Am vazut furtuna rupandu-le frunze, aplecandu-le flori si
spaland polenul, ba chiar smulgandu-i din radacini. Cu toate astea, pomii
primesc totul firesc. Cu demnitate. Doar noi, oamenii, ne plangem. Si-aproape
de fiecare data dupa o furtuna, ne intrebam ‘pentru ce am fost pedepsiti’?...
Daca o clipa am opri intrebarea la jumatate si-am privi in
jurul nostru, am putea vedea ca dupa furtuna lumina e mai clara, aerul mai curat
si aromele mai patrunzatoare. Ca cerul e mai cer, pamantul mai pamant si
verdele mai verde… O alta perspectiva si totusi aceeasi. Doar mai limpede. Un
punct si de la capat, scris pe ramasitele frunzelor si florilor noastre, spulberate
de furtuna. Poate un nou inceput spre care, altfel, n-am fi avut curajul si increderea
sa pornim?!...
I saw the storm breaking their leaves, bending their flowers
and washing away the pollen, even pulling their roots out of the ground. Nevertheless, trees accept everything
artlessly. With dignity. Only we, human beings, like to complain of. And almost
after every storm that occurs, we ask ‘what have we been punished for ‘?
If only we could stop that question for a second and look
around us, we would see how light is clearer, the air is crisper and the flavours
louder, after a storm. How the sky is sky-er, the earth is earth-er and the green
is greener… Another perspective and yet
the same. Only clearer. Full stop and start a new line, written on our shattered
leaves and flowers. Perhaps a new
beginning we never would’ve had the faith and courage to start walking to?!...
Am cusut-o cu gandul hoinarind pe dealuri... Peste covoarele de iarba grasa si peste florile pajistilor alpine. Betie a simturilor si liniste binecuvantata picurand in urechi. Ca un balsam...
Cu ea sub crestet, cerul ar fi mai tare. Si mai albastru.
Ma pregatesc insa de mare... De Dobrogea mea draga si de verde. De drumurile-i dulci, strajuite de plopi tremuranzi, in bataia vantului uscat. Oare ce povesti voi mai afla acum? Si ce povete, oare, imi va sopti iar la plecare?... Pe curand, mama Dobroge! Pe curand...
My thoughts were strolling over the hills while making it... Over the rich, abundant carpets of grass, over the flowers of the alpine pastures. Exhilaration of senses and blessed silence dripping in your ears. Like a balm...
With it under my head, the sky would be more vivid. And bluer.
But I'm preparing for the sea... For my dear Dobrogea and for green. For her mellow roads, guarded by the ancient aspens dancing in the dewless blowing of the wind. What stories will she tell me this time? And what teachings will she offer me when we'll say goodbye again?... Till soon, Mother Dobrogea! Till soon...
You think you own whatever land you land on
The earth is just a dead thing you can claim
But I know every rock and tree and creature
Has a life, has a spirit, has a name.
You think the only people who are people
Are the people who look and think like you
But if you walk the footsteps of a stranger
You'll learn things you never knew, you never knew.
Have you ever heard the wolf cry to the blue corn moon?
Or asked the grinning bobcat why he grinned?
Can you sing with all the voices of the mountain?
Can you paint with all the colors of the wind?
Come run the hidden pine trails of the forest
Come taste the sun sweet berries of the earth
Come roll in all the reaches all around you
And for once never wonder what they're worth.
The rainstorms and the rivers are my brothers
The otter and heron are my friends
And we are all conned to each other
In a circle, in a hoop that never ends.
How high can sycamore grow?
If you cut it down, then you'll never know.
And you'll never hear the wolf cry to the blue corn moon
For whether we are white or copper-skinned
We need to sing with all the voices of the mountain
Need to paint with all the colors of the wind
Need to paint with all the colors of the wind.
You can own the earth and still, All you own is earth until You can paint with all the colors of the wind...
(Walt Disney's "Pocahontas" - Colors of the wind)
Apusul de soare din seara asta mi-a adus in minte acest cantec extraordinar. Tuturor celor ce hoinariti pe aceasta carare, va multumesc, o noapte buna!
Tonight's sunset remembered me this beautiful song. To all of you strolling on this trail, thank you and have a good night!
Candva, demult, Omul si-a trait aparteneta la universul inconjurator deopotriva mineral, vegetal si animal. Ca urmare, natura l-a invatat unde si cum sa-si gaseasca tamaduirea, atat a trupului cat si a sufletului.
Candva, demult, omul a decis sa rupa legatura, pornind in cautarea unui “altceva” iluzoriu. Ca urmare, glasurile naturii au tacut, iar omul a uitat treptat invataturile sale. Temeri, superstitii, ignoranta, prejudecati… rand pe rand, s-au asternut peste cele uitate, indepartandu-l si mai mult de sine insusi.
Plante si animale, soapte si fosnete, vanturi si ploi, semne si incantatii ce altadata ii calauzeau pasii catre lumina constiintei stateau acum in umbra necunoscute, neauzite.
Natura intreaga, asteptand rabdatoare acea scanteie menita sa reechilibreze balanta Omului cu pamantul, cu cerurile si cu lumea...
Long time ago, the Man had lived his belonging to the Universe altogether mineral, vegetal and animal. Therefore, the Nature taught him where and how to discover the sources of healing his body and soul.
Long time ago, the man had decided to destroy that bond, in search of a chimeric “something else”. Therefore, the voices of the Nature had gone silent and the man slowly forgot her teachings. Fears, superstitions, ignorance, prejudices… one by one fell over what had been forgotten, estranging him more and more from himself.
Plants and animals, whispers and murmurs, winds and rains, runs and chanting that once had guided him towards the light of the consciousness stood now in the shadow unknown, unheard.
Nature herself, patiently waiting for that sparkle meant to bring back the broken balance of the Man with the earth, the sky and the world…
pe strazile umede, ceata coboara incet. frigul patrunde parsiv in odaie, prin colturi de geam putrezite. in spatele ferestrei, orasul dormiteaza lenes, deschizand din cand in cand, cate un ochi de felinar. nu te uita adanc in el, vei uita drumul inapoi catre casa!
printre masini, zaresc strecurandu-se o vulpe. umbra tacuta, nestiuta, cautand… gerul, zapada i-au furat linistea. nu mai este doar o pagina de carte. ne-am intalnit recent, pret de cateva clipe. s-a oprit in drum, ne-am privit curios, a mirare, apoi a fugit. stiu acum ca nu o pot imblanzi. vulpea mea rosie si fermecata va fi mereu salbatica! am citit in ochii-i mici, de chihlimbar.
e iarna.
ieri, peste case, pescarusii zburau in cercuri. pareau sa indeplineasca o ceremonie sacra. martor tacut, am asistat cu recunostinta la marea inmormantare cereasca. chemati de niciunde, se hraneau din trupul toamnei, prea curand plecate dintre noi…
ascult cum suiera vantul, rascolind visele. sunt o corabie in larg, alunecand printre valuri ce tremura nervos, a inceput de furtuna. puntea trozneste adanc, din inima-i batrana de lemn de mare, si-ncepe sa fredoneze incet, un cantec uitat de vremi. balansul ma imbata. plutesc… inaintez… pana la capat! al noptii, al durerii, al minunilor si al lumii…
Daca ma uit in urma, peste anii ce-au trecut, Craciunul a fost si a ramas singura sarbatoare din an, de care m-am bucurat de fiecare data. Nu pentru conotatiile ei crestin-religioase. Nici pentru zapada. Sau pentru colinde si brad.
Ci pentru ca oricat de bogat sau de simplu venea, Craciunul imi aducea in inima un soi de tainica asezare si caldura. Si, uneori, un strop de tristete. Pentru ca mai trecea un an, iar eu ma regaseam din nou, cam pe nicaieri...
Am avut Craciunuri simple, dar extraordinar de frumoase! Am avut Craciunuri mai imbelsugate, dar cu adanci strangeri de inima si semne de intrebare: si acum, incotro?...
Am avut si Craciunuri fara sarbatoare. O alta zi in calendar... si-un pregnant sentiment de singuratate in mijlocul celor ce-mi erau in preajma atunci.
Au fost ani cand am primit daruri ce m-au emotionat profund. Sau cand am reusit sa ating sufletul unui prieten printr-un gest simplu. Au fost si ani in care nu am putut oferi nimic. Si-n care nu am primit nimic. Ani mai usori sau mai grei, fiecare cu lumina si intunericul sau...
Anul acesta am intalnit cativa oameni frumosi. Si calzi. Pe care ii simt aproape, chiar daca nu ne-am vazut niciodata. Si tare mi-ar fi placut sa am posibilitatea sa ofer fiecaruia cate ceva! Fiecarui om drag din viata mea...
Dar cum nu s-a putut, mi-am propus sa-mi incerc indemanarea si sa confectionez felicitari de iarna. Sa trimit ceva simbolic, dar facut cu propriile mele maini. Nu au iesit perfecte! Si poate ca nu sunt nici cele mai frumoase. N-am reusit nici macar sa fac pe cat de multe mi-as fi dorit sa trimit mai departe...
Dar am incercat si sunt mandra de mine. Data viitoare, sper ca voi putea mai mult si, poate, mai bine. Cine stie?... In fond, anul e lung, nici nu a inceput inca, iar de sarbatorit o putem face in fiecare zi, fara ocazii speciale!
Simple things
If I look back, over the years that passed, Christmas was
and remained the only holiday I enjoy every time. Not for its Christian-religious
significance. Nor for the snow or the Christmas tree and carols.
But for the mysterious warmth and peace of mind Christmas
always brought no matter how simple or generous it came. And sometimes with a little drop of sadness: another
year had passed, and again, I found myself nowhere…
I had simple Christmases, but extraordinary beautiful! I had
richer Christmases, but with deep worries and question marks: and now where to,
which is my way and when will I find
it?!... I also had Christmases without celebration - just another day on the
calendar and a strong feeling of loneliness among those around me that time. I
had years with gifts that deeply touched me. And years I could touch a friend’s
soul with a simple thing. I also had years I could offer nothing and received
nothing. Lighter years or harder years, each of them with its light and
darkness…
This year I met a few beautiful, warm people. And although I
never saw them in person, I feel them close to me. I would have loved the
possibility to offer them something! To each special, dear person in my life.
Because I couldn’t, I decided to make Christmas cards and send something
symbolic but crafted with my own two hands. They’re not perfect and or the most beautiful
I’ve seen. I couldn’t even make as many as I wanted to send. But I’ve tried and
I am proud of myself. Next time I’ll do more and maybe better, who knows? After all, the year is long - it didn’t even
start, and we can mark every day, we don’t need special occasion for celebration.
Citeam mai devreme in Citadela lui Antoine de Saint-Exupéry o fraza ce m-a scos din amorteala in care ma scald de cateva zile bune :
Atunci am inteles ce inseamna alianta si cat de mult se deosebeste de comunitate. "Se adreseaza unul altuia, imi spuneam, au un limbaj rudimentar care are pretentia de a cuprinde cand abia reuseste sa semnifice. Si iata-i pe toti ocupati sa-si manevreze balantele si instrumentele de masura. Au cu totii prea multa dreptate. Si deci se inseala. Si-si construiesc, unul despre altul, imagini pentru exercitiile de tir".
Alianta ne poate uni chiar si in clipa in care te ucid.
De-o saptamana incoace privesc si ascult in jurul meu si mi se pare ca lumea s-a impartit intre "noi" si "ei". Cine suntem noi si cine sunt ei?! "Ei" sunt rosii, comunistii, sustinuti si condusi din umbra de catre moguli si baronii locali. "Ei" sunt, asa cum considera ceilalti, sfarsitul in fasa al viitorului si asa incert al Romaniei.
"Noi" sunt cei care au condamnat comunismul, cei care condamna perfida alianta galben-rosie, cei care, cu mainile goale in fata asaltului agresiv al celorlalti, incearca sa apere tara de invadatorii comunisti.
Cine a facut impartirea asta, nu se stie. Dar mai conteaza oare, cine? Nu cred. Tot asa cum nu mai conteaza ca pentru sustinerea iluziei ca numai ei au dreptate, sunt in stare aproape sa-si dea in cap unii altora. Uitand ca inainte de asta erau prieteni. Sau macar buni vecini. Ca, poate, s-au ajutat la un moment dat cu ceva. Si ca pe atunci, culoarea politica nu era importanta.
Fiecare striga spre ceilalti ca sunt manipulati. Orbiti de furia data de anii de furt si de lipsuri, de durerea ranilor sangerande, au ajuns sa ridice iluzia convingerilor politice impuse, la rang de realitate si autenticitate.
Situatia mi se pare grotesca si ingrozitor de trista in acelasi timp. Atat de repede uitam? Atat de putin ne trebuie – o declaratie de presa - ca sa uitam de unde vin si ce-au facut cei pentru care ne batem intre noi cu salbaticie pentru a-i sustine la putere ?
Au plecat din acelasi loc cu totii, si-au ramas aceiasi. Chiar daca forma s-a schimbat sau numele partidului, continutul a ramas mereu acelasi.
Am uitat deja ca in urma cu patru ani Traian Basescu (alias PD-L) a facut alianta cu Tariceanu (alias PNL)? Pentru ca apoi, ca sa scape de incomodul (partid) liberal, a facut alianta cu PSD, fapt ce a dus la crearea guvernului comun Boc? Acelasi PSD - pericol comunist - de acum. Mi-ar placea sa inteleg prin ce anume alianta PD-L / PNL sau cea putin mai recenta PD-L / PSD a fost mai putin perfida si distructiva decat actuala alianta PSD / PNL. Doar pentru ca Traian Basescu a condamnat in mod public comunismul si ca si-a cerut scuze in numele statului roman, familiilor celor ce-au suferit in timpul comunistilor? Personal, as fi apreciat inmiit o alta atitudine si o alta declaratie. Aceea de a a-si fi cerut scuze in nume propriu pentru contributia personala la acei ani negri. Macar pentru contributia ca simplu cetatean. Urmata, apoi, de o demisie de onoare. Vorbele, din pacate, nesustinute de o atitudine si de un comportament in consecinta, sunt si vor ramane in continuare doar vorbe...
Cati s-au intrebat oare in aceste zile, ce-am castigat in acesti 20 de ani de asa-zisa libertate? Si cu ce pret?...
In presa, in magazine, pe strada, la locul de munca, oamenii fierb. Imbatati de febra circului politic, de mizeriile personale scoase la suprafata si aruncate unii inspre ceilalti de catre candidatii la presedintia Romaniei, au incetat sa-si mai traiasca propriile vieti.
Nu vad ca anotimpurile se schimba, nu simt cum vantul le inroseste obrazul, nu vad ca un copil se bucura, nu vad ca arborii inca mai au frunze, nu vad cat de frumos rasare soarele in fiecare dimineata. Rabufnesc din cand in cand, ca vine iarna si frigul si zapada. Iarna nu mai e de mult un anotimp, un ciclu firesc in curgerea vietii. Iarna a devenit doar corolarul neputintelor de a-si plati facturile, de a se imbraca corespunzator, de a ingheta prin statii, in asteptarea autobuzelor sau tramvaielor.
Nu pot constientiza si recunoaste ca cei pentru care au pus stampila "votat" tot la 4 ani, i-au dezamagit, i-au mintit si i-au furat pe fata.
Si pentru ca prezentul doare prea tare pentru a-l putea privi in fata, au ales sa traiasca hranindu-se din scandalul politic, ieftin si murdar, difuzat pe toate canalele media si in presa scrisa.
Iar astazi, la fel ca in anii trecuti, au mers sa-si exercite dreptul cetatenesc de a-si alege presedintele, pe urmatorii 5 ani. Majoritatea au mers sa aleaga ceea ce in opinia lor ar reprezenta "raul cel mai mic". Si poate ca as crede si eu in sintagma asta, daca n-ar fi cateva intrebari ce-mi tot rasuna in minte :
De unde stiu ei CARE este raul cel mai mic? Ce anume le da convingerea de nestramutat, dincolo de orice urma de indoiala, ca au dreptate, ca nu se inseala, facand alegerea respectiva?
Si alegand raul cel mai mic, isi asuma responsabilitatea propriului vot pana la capat ? Cu TOT ce aduce dupa el? Asta putand insemna, alaturi de binele mult-visat, si furturi, coruptie, lipsa sigurantei, lipsa perspectivelor pentru ei si copiii lor? Vor avea puterea sa admita peste o vreme, daca s-au inselat, si s-o recunoasca (macar fata de ei insisi) ca au participat in mod direct la vanzarea si vandalizarea pana la capat a acestei tari?
Si oare nu uitam, ca "a nu alege" este tot un drept cetatenesc, reprezentand de fapt alegerea de a nu fi reprezentati de catre cei care ne dezamagesc?
"Together we stand, divided we fall " ... spuneau undeva cei de la Pink Floyd. Cred ca ceea ce ne lipseste ca natie - si poate ca nu doar noua, dar in Romania traiesc si de aproape se vad lucrurile mai bine - este exercitiul de a fi o comunitate. Sentimentul profund ca impreuna putem schimba lucrurile, ca ne putem baza unii pe ceilalti, ca impreuna putem construi ceva. Dincolo de vorbe, de politica, de pasiuni stupide, de conflicte fara sens.
Individuatia este drumul pe care avem a merge fiecare dintre noi ca om, intru devenire. Folosind un termen adaptat, as spune ca "socio-duatia" este drumul pe care avem a merge ca membri ai unei societati, in mijlocul careia am ales sa traim. Cel de-al doilea drum insa, nu-l putem parcurge daca primul nu a fost macar initiat. Daca nu am devenit cat de cat constienti de noi insine si de ceea ce ne inconjoara, de legaturile dintre noi, de responsabilitatea rolului pe care il jucam in cadrul acestui mare intreg.
Cata vreme nu cautam in noi insine semnificatia profunda si personala a ceea ce pana acum am fost indemnati sa preluam ca atare, fara indoiala si fara semne de intrebare, vom ramane simple oi intr-o turma. Iar turma nu a fost si nu va fi niciodata societate!
De cateva zile, ma bantuie afirmatia unuia din potentialii viitori stapani ai catelusilor. Aceea ca ar vrea si el doi, dar sa fie de talie mica. De ce?, intreb. Ca sa nu manance mult. Si ca sa-i obisnuiasca sa prinda sobolani. Cu alte cuvinte, daca se poate, incet-incet sa-si procure chiar singuri hrana!... Si ce altceva sa mai invete sa faca, m-am intrebat dezgustata? Sa croseteze, sa spele rufe, sa mature batatura?!?!
Daca se poate, el sa primeasca cat mai mult, dar sa nu ofere mai nimic in schimb!
Si nu-i unul din oamenii fara suflet. Si nici fara posibilitati materiale. Nu. Ar avea grija de ei. In felul sau. Dar cum suntem atat de diferiti, si «felul» asta difera atat de mult de la unul la celalalt! Incerc sa nu emit judecati de valoare. Ma abtin. Poate ca cer eu prea mult. Probabil ca sunt mai pretentioasa, mai anxioasa, mai... tacanita! In fond, sunt doar niste caini...
Cum spuneam: el este unul din oamenii buni. La ceilalti, cei fara suflet, nici nu vreau sa ma gandesc...
Privesc in jurul meu la oamenii de pe strada. Observ ca inca din adolescenta, colacul de grasime si nelipsita burta de mai tarziu, incep sa-si faca aparitia. Si nu pot sa nu ma intreb, oare cata mancare contribuie la ele? Si oare cata mancare ramane la finalul unei mese pentru asemenea oameni, risipindu-se aiurea la gunoi?
Si cat mananca un caine pe zi? Chiar si unul de talie mai mare?
Imi amintesc de cainele bunicilor mei de la tara. Manca de 2-3 ori pe zi. Ce se putea, ce ramanea din ce mancau si ei la masa. Un colt de mamaliga. O strachina de ciorba cu paine inmuiata in ea. Niste oase. Cu paine imbibata de grasimea in care fusese prajita carnea de pe ele. Fructe si legume, cand se coceau. Si nu era slab. Nici bolnav sau nefericit.
Si mi-e greu. Ma doare. Nu-mi gasesc un loc printre astfel de oameni. Oameni la care lacomia devine nemasurata. Oameni care ar acumula cat mai mult, ar manca si mai mult, insa ar darui atat de putin sau deloc! Si, cand ajung la peste 150 de kg, cu diverse boli, se considera absolut indreptatiti ca altii sa lupte sa le salveze vietile de care ei insisi si-au batut joc. Nu pentru ca isi dau seama de greseala. De raul profund pe care singuri si l-au facut. Ci ca o ultima si mare lacomie: sa primeasca pana la sfarsit. Atentie, intelegere, tratamente. Si, de ce nu, poate si dragostea de viata, sensibilitatea ori iubirea pe care ei nu le-au avut niciodata.
Altfel insa, sunt oameni «credinciosi». Merg la biserica macar de sarbatori. Fac pomeni pentru «sufletele» celor morti, de care nu i-a interesat prea tare atunci cand erau in viata. Isi fac semnul crucii de fiecare data cand trec prin dreptul unei biserici. Tin posturi. Nu spala rufe duminica si de sarbatori, nu cos, nu muncesc, si-i critica aspru pe cei care «pacatuiesc» procedand diferit. Ei se odihnesc, ca asa «a lasat Dumnezeu». Ma intreb retoric si amar cand le-o fi vorbit Dumnezeu ultima oara...
Atunci cand merg la biserica, multi dintre ei se spala. Si se imbraca curat. Cand merg la lucru dimineata, in autobuz, ori pe strada, sau cand merg la medic pentru ca sunt bolnavi, nu se mai spala. Nu se mai imbraca curat si frumos. Ba merg si bauti. Sau striga si injura. Probabil pentru ca numai Dumnezeul ala din mintile lor inguste si ignorante merita sa le primeasca respectul. Sau frica. Ca doar asa era vorba, nu? «Oameni cu frica lui Dumnezeu»...
Merg in pelerinaje, plini de asa-zisa evlavie, sa se inchine la oase. Se imbrancesc, se calca in picioare, se bat, se injura, pentru un loc mai in fata. Sau pentru o sarma si-un mic in plus. Si o cana cu ceai ori un pahar de tuica fiarta. Pentru ca-s pe degeaba. Puse la dispozitie de primarie.
Intorsi acasa, povestesc cate-n luna si stele. Ce de oameni s-au strans, cati popi cantau, ce rai erau bodiguarzii ca nu-i lasau sa ajunga mai in fata. Nimic din lumina sau linistea ce ar fi trebuit sa le coboare in suflet, in urma trairii cu toata fiinta, a unui moment de adevarata si adanca religiozitate!
Sunt «credinciosi», insa n-ar da un covrig unui copil sarman. N-ar pune trei cartoane sa apere de frigul iarnii un caine pripasit la bloc. N-ar da covorul vechi, schimbat recent cu altul nou, sau alte lucruri ce nu mai folosesc in casa, unor sarmani ce ar avea nevoie de ele. Le pun in boxe, la pastrare, ca «cine stie cand mai au nevoie de ele»? Mai bine sa le roada soarecii sau sobolanii, mai bine sa le distruga de tot mizeria!
Cat costa un gest de bunavointa ? Cat costa o clipa de atentie? Sau de duiosie fata de celalalt? Ori fata de sine? Cat cantareste umanul din fiecare, pus in balanta cu banul? Sau cu burta proprie? De ce anume este nevoie, pentru a se lasa de-o parte un moment, cu buna stiinta, fara a se frustra si fara a «uita de sine», pentru de fi alaturi de un altul?
Ce trebuie ca sa-si reaminteasca faptul ca sunt oameni? Ca menirea lor pe lumea asta, ca «cea mai evoluata specie», nu-i aceea de a profita, de a batjocori, de a umili, de a injosi sau de a exploata tot ce-i mai slab decat ei.
Ci ca menirea lor, si a noastra a tuturor, e aceea de a-i ocroti, de a-i proteja, de a-i incuraja, de a-i ajuta si insoti, de le a hrani cresterea, tot asa cum Pamantul sau Universul asta mare ne hraneste pe noi toti!...
noapte rece de octombrie. vantul bate ascutit, cu stropi marunti pe obraz, aducand dispre munti miros de zapada. orasul e pustiu si linistea adanca.
mi-e dor de o cana cu vin fiert, aburinda...
ascult Vladimir Vîsoţki. si, desi nu i-am inteles niciodata versurile, muzica sa m-a rascolit de cand am auzit-o prima data in White Nights.
Vladimir Vîsoţki, poetul, cantaretul si actorul disident al Rusiei, la moartea caruia o tara intreaga a sfidat autoritatile comuniste, pornind (potrivit martorilor vremii) in numar de un milion catre Moscova, pentru a-si lua ramas bun de la el...
Vladimir Vîsoţki: pasiune, zbucium, nadejde, curaj, profunzime, autenticitate, revolta, deznadejde, putere si libertate...
m-am trezit in noaptea asta cu un sentiment ciudat... ciudat si de neinteles. aproape ca o presimtire. de parca ceva important era pe cale sa se intample, de parca ceva urma sa se schimbe esential.
traiam, in acelasi timp, cu simtamantul straniu ca noaptea avea sa nu se mai sfarseasca niciodata... imi parea ca dorm deja de zile intregi, ca din cand in cand ma mai trezesc sa ascult respiratia Lumii, sa verific cumva daca s-a facut lumina, si ca nimic nu statea in puterea mea sa pot schimba acea stare de fapt. sa fac ceva, sa vina zorile.
si ceva, venit de undeva departe, si totusi din mine, parea sa-mi spuna fara voce: asculta... priveste intunericul... fii constienta... fara teama!am incercat.
am auzit vantul suierand puternic, patrunzand prin toate colturile si zgaltaind din cand in cand usa camerei, desi geamurile erau inchise... parea sa strige "treziti-va, am un mesaj important pentru voi!". am auzit ploaia, mici picaturi izbite cu furie in geamuri de vantul-mesager. am auzit ciorile strigand, un vaiet comun prelung si ascutit si le-am vazut cu ochii mintii invartindu-se in cercuri haotice, ca de fiecare data inainte de-o schimbare majora a vremii... mi-am auzit respiratia si bataile inimii. tematoare si in acelasi timp in asteptare, cumva nerabdatoare.
am auzit si voci afara. ratiunea imi spunea astfel, ca-i timpul ca soarele sa rasara. si totusi, simtamantul de noapte fara de sfarsit nu disparea.
am privit intunericul din jur. mici strafulgerari de lumina brazdau la intervale mari de timp, peretii camerei. probabil fulgere. sau faruri de masini. am inchis ochii si-am privit in intunericul din mine. cu atentie la ce se ridica de acolo. teama, liniste, curiozitate, gol?... si-asa am adormit din nou...
se spune ca intunericul cel mai negru, aduce dupa el lumina cea mai stralucitoare.
dupa o astfel de noapte, rasaritul Soarelui a venit superb! lumini si umbre, ceturi sfasiate si nori de ploaie destramati de vant. o dimineata unica, ce poate aduce cu ea orice. fara planuri, fara certitudini, fara iluzii de control.
doar marele Necunoscut in care putem sa ne lasam sa fim, curajos, sau la care putem sa privim de pe margine.
dupa o astfel de noapte, rasaritul Soarelui a venit superb! lumini si umbre, ceturi sfasiate si nori de ploaie destramati de vant. o dimineata unica, ce poate aduce cu ea orice. fara planuri, fara certitudini, fara iluzii de control.
