu nu am gasit la doza, asa ca am folosit din cel la cutie, si l-am transbordat intr-un borcan inainte de fierbere. Asa ca, dupa o jumatate de zi de invartit prin bucatarie fara nici un fel de rezultat, spre seara am capitulat obosita in fata unei farfurii de tortelini cu branza, cu sos de rosii si ciuperci si un pahar de vin! Totul condimentat cu zambete furise, o lumanare si parfum discret de lacramioare.

Si poate ca data viitoare voi reusi sa ma opresc de prima data cand vad ca nu-mi reuseste "magia culinara" si-o sa-mi petrec restul zilei facand altceva ce-mi place. Pana data viitoare, deci! ;-)