despre lacomie

De cateva zile, ma bantuie afirmatia unuia din potentialii viitori stapani ai catelusilor. Aceea ca ar vrea si el doi, dar sa fie de talie mica. De ce?, intreb. Ca sa nu manance mult. Si ca sa-i obisnuiasca sa prinda sobolani. Cu alte cuvinte, daca se poate, incet-incet sa-si procure chiar singuri hrana!... Si ce altceva sa mai invete sa faca, m-am intrebat dezgustata? Sa croseteze, sa spele rufe, sa mature batatura?!?!

Daca se poate, el sa primeasca cat mai mult, dar sa nu ofere mai nimic in schimb!

Si nu-i unul din oamenii fara suflet. Si nici fara posibilitati materiale. Nu. Ar avea grija de ei. In felul sau. Dar cum suntem atat de diferiti, si «felul» asta difera atat de mult de la unul la celalalt! Incerc sa nu emit judecati de valoare. Ma abtin. Poate ca cer eu prea mult. Probabil ca sunt mai pretentioasa, mai anxioasa, mai... tacanita! In fond, sunt doar niste caini...

Cum spuneam: el este unul din oamenii buni. La ceilalti, cei fara suflet, nici nu vreau sa ma gandesc...

Privesc in jurul meu la oamenii de pe strada. Observ ca inca din adolescenta, colacul de grasime si nelipsita burta de mai tarziu, incep sa-si faca aparitia. Si nu pot sa nu ma intreb, oare cata mancare contribuie la ele? Si oare cata mancare ramane la finalul unei mese pentru asemenea oameni, risipindu-se aiurea la gunoi?

Si cat mananca un caine pe zi? Chiar si unul de talie mai mare? Imi amintesc de cainele bunicilor mei de la tara. Manca de 2-3 ori pe zi. Ce se putea, ce ramanea din ce mancau si ei la masa. Un colt de mamaliga. O strachina de ciorba cu paine inmuiata in ea. Niste oase. Cu paine imbibata de grasimea in care fusese prajita carnea de pe ele. Fructe si legume, cand se coceau. Si nu era slab. Nici bolnav sau nefericit.

Si mi-e greu. Ma doare. Nu-mi gasesc un loc printre astfel de oameni. Oameni la care lacomia devine nemasurata. Oameni care ar acumula cat mai mult, ar manca si mai mult, insa ar darui atat de putin sau deloc! Si, cand ajung la peste 150 de kg, cu diverse boli, se considera absolut indreptatiti ca altii sa lupte sa le salveze vietile de care ei insisi si-au batut joc. Nu pentru ca isi dau seama de greseala. De raul profund pe care singuri si l-au facut. Ci ca o ultima si mare lacomie: sa primeasca pana la sfarsit. Atentie, intelegere, tratamente. Si, de ce nu, poate si dragostea de viata, sensibilitatea ori iubirea pe care ei nu le-au avut niciodata.

Altfel insa, sunt oameni «credinciosi». Merg la biserica macar de sarbatori. Fac pomeni pentru «sufletele» celor morti, de care nu i-a interesat prea tare atunci cand erau in viata. Isi fac semnul crucii de fiecare data cand trec prin dreptul unei biserici. Tin posturi. Nu spala rufe duminica si de sarbatori, nu cos, nu muncesc, si-i critica aspru pe cei care «pacatuiesc» procedand diferit. Ei se odihnesc, ca asa «a lasat Dumnezeu». Ma intreb retoric si amar cand le-o fi vorbit Dumnezeu ultima oara...

Atunci cand merg la biserica, multi dintre ei se spala. Si se imbraca curat. Cand merg la lucru dimineata, in autobuz, ori pe strada, sau cand merg la medic pentru ca sunt bolnavi, nu se mai spala. Nu se mai imbraca curat si frumos. Ba merg si bauti. Sau striga si injura. Probabil pentru ca numai Dumnezeul ala din mintile lor inguste si ignorante merita sa le primeasca respectul. Sau frica. Ca doar asa era vorba, nu? «Oameni cu frica lui Dumnezeu»...

Merg in pelerinaje, plini de asa-zisa evlavie, sa se inchine la oase. Se imbrancesc, se calca in picioare, se bat, se injura, pentru un loc mai in fata. Sau pentru o sarma si-un mic in plus. Si o cana cu ceai ori un pahar de tuica fiarta. Pentru ca-s pe degeaba. Puse la dispozitie de primarie. Intorsi acasa, povestesc cate-n luna si stele. Ce de oameni s-au strans, cati popi cantau, ce rai erau bodiguarzii ca nu-i lasau sa ajunga mai in fata. Nimic din lumina sau linistea ce ar fi trebuit sa le coboare in suflet, in urma trairii cu toata fiinta, a unui moment de adevarata si adanca religiozitate!

Sunt «credinciosi», insa n-ar da un covrig unui copil sarman. N-ar pune trei cartoane sa apere de frigul iarnii un caine pripasit la bloc. N-ar da covorul vechi, schimbat recent cu altul nou, sau alte lucruri ce nu mai folosesc in casa, unor sarmani ce ar avea nevoie de ele. Le pun in boxe, la pastrare, ca «cine stie cand mai au nevoie de ele»? Mai bine sa le roada soarecii sau sobolanii, mai bine sa le distruga de tot mizeria!

Cat costa un gest de bunavointa ? Cat costa o clipa de atentie? Sau de duiosie fata de celalalt? Ori fata de sine? Cat cantareste umanul din fiecare, pus in balanta cu banul? Sau cu burta proprie? De ce anume este nevoie, pentru a se lasa de-o parte un moment, cu buna stiinta, fara a se frustra si fara a «uita de sine», pentru de fi alaturi de un altul?

Ce trebuie ca sa-si reaminteasca faptul ca sunt oameni? Ca menirea lor pe lumea asta, ca «cea mai evoluata specie», nu-i aceea de a profita, de a batjocori, de a umili, de a injosi sau de a exploata tot ce-i mai slab decat ei. Ci ca menirea lor, si a noastra a tuturor, e aceea de a-i ocroti, de a-i proteja, de a-i incuraja, de a-i ajuta si insoti, de le a hrani cresterea, tot asa cum Pamantul sau Universul asta mare ne hraneste pe noi toti!...

Adriana Ausch-Calul Albastru