Prajitura cu dovleac, sau unde sunt anotimpurile de alta data?...

Astazi am simtit cel mai bine ca a venit iarna: -6 grade Celsius si temperatura este in scadere. A nins toata ziua cu fulgi foarte rari, marunti si perfect rotunzi, de parca undeva acolo sus, deasupra norilor, o mana distrata uitase sa inchida usa complet in urma-i, visand inca la toamna ce s-a incheiat. M-am surprins si astazi, gandindu-ma la vremuri apuse, la cum asteptam, copil fiind, trecerea anotimpurilor, la cum se traduceau atunci pentru mine iarna, primavara, vara, toamna...

Iarna o asteptam, ca orice copil cred, in primul rand pentru zapada si sarbatorile de iarna. Pentru emotia asteptarii cadourilor visate tot anul. Pentru mirosul cozonacilor grasi si pufosi, pregatiti cu multa indemanare de mama si paziti cu strasnicie, in timpul raziilor noastre talhare in bucataria ametitor de calda, ca sa furam cate un colt de aluat dulce si aromat. Pentru muraturi. Sau pentru florile de gheata, pentru scartaitul zapezii proaspete sub pasi, numarand zilele pana la vacanta.

Primavara asteptam cu nerabdare ghioceii. Stiam ca ei inseamna in curand verdeata, puzderie de flori, explozie de parfum si culoare si cantec. Zile mai lungi, cu vant caldut alunecat peste ochi si buze. Batrana salcie dintre blocuri, aplecata sub matisorii care imi zambeau in drumul catre scoala... Paltonul ramanea agatat in cuier, iar ghetele se ascundeau prin cutii. Primavara venea cu ridichi fragede pocnind intre dinti si, mai tarziu, cu prima saramura de peste cu ardei, rosii, usturoi si ciusca verde.

Vara insemna vacanta. Leneveala. Nisip cald si umed sub talpi. Zile lungi, seri tarzii la joaca. Vara era timp de visare, cer plin de stele, taceri fara-nceput si fara de sfarsit, era marea... Vara insemna salata de vinete a mamei, cu telemea de vaca si rosii proaspete, cumparate in punga de hartie. Si piersici mari, dulci si zemoase, mancate pe plaja in timp ce soarele ne usca pistrui albi de sare in obraji.

Dar dintre toate, toamna mi-era si mi-a ramas cumva cea mai draga. Pentru culorile ruginii si parfumate. Pentru frunzele fosnind sub pasii rari, in plimbari de miere la sfarsit de octombrie. Pentru castanele roscate si lucioase aruncate peste banci, peste alei... Un alt verde al marii, in alt ritm al valurilor, de fiecare data o alta muzica...dar aceeasi chemare. Cat imi placea vantul cu miros sarat, venit de nicaieri, de pretutindeni!

Toamna imi aducea in casa gutui si nuci si nemaipomenita placinta cu dovleac a mamei - mica obsesie pe care inca o mai am - pe care as fi mancat-o trei mese pe zi, plus desert... fara sa ma satur vreodata!

Cu toate gandurile astea in minte, de dor si de pofta mirosului de dovleac copt in casa, mi-am zis ca-i timpul sa rup "traditia" placintei si am incercat o prajitura cu dovleac. Nu-mi pare rau, caci desi nu foarte aspectuoasa, a iesit buna, moale si usor lipicioasa, cu o excelenta aroma de dovleac si scortisoara.

Iata si ce am folosit:

• o cana cu varf de faina,
• o cana de zahar,
• o cana de nuca macinata,
• o cana si jumatate de dovleac dat pe razatoarea mica (sa iasa aluatul mai fin)
• o lingurita cu varf de praf de copt
• 100 g unt topit rece
• 2 oua
• un praf de sare
• sucul de la o mandarina mica
• 2 linguri de lapte
• si pentru glazura: 100 de g zahar pudra, 2 linguri de apa rece si scortisoara macinata

Am pus intr-un castron faina si am amestecat in ea praful de copt. Am adaugat zaharul, nuca si dovleacul ras. Separat, am amestecat untul topit cu ouale batute usor spuma cu un praf de sare, laptele si sucul de mandarina. Am incorporat apoi amestecul rezultat in cel de faina, zahar, nuca si dovleac. Compozitia obtinuta am pus-o intr-o tava unsa cu unt si tapetata cu faina si am copt-o aproximativ o ora in cuptorul preincalzit la 200ºC.

Dupa ce s-a racit aproape complet, am amestecat zaharul pudra cu apa si scortisoara, iar glazura obtinuta am intins-o pe deasupra cu o lingura. A fost tare buna langa un pahar de lapte rece, sau un Earl Grey fierbinte, cu lapte si miere.

Pofta buna daca o incercati si o iarna frumoasa!