"Noi" si "Ei"

Citeam mai devreme in Citadela lui Antoine de Saint-Exupéry o fraza ce m-a scos din amorteala in care ma scald de cateva zile bune :

Atunci am inteles ce inseamna alianta si cat de mult se deosebeste de comunitate. "Se adreseaza unul altuia, imi spuneam, au un limbaj rudimentar care are pretentia de a cuprinde cand abia reuseste sa semnifice. Si iata-i pe toti ocupati sa-si manevreze balantele si instrumentele de masura. Au cu totii prea multa dreptate. Si deci se inseala. Si-si construiesc, unul despre altul, imagini pentru exercitiile de tir".

Alianta ne poate uni chiar si in clipa in care te ucid.

De-o saptamana incoace privesc si ascult in jurul meu si mi se pare ca lumea s-a impartit intre "noi" si "ei". Cine suntem noi si cine sunt ei?! "Ei" sunt rosii, comunistii, sustinuti si condusi din umbra de catre moguli si baronii locali. "Ei" sunt, asa cum considera ceilalti, sfarsitul in fasa al viitorului si asa incert al Romaniei.

"Noi" sunt cei care au condamnat comunismul, cei care condamna perfida alianta galben-rosie, cei care, cu mainile goale in fata asaltului agresiv al celorlalti, incearca sa apere tara de invadatorii comunisti.

Cine a facut impartirea asta, nu se stie. Dar mai conteaza oare, cine? Nu cred. Tot asa cum nu mai conteaza ca pentru sustinerea iluziei ca numai ei au dreptate, sunt in stare aproape sa-si dea in cap unii altora. Uitand ca inainte de asta erau prieteni. Sau macar buni vecini. Ca, poate, s-au ajutat la un moment dat cu ceva. Si ca pe atunci, culoarea politica nu era importanta.

Fiecare striga spre ceilalti ca sunt manipulati. Orbiti de furia data de anii de furt si de lipsuri, de durerea ranilor sangerande, au ajuns sa ridice iluzia convingerilor politice impuse, la rang de realitate si autenticitate.

Situatia mi se pare grotesca si ingrozitor de trista in acelasi timp. Atat de repede uitam? Atat de putin ne trebuie – o declaratie de presa - ca sa uitam de unde vin si ce-au facut cei pentru care ne batem intre noi cu salbaticie pentru a-i sustine la putere ?

Au plecat din acelasi loc cu totii, si-au ramas aceiasi. Chiar daca forma s-a schimbat sau numele partidului, continutul a ramas mereu acelasi.

Am uitat deja ca in urma cu patru ani Traian Basescu (alias PD-L) a facut alianta cu Tariceanu (alias PNL)? Pentru ca apoi, ca sa scape de incomodul (partid) liberal, a facut alianta cu PSD, fapt ce a dus la crearea guvernului comun Boc? Acelasi PSD - pericol comunist - de acum. Mi-ar placea sa inteleg prin ce anume alianta PD-L / PNL sau cea putin mai recenta PD-L / PSD a fost mai putin perfida si distructiva decat actuala alianta PSD / PNL. Doar pentru ca Traian Basescu a condamnat in mod public comunismul si ca si-a cerut scuze in numele statului roman, familiilor celor ce-au suferit in timpul comunistilor? Personal, as fi apreciat inmiit o alta atitudine si o alta declaratie. Aceea de a a-si fi cerut scuze in nume propriu pentru contributia personala la acei ani negri. Macar pentru contributia ca simplu cetatean. Urmata, apoi, de o demisie de onoare. Vorbele, din pacate, nesustinute de o atitudine si de un comportament in consecinta, sunt si vor ramane in continuare doar vorbe...

Cati s-au intrebat oare in aceste zile, ce-am castigat in acesti 20 de ani de asa-zisa libertate? Si cu ce pret?...

In presa, in magazine, pe strada, la locul de munca, oamenii fierb. Imbatati de febra circului politic, de mizeriile personale scoase la suprafata si aruncate unii inspre ceilalti de catre candidatii la presedintia Romaniei, au incetat sa-si mai traiasca propriile vieti.

Nu vad ca anotimpurile se schimba, nu simt cum vantul le inroseste obrazul, nu vad ca un copil se bucura, nu vad ca arborii inca mai au frunze, nu vad cat de frumos rasare soarele in fiecare dimineata. Rabufnesc din cand in cand, ca vine iarna si frigul si zapada. Iarna nu mai e de mult un anotimp, un ciclu firesc in curgerea vietii. Iarna a devenit doar corolarul neputintelor de a-si plati facturile, de a se imbraca corespunzator, de a ingheta prin statii, in asteptarea autobuzelor sau tramvaielor.

Nu pot constientiza si recunoaste ca cei pentru care au pus stampila "votat" tot la 4 ani, i-au dezamagit, i-au mintit si i-au furat pe fata.

Si pentru ca prezentul doare prea tare pentru a-l putea privi in fata, au ales sa traiasca hranindu-se din scandalul politic, ieftin si murdar, difuzat pe toate canalele media si in presa scrisa.

Iar astazi, la fel ca in anii trecuti, au mers sa-si exercite dreptul cetatenesc de a-si alege presedintele, pe urmatorii 5 ani. Majoritatea au mers sa aleaga ceea ce in opinia lor ar reprezenta "raul cel mai mic". Si poate ca as crede si eu in sintagma asta, daca n-ar fi cateva intrebari ce-mi tot rasuna in minte :

De unde stiu ei CARE este raul cel mai mic? Ce anume le da convingerea de nestramutat, dincolo de orice urma de indoiala, ca au dreptate, ca nu se inseala, facand alegerea respectiva?

Si alegand raul cel mai mic, isi asuma responsabilitatea propriului vot pana la capat ? Cu TOT ce aduce dupa el? Asta putand insemna, alaturi de binele mult-visat, si furturi, coruptie, lipsa sigurantei, lipsa perspectivelor pentru ei si copiii lor? Vor avea puterea sa admita peste o vreme, daca s-au inselat, si s-o recunoasca (macar fata de ei insisi) ca au participat in mod direct la vanzarea si vandalizarea pana la capat a acestei tari?

Si oare nu uitam, ca "a nu alege" este tot un drept cetatenesc, reprezentand de fapt alegerea de a nu fi reprezentati de catre cei care ne dezamagesc?

"Together we stand, divided we fall " ... spuneau undeva cei de la Pink Floyd. Cred ca ceea ce ne lipseste ca natie - si poate ca nu doar noua, dar in Romania traiesc si de aproape se vad lucrurile mai bine - este exercitiul de a fi o comunitate. Sentimentul profund ca impreuna putem schimba lucrurile, ca ne putem baza unii pe ceilalti, ca impreuna putem construi ceva. Dincolo de vorbe, de politica, de pasiuni stupide, de conflicte fara sens.

Individuatia este drumul pe care avem a merge fiecare dintre noi ca om, intru devenire. Folosind un termen adaptat, as spune ca "socio-duatia" este drumul pe care avem a merge ca membri ai unei societati, in mijlocul careia am ales sa traim. Cel de-al doilea drum insa, nu-l putem parcurge daca primul nu a fost macar initiat. Daca nu am devenit cat de cat constienti de noi insine si de ceea ce ne inconjoara, de legaturile dintre noi, de responsabilitatea rolului pe care il jucam in cadrul acestui mare intreg.

Cata vreme nu cautam in noi insine semnificatia profunda si personala a ceea ce pana acum am fost indemnati sa preluam ca atare, fara indoiala si fara semne de intrebare, vom ramane simple oi intr-o turma. Iar turma nu a fost si nu va fi niciodata societate!