Interese si realitati: Romania ca piata de desfacere a Europei... / Interests and realities: Romania as an EU outlet...

Poate cea mai fidela si mai sintetica radiografie a situatiei actuale a satului romanesc...
O scrisoare deschisa, adresata Comisarului european pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala, de catre Peter Hurley - irlandezul din Romania. Va multumesc, domnule Peter Hurley!

Maybe the most synthetic and authentic x-ray of the present Romanian village... An opened letter to the European Commissioner of Agriculture and Rural Development, by Peter Hurley - irlandezul din Romania. Thank you, Mr. Peter Hurley!



"Comisare,

Numele meu este Peter Hurley. Sunt din Irlanda. Trăiesc în România de peste 20 de ani. În ultimii sase ani am fost implicat în proiecte civice de promovare a României rurale, pentru care în 2011 am fost decorat cu Ordinul National pentru Merit. În 2012, am fost director de promovare în cadrul Unitătii de Sprijin a Retelei Nationale de Dezvoltare Rurală, fiind responsabil cu încurajarea cooperativelor agricole, turism rural si produse traditionale.

Stiu că multi ar dori să vă vorbească astăzi. De aceea, am condensat punctul meu de vedere la câteva minute si as dori să vă cer permisiunea să vi-l împărtăsesc.

************

Pentru a răspunde la întrebarea referitoare la rolul PNDR în lupta împotriva sărăciei din mediul rural - răspunsul este suficient de clar. Ca si în cazul versiunii consultative a Ghidului Solicitantului pentru Măsura 4.1 – „Investitii in exploatatii agricole”, resursele concentrate pe exploatatii mai mari de 8.000 unităti exclud marea majoritate a gospodăriilor agricole. Este dificil a vedea planul ca având impact semnificativ asupra sărăciei.

************              

În decembrie 2008, am cinat cu un membru al Comisiei Parlamentare pentru Agricultură din Camera Deputatilor care mi-a spus: "În România sunt 120.000 de fermieri. Acestia reprezintă interesul nostru. Cele 4 milioane de gospodării tărănesti nu sunt problema noastră. Dacă doriti să vorbiti despre ele, luati legătura cu Ministerul Muncii si Protectiei Sociale.      

************

Totusi nu este firesc să lăsăm responsabilitatea exclusiv în sarcina administratiei românesti. Cred că trebuie să cercetăm mai profund.

Solutia costă bani, cred ca mult peste cele 8 miliarde de euro stabilite prin Pilonul 2 pentru Programul National de Dezvoltare Rurală al României pentru perioada 2014-2020.

În anii 1920, clasa tărănească de României era una dintre cele mai bogate din Europa. Am auzit că îsi trimitea copiii la scoală în Franta. In 1930 în România erau 7.500 de cooperative cu 1,5 milioane de actionari, în timp ce populatia totală a tării era de 10 milioane de persoane.

Această cultură înfloritoare a primit trei lovituri de gratie: 1949 - 1990 – 2007

Comunistii au considerat clasa tărănească cel mai mare dusman al lor. I-au numit pe tărani "micii capitalisti". Cu ani în urmă, l-am întrebat pe un "capitalist mic" de 80 de ani:

"Cum a fost când a venit colectivizarea?"

"Într-o zi, au venit în curtea mea si au luat totul. Au luat calul, vacile, toate animalele. Căruta, plugul, toate instrumentele noastre mari si mici. Au luat toate semintele si tot din magazie. Au luat chiar si mica râsnită pe care o foloseam pentru măcinarea porumbului. Au dus totul la ferma colectivă. Si din acea zi, dacă nu doream să murim de foame, a trebuit să lucrăm pentru ei."

"Si cum a fost în 1990, când ti-ai recăpătat terenurilor?"

"În 1990?", a spus el. "Mi-au dat înapoi terenul  Dar nu mi-au dat nici un instrument pentru a-l lucra.  A trebuit să încep iarasi de la zero. Numai că de data aceasta eram cu 45 de ani mai în vârstă si nu mai eram tânăr."

Am auzit despre colectivizarea fortată începută în 1949. Se vorbeste doar foarte putin despre de-colectivizarea fortată din 1990 si efectul său devastator asupra unei populatii rurale deja sărăcite. Milioane de săteni au fost catapultati înapoi la Epoca Fierului, luptând pentru existentă pe 3 sau 4 parcele de teren, situate la kilometri distanta, muncă istovitoare, fără umbră, câteva unelte manuale, poate un cal si o carută folosite în comun.

(M-am întrebat întotdeauna, unde au fost în ultimii 25 de ani organizatiile umbrelă, responsabile pentru promovarea spiritului de cooperare al Europei? De ce au abandonat acestea micii producători din România?)

Si odată cu intrarea în UE în 2007, micii producători au fost pur si simplu distrusi. Au fost spulberati de complexul agro-industrial, care se întinde de la Portugalia până în Grecia. Cartofii sunt culesi în Germania (probabil de români), spălati în Italia si transportati în România. De la producător la consumator este un circuit închis. Acest complex a demarat acum 50 de ani, tot timpul subventionat de UE din toate punctele de vedere imaginabile: educational, ideologic, financiar, tehnologic, logistic, comercial.

Micul producător român nu este doar dezavantajat. A fost scos definitiv din modul său de trai fiind fortat să-si părăsească tara natală. A devenit un refugiat economic. Ceea ce au început comunistii, UE reuseste să finalizeze. Si poate mai presus de toate, ca urmare a acestei dizlocări, între 200.000  si 300.000 de copii români cresc fără unul sau ambii părinti pentru o parte sau întreaga lor copilărie.

Vă puteti imagina, Comisare, protestele publice dacă jumătate dintre elevii din clasele primare din Irlanda ar fi lipsiti de unul sau ambii părinti pentru întreaga lor perioadă de educatie ca urmare a participării la Uniunea Europeana? Si e doar o dimensiune a dificultătilor sociale suportate de către copii români astăzi. 

Uniunea Europeană asistă - în spatiul rural românesc – la cea mai mare nedreptate socială din istoria sa. Este echivalentul în secolului 21 al "La dracu sau la Connacht!" (zona cea mai săracă a vestului Irlandei).

România este ultima civilizatie rurală autentică a Europei. Este o mostenire agricolă a cărei unicitate nu o vom mai revedea. Si totusi strategiile noastre nu par să fi avansat fată de politica de "laisssez-faire" din secolul al XIX-lea.

Piată deschisă produce avantaje pentru unii oameni în detrimentul altora. Acesti altii, din cauza pozitiei, educatiei lor, istoriei lor poate, se trezesc exclusi de la beneficiile pietei comune. Ei ar trebui să primească sprijin. 

Aceasta nu este o idee nouă. Aristotel a vorbit despre justitie: oamenii inegali (diferiti) trebuie tratati inegal.

Dacă aceasta nu se potriveste situatiei săteanului român....

Acum pot auzi în acelasi timp si întrebarea contribuabilului european: de ce ar trebui să ne pese?

Eu cred ca putem identifica o multime de motive sociale si economice foarte solide pentru care ar trebui să ne pese tuturor de acestă problemă.

Dar care este cea mai importantă cauză pentru mine după 21 de ani de când sunt aici?

Acesti fermieri si strămosii lor au tinut prima linie a Europei de sute de ani. Si nu sunt doar români. Există 400.000 de mici fermieri maghiari aici. Si până în 1991 au existat si o jumătate de milion de săteni germani.  Împreună au tinut sus drapelul astfel încât toti ceilalalti europenii să poată prospera si dormi bine. Ei au fost pacificatorii neplătiti si tăcuti ai Europei, timp de mai multe generatii. Zona tampon. Pentru a păstra pacea, de multe ori au trebuit să meargă la război. Si niciodată nu s-au eschivat de la responsabilitătile lor. Au plătit timp de 45 de ani, pretul fără milă sub comunism, abandonati de vest si având unghiile smulse în timpul programelor de reeducare. Si ce primesc în schimb? Locuri de muncă de livrare pizza în Scunthorpe si documentare pe Channel 4 numite "The Romanians are coming! (Vin românii)".

Are loc un cataclism în România, Comisare, iar epicentrul său se afla la sat.

După ce am trăit timp de 21 ani aici pot confirma multe lucruri. Unul dintre ele este că irlandezii si românii sunt exact la fel. Singura diferentă este aceea că Irlanda este o insulă. În 800 de ani am avut doar un singur vizitator. Românii mereu la mijloc, literalmente, au avut un alt vizitator în fiecare generatie.

Cel mai recent vizitator este Uniunea Europeană.

Cel imediat înainte era Uniunea Sovietică.

Si adevărul dureros este că toti acesti vizitatorii iau mult mai mult decât aduc.

Povestirea mea finală este referitoare la bancherul pe care l-am întâlnit în 1997, când au început să intre pe piata româneasca:

„Exista 6 milioane de case si apartamente în România. Iar toate proprietătile sunt 100%, fără a fi ipotecate. Nicăieri altundeva nu există asa ceva. Aceasta reprezinta un „stoc de locuinte” în valoare de 300 miliarde de euro pe care noi le vom transforma în datorii, care să producă profit."

De 15 ani, cel mai mare import în România a fost euro.

Comisare, România este o tară fascinantă si complexă. Într-un mod ciudat, destinul său pare a fi testarea fermitătii si verticalitătii tuturor celor care se nasc sau se aventurează pe aici, indiferent că sunt oameni sau imperii. În cazul în care mesajul nostru este "Bine ati venit la UE, lăsati demnitatea la usă!", e greu de crezut că acesta nu va avea un efect de bumerang.

Fac apel la dvs pentru ca trebuie să existe un mecanism pe care să il puteti declansa, care ar precipita o evaluare independentă a ceea ce eu numesc "nedreptatea din mediul rural al Romaniei" (Rural Romania’s Raw Deal), o evaluare care ar putea permite Comisiei să si asume responsabilitătile reale în România, pentru securitatea pe termen lung a tuturor cetătenilor UE. Românii nu sunt doar o piată. Sunt cei care mentin pacea. Nu pare sa existe nici o limită pentru ceea ce cheltuim pe arme si protectie bancară. Deci, o data am putea, vă rog, să punem un pret pe pace?

Am cu mine o fotocopie a unei cărti rare. A fost scrisă în 1921 de către un alt irlandez, trimis aici de Horace Plunkett. Se numeste "Miscarea cooperatistă din Iugoslavia si România - lectii pentru reconstructia postbelică". Cândva micii producători ai României au fost un model pentru Irlanda în perioada de tranzitie. Nu există nici un moment mai prielnic decât acum pentru a dărui ceva în schimb."


"Commissioner,

My name is Peter Hurley. I am from Ireland. I’ve been living in Romania for over 20 years. The last six years I’ve been active in civic projects promoting rural Romania, for which in 2011 I was awarded the National Order for Merit. In 2012, I was director of promotion within the Support Unit of the National Rural Development Network, responsible for the encouragement of agricultural cooperatives, rural tourism and traditional products.

I know a lot of people wish to speak today. I’ve condensed my point of view into 9 minutes. And I would like to ask permission to share it.

************

To answer the question: the role of the PNDR in combating rural poverty – the answer is quite clear.  

As per the latest version of the Applicants Guide for Measure 4.1, resources are concentrated on exploitations greater than 8.000 units, which excludes the vast majority of farming households.

It’s difficult to see the Program having much impact on poverty. 

************

In December 2008, I had dinner with a member of the Parliamentary Commission for Agriculture within the Chamber of Deputies. He told me: “There are 120.000 farmers in Romania. These are our interest. The 4 million peasant households? They are not our problem. If you want to know about them, talk to the Ministry of Labour and Social Protection.”

************

But it’s not fair to lay the sole responsibility at the foot of the Romanian administration. And I think we need to dig further into the story.

The solutions to this problem cost money, far beyond the 8bn Euros budgeted under Pillar 2 of Romania’s National Rural Development Program.  

In the 1920’s the peasant class of Romania was one of the richest in Europe. I’ve heard they sent their children for schooling in France. In 1930 there were 7.500 cooperative enterprises in Romania with 1.5 million shareholders from a total population of 10 million people.

This thriving culture received three knock-out blows.

1949 – 1990 - 2007

The Communists called them “the little capitalists”. A couple of years ago, I asked an 80-year old “little capitalist”:

“How was it when the collectivization came?”

“One day, they came into my yard, and they took everything. They took the horse, the cows, the animals. The cart, the plough, all our big and small tools. They took all our seeds and all our stores. They even took the small handmill that we used for grinding corn. They took everything to the collective farm. And from that day forward, if we didn’t want to starve, we had to work for them.”

“And how was it in 1990, when you got your land back?”

“In 1990!?” he said.“They gave me back my land. But they didn’t give me any tools to work it with. I had to start all over again from zero. Only this time I was 45 years older and no longer a young man.”

We’ve heard about the forced collectivisation of 1949. But very little is said about the forced de-collectivisation of 1990 and its devastating effect on an already impoverished rural population. Millions of villagers were catapulted back to the Iron Age and left to scratch a living from 3 or 4 plots of land, kilometers apart, backbreaking work, no shade, a few hand tools, maybe a shared horse and cart.

(I’ve always wondered, the umbrella organizations, responsible for fostering the cooperative spirit of Europe - where have they been for 25 years.  Why did they abandon Romania’s small producers?)

And with EU entry in 2007, the small producers have been simply wiped out. They’ve been bulldozed by the agro-industrial complex that stretches from Portugal to Greece. Potatoes are picked in Germany – probably by Romanians, washed in Italy and trucked into Romania. From producer to consumer, it’s a closed shop. This complex enjoys a 50-year,EU-funded, headstart from every point of view: educational, ideological, financial, technological, logistical, commercial.

The Romanian small producer he isn’t just at a disadvantage. He’s been put permanently out of livelihood, and forced out of his homeland. He’s become an economic refugee. What the communists started, the EU is finishing. And to top it all off, as a result of this displacement, between 200.000 and 300.000 Romanian children are growing up without one or both of their parents at home, for some or all of their childhood.

Can you imagine Commissioner, the public outcry if half the primary schoolchildren in Ireland were without one or both parents for their entire education as a result of our participation in the Common Market? That’s just one dimension of the social hardship being endured by Romanian children today.

The European Union is assisting – in the Romanian rural space - the greatest social injustice in its history. It’s the 21st century equivalent of “To hell or to Connacht”.

Romania is Europe’s last authentic rural civilization. It’s an agricultural heritage the likes of which we’ll never see again. And yet our strategies seem to have evolved no further than the “laisssez-faire” politics of the nineteenth century.

The open market provides advantages for some people to the detriment of others. Those others, because of their location, their education, their history perhaps, find themselves excluded from the benefits of the Common Market. And they should receive support.

This isn’t a new idea. Aristotle said about justice: unequal people should be treated unequally.

If that doesn’t sound like the Romanian villager, I don’t know what does.

Now I can hear the European taxpayer asking, why should we care?

Well, I’m sure that - off the top of our heads - we can think of a dozen solid social and economic reasons why we should allcare about this.

But what’s the most important reason for me after 21 years here?

These farmers and their forefathers have been holding Europe’s frontline for hundreds of years. And they’re not just Romanians. There are 400.000 Hungarian small farmers here and until 1991 half a million German villagers too. Together they kept the flag flying so that all other Europeans could prosper and sleep well. They’ve been the EU’s unpaid and silentpeacekeepers for generations. The buffer zone. To keep peace, they often had to go to war, and they never shirked their responsibilities. They paid a merciless 45-year price under communism, abandoned by the west to have their fingernails pulled in reeducation programmes. And as you can see, they’re still paying for it today. And what do they get in return? Pizza delivery jobs in Scunthorpe and Channel 4 documentaries called “The Romanians are coming”.

There is a cataclysm taking place in Romania, Commissioner, and its epicenter is in the village.

After 21 years living here I can confirm many things. One of them is that the Irish and the Romanians are exactly the same. The only difference is that Ireland’s an island. In 800 years we had just one visitor. The Romanians always in the middle, quite literally, had another visitor every generation.

The latest visitor is the European Union.

The one just before that was the Soviet Union.

And the painful truth is that all these visitors take away a lot more than they bring.

My final story is about the European banker I met in 1997, just as they were starting to enter the Romanian market:

“There are 6 million homes here. And the level of outright home ownership is 100%. There’s nowhere else in the world like this. That’s 300 billion Euros of housing stock that we’re going to transfer into debt, and make money on.”

For 15 years, Romania’s biggest import has been the Euro…

Commissioner, Romania is a fascinating and complex country. In a strange way, its destiny seems to be to test the resolve and the verticality of all those who venture here, be they men or empires. If our values are built around “Welcome to the EU, leave your dignity at the door!”, it’s hard to be believe that won’t have a boomerang effect.

I’m appealing to you, there must be some mechanism that you can trigger which would precipitate an independent evaluation of what I’m calling “Rural Romania’s raw deal”, an evaluation that might enable the Commission to embrace its true responsibilities in Romania, for the long term security of all EU citizens. The Romanians are not just a market. They are peacekeepers. There seems to be no limit to what we spend on weapons and banking bailouts. So, can we please put a price on peace?

I have here a photocopy of a rare book. It was written in 1921 by another Irishman, sent here by Horace Plunkett. It’s called “The cooperative movement in Yugoslavia and Rumania – lessons for post-War reconstruction”. Once Romania was a model for an Ireland in transition. There’s never been a better time to give something back."

Radacinile trecutului nostru / Roots of our past

"Is it good to seek the past, Master Po? Does it not rob the  present?

If a man dwells in the past, then he robs the present. But if a man ignores the past, he may rob the future. The seeds of our destiny are nurtured by the roots of our past."

"Este bine sa cercetezi trecutul, Maestre Po? Nu-ti fura asta prezentul?

Daca omul traieste in trecut, atunci el isi fura prezentul. Insa daca omul isi ignora trecutul, si-ar putea fura viitorul. Semintele destinului nostru sunt hranite de radacinile trecutului nostru.  "

Kung Fu (TV Series, 1972)

Pe coloana existentei noastre, am ajuns intr-un moment de stramtoare. Viitorul ne sta inainte necunoscut, opac, incert... Campia trecutului insa, ne este inca fertila. Si radacinile puternice. 

Am pus alaturi de ele vartejul energiei regenerative si curgerea blanda a apei binefacatoare, pentru ca impreuna sa hraneasca si sa indrume semintele mult-incercatului nostru destin. Demn, curajos, vertical.  

On our existence column, we reached a narrow point. The future awaits ahead of us unknown, shadowed, doubtful... Yet the plain of our past is still fertile. And our roots strong.
I laid next to them the whirl of regenerative energy and the soft drift of benefactress water, so that together they could feed and guide the seeds of our long-troubled destiny. Dignified, brave, upright.

Simboluri primordiale: coloana -> viata, spirala -> energie regenerativa, linii paralele serpuite -> apa binefacatoare , rombul ->fertilitate (dupa Virgil Vasilescu "Semnele cerului")

Primordial symbols: the column -> life, existence, the spiral -> regenerative energy, sinuous parallel lines -> benefactress water, diamond -> fertility (acc. Virgil Vasilescu "The symbols of the sky" )

Cu paine si sare / With bread and salt

Prinsi in valtoarea vietii de zi cu zi, tot mai rapida si mai solicitanta, ajungem sa pierdem din vedere adevate minuni ce ne-au fost date, conditii bazale si esentiale ale existentei noastre. Minuni pe care le consideram de la sine intelese si de care, din pacate, nu rareori de batem joc, pervertindu-le, ratand astfel semnificatia lor profunda.

O astfel de minune este painea. “Painea noastra cea de toate zilele”, hrana de baza in alimentatia taranului roman, adanc respectata si cinstita. Hrana a trupului si sufletului deopotriva. Martor si mijlocitor al relatiei cu divinitatea prin plamadirea, coacerea si sacrificarea (ruperea) ei simbolica la fiecare eveniment major al vietii - botezul, casatoria si inmormantarea, dar si in cadrul altor momente ceremoniale de peste an, de profunda traire spirituala. 

In cultura traditionala romaneasca, painea si implicit graul au avut dintotdeauna o valoare sacra. Painea pregatita anume pentru momentele “de prag”, de trecere, este una speciala, purtand insemnele ascunse ale cerului si Soarelui. Si chiar daca prea putine femei le mai stiu azi intelesul, painea (colacul ceremonial) continua a fi pregatita in acelasi fel, cu semnele de inceput – coloana cerului, cercul solar, semnele regenerarii si transformarii - tacute marturii ale unor vremuri in care arborele vietii nu fusese inca taiat, cerurile ne vorbeau, iar oamenii stiau sa asculte…

Caught in daily life’s torment, more rapid and more demanding, we often get to miss real wonders that were given to us, essential conditions to our existence. Wonders that go without saying, often brought into oblivion by perverting them, and thereby failing to understand their profound significance.

Bread is such a wonder. “Our daily bread”, basic food in the feeding process of the Romanian Peasant, deeply respected and honoured. Food for both body and spirit. Witness and mediator of our relationship with the divinity through its kneading, baking and symbolic sacrificing (chunking) at every life’s major event – baptism, marriage and funeral, but also during other spiritual ceremonial moments over the year.

Bread and implicitly wheat always had a sacred value in the Romanian traditional culture. Bread made for the times “of passing” is a special one, bearing the hidden symbols of the sky and Sun. And even though too few women can still “read” their meaning, bread (the ceremonial ring-bread) continues to be baked the same way, bearing those long-given marks – the column of the skies, the solar circle, the symbols of transformation and regeneration – silent evidence of the time the tree of life hadn’t been cut off, the skies still talked to us and people knew how to listen…  

Muos (Mos) impartit la pomana / "Muos" the alms-bread
            especially baked for the funeral
image via: http://www.formula-as.ro/2010/900/enigme-16/sfanta-paine-a-vlahilor-11985

Colacu' lu' Crasun (Colacul lui Craciun) / Sacramental bread  baked for Christmas
image via: http://www.formula-as.ro/2010/901/enigme-16/sfanta-paine-a-vlahilor-ii-12010

Painea indeplineste si o functie magica, de revelare a viitorului. Se crede ca fetele nemaritate isi pot afla ursitul in ajun de Mos Nicolae (in noaptea de 5 spre 6 decembrie). Ritualul presupune ca fata sa-si pregateasca o paine alba, mica si sarata, pe care s-o manance inainte de culcare, iar in vis i se va arata cel care o va lua de sotie, aducandu-i apa. Conditia esentiala pentru indeplinirea dorintei este aceea de a tine post negru peste zi, purificare absolut necesara pentru primirea semnul divin.

De asemenea, painea ritualica,  coapta si mancata in anumite zile “date” ale anului protejeaza impotriva bolilor, atat pe taran, cat si pe animalele din gospodarie pe ajutorul carora isi intemeiaza intreaga existenta.  

Faptul ca painea a ocupat si ocupa un loc central in cultura traditionala romaneasca este reflectat de multitudinea de proverbe si zicatori cu si despre paine, dar si de aceea ca cea mai mare dovada de respect si ospitalitate fata de cei care ne trec pragul este a-i intampina cu paine si sare. Pe stergar alb, cusut cu semne tainice, aceleasi de pe painea-dar.

Eu nu cunosc aceste semne, dar am pregatit painii de zi cu zi cativa saculeti de panza, sper eu potriviti pentru asa onoare. 

Bread also has a magic role, of revealing the future. It is believed that single young women can find out who their fated one is on Saint Nicholas’s eve (the night between 5^th and 6^th of December). The ritual consists in baking a small, salty white bread the young woman has to eat before going to bed and so she’ll dream the fated one bringing her water to drink. The main condition for her wish to be answered is fasting over the day, purification absolutely necessary to receive this divine clemency.

Furthermore, the ritual bread, baked and eaten in special, “given” days of the year keeps the diseases away from the man and his animals on whose help lay the foundation of man’s entire existence.

The fact that bread has and always had a central role in Romanian traditional culture is shown by the multitude of sayings with and about bread, but also by the fact that the greatest form of hospitality and respect towards our guests is welcoming them with bread and salt. Both on a white towel, hand-embroidered with mystic symbols, same as those baked on the gift-bread.

I don’t know these mystic symbols, but I made some fabric bags for bread which I hope to be appropriate for such an honour.   

Invocand ploaia / Calling down the rain

Zile fierbinti... Soare torid, verde parjolit, albastru intens. Si liniste. Adapostite cine stie unde, pasarile si-au oprit cantul. Si vantul bataia.
Precum odinioara, cand eram copil, m-am trezit inganand incet "Paparuda, ruda / Vino de ne uda..."

Invocand ploaia. Sa ne ude, sa ne curete, sa ne creasca.

Burning days. Torrid sun, scorched green, deep blue. And quietness. Sheltered who knows where, the birds had stopped singing. And the wind had stopped his blowing.
Forgotten incantation since I was a child, I found myself softly humming "Paparuda, ruda / Vino de ne uda..."

Calling down the rain. To water us, to purge us, to grow us.

... si o inedita versiune a cantecului Paparudei, din Moldova, in interpretarea surorilor Osoianu.

... and an original version of a Paparuda song (Drought ritual), from Moldavia area, performed by the Osoianu Sisters.

Intelesuri ascunse / Hidden meanings

Simboluri.
Unele, mai simple, ne vorbesc tuturor deopotriva.
Altele, mai complexe, isi soptesc tainele doar acelora pregatiti sa le primeasca intelepciunea.

Simbolul de mai jos l-am descoperit intr-un articol despre vechi arhetipuri geto-dace si, se pare, se afla sculptat pe poarta sanctuarului de la Sarmizegetusa. Nu i-am deslusit inca soapta, dar am simtit nevoia sa-l reproduc si sa-l dau mai departe...
Pana acum, este cea mai dificila broderie la care am lucrat. Nu datorita complexitatii punctelor de cusatura folosite sau a detaliilor migaloase, ci pentru simplul fapt ca n-am putut coase la ea decat in anumite zile sau momente ale zilei. Si astfel, nu de putine ori, a devenit obositor si dificil sa continuu. Nu am o explicatie pentru asta, insa acum ca e gata, am o mare bucurie ca am incheiat!

Symbols.

Some, simpler, speak to us equally.

Others, more complex, whisper their secrets only to those ready to receive their wisdom. 

I discovered the symbol above in an article I read about Dacian ancient archetypes and, apparently, it's carved on the gate of Sarmizegetusa sanctuary. I haven't managed to understand its whisper yet, but I felt the need to reproduce it and pass it on... 

So far, it's the most difficult embroidery I've made. Not because of the complexity of the stitches I used or the niggling details, but because I could only sew in some days or parts of the day. Thus, pretty often, became hard and weary to continue doing it. I have no explanation for this, but now that's ready, I feel a great joy I've finished it!

simbolul original / the original symbol

foto: http://iulianandrei.wordpress.com/2011/01/11/arhetipuri-simboluri-din-preistoria-noastra/

Maria lui Tănase

 Fiecare venim pe lume purtand o flacără în noi. La unii pâlpâie slab, nici caldă nici rece. În alții arde mocnit, și le ajunge o viață. Lungă, așezată, fără mari suișuri și coborâșuri. Și mai sunt cei "alesi”, "cei scoși din rand” în care arde vâlvătaie, mistuindu-i mereu prea devreme, pe altarul celor dinainte sortiți jertfei.  Jertfă necesară pentru ca cei dintâi să poată crește.
Un astfel de OM a fost Măria Tănase. Un amestec alchimic de frumusețe feminină, demnă de marile dive ale cinematografiei alb-negru, de talent, forță și patimă, de simplitate și autenticitate strâns împletite cu un bun gust și rafinament extraordinare. A trăit furtunos, îmbrățișând viața cu toate ale ei, o existența aflată permanent sub semnul lui "a iubi”. A ars și în dragoste și pe scenă, dăruindu-se total, participând cu întreaga ființă.

image via Wikipedia

 Născută în 1913 în mahalaua Cărămidarilor, al treilea copil al făgărășencei Ana Munteanu și al florarului oltean Ioan Coandă Tănase, Maria a crescut de mică în mijlocul doinelor cântate de muncitorii în grădina tatălui și-al bocetelor pe care se furișa să le asculte în cimitir. Înzestrată cu o personalitate puternică, total atipică pentru tiparele și tabuurile vremii, la 16 ani pleacă de-acasă și participă la Miss România. Nu trece testul costumelor de baie, însă un tânăr medic se-ndragosteste de ea, și-n urma poveștii de iubire rămâne însărcinată. Renunță la sarcină, însă decizia o lasă fără posibilitatea de-a mai avea copii vreodată, acesta fiind poate singurul mare regret al vieții sale. Tristețea și durerea și le transpune ulterior în interpretarea cântecelor, neîmplinirea maternității fiind, probabil, unul din motivele cancerului de sân, extins la plamani, ce i-a adus și sfârșitul, la numai 49 de ani.

A cucerit pe rând, România, Parisul, America. A trăit sofisticat, o viață ca în filme. Uneori lin, de cele mai multe ori zbuciumat (despre rolul sau de spion în al doilea război mondial pentru serviciile secrete americane și britanice în scopul scoaterii României din alianță cu Germania s-a speculat mult, dar s-a vorbit prea puțin cu adevarat), sufletul ei rămanand insa mereu, profund românesc. Întreaga viață a cules de prin satele țării cântece vechi, populare, și le-a cântat într-o manieră inconfundabilă, adâncă și sublimă. Iar românii au divinizat-o. Atât de mult încât în ciuda testamentului lăsat în urmă, în care marea artistă își dorea o înmormântare simplă și anonimă, jumătate de București a condus-o pe ultimul drum...

S-a stins acum 49 de ani, în 22 iunie, dar steaua ei continuă să strălucească. Ne-a dăruit necondiționat atât de mult, că niciodată nu i-am putea mulțumi pe deplin!... Poate măcar la anul, când vor fi trecut deja 100 de ani de la nașterea și 50 de ani de la moartea sa, îi vom putea spune recunoscători "Multumim, Mărie!” împlinindu-i unica cerința avuta către noi, săpându-i FÂNTÂNA într-o bucată de pământ însetat, așa cum a lăsat cu limbă de moarte.

Si poate că astfel, blestemul "celor ce iubesc si lasa" va fi, în sfârșit, ridicat...

We all come to this world with a flame carried inside. For some of us it dimly flickers, neither warm nor cold. In others, it burns quietly, just enough for a lifetime. Long, steady, without major ups and downs. And there’s also the “chosen ones” in which there’s an unceasing blaze, always consuming them before their time, on the altar of those fated to be sacrificed. A necessary sacrifice so that the first ones can grow.

Maria Tanase was such a PERSON. She was an alchemic fusion of feminine beauty, worthy of a great diva of black and white cinematography, of talent, strength and passion, of simplicity and authenticity closely woven with an extraordinary refinement and good taste. She lived her life blustering, embracing it with all her forces, a life under the mark of the verb “to love”. She gave herself completely in both relationships and on stage.

Born in 1913, in one of Bucharest’s suburbs, Caramidari, the third child of Ana Munteanu and florist Ioan Coanda Tanase, as a child Maria grew among Romanian folklore songs sung by his father’s workers in the garden and traditional funeral songs which she usually sneaked to the cemetery to listen to. Blessed with a strong personality, completely atypical for that time’s social inhibitions, she leaves home when 16 to attend Miss Romania contest. She fails the swimming suits test, but a young doctor falls in love with her and leaves her with child. She performs an abortion and sadly, the decision leaves her without the possibility of ever having a child, this being the only greatest regret of her life. The bitterness and pain sprung from this unfortunate event were powerfully expressed later on in her way of interpreting her songs.  And perhaps this unfulfillment of motherhood was one of the reasons who led to the breast cancer, spread to lungs, that killed her when only 49 years old.

She gradually conquered Romania, Paris, America. She lived a sophisticated life, like a movie, sometimes smoothly, most of the times stormy (they speculated a lot about her spying role for the British and American secret services in order to get Romania out of her alliance with Germany during WW2), but her soul always remained profoundly Romanian. Her whole life she collected Romanian folklore from villages all over the country and sung them in a unique, deep and sublime manner. And the Romanians deified her. So much that in spite of her testament, stating the wish of a simple, anonymous funeral, half of Bucharest walked with her on her last road…

She burnt down 49 years ago, on 22^nd of June, but her star is still glowing strongly.  She unconditionally offered us an immense legacy insomuch that we will never be able to thank her enough!... And maybe next year, when 100 years since her birth and 50 since her death would have passed, we will be able to gratefully tell her “Thank you, Maria!” and answer the sole request she had for us, made on her dying bed: to dig a WELL on a thirsty piece of land in her name. 

And thus, the curse on “those who betray love” may finally be lifted… 

... "Those who betray love" (or "Curse")

Oua incondeiate / Written eggs

Legat de practica religioasa a sarbatorilor de primavara, obiceiul si in acelasi timp arta incondeierii oualor este un fenomen stravechi pe teritoriul tarii noastre, fiind insa intalnit si la alte popoare din Europa de Est. Preluat de crestinism, dar cu un continut si o semnificatie diferite, incondeiatul oualor constituia pentru lumea antica un simbol al primaverii, al reinnoirii si reinvierii naturii.

Epoca de cand dateaza obiceiul de a inrosi oua este greu de stabilit. Oua rosii de piatra s-au gasit in morminte din vremuri foarte indepartate. Chinezii intrebuintau ouale rosii cu 2000 de ani inainte de Christos, iar obiceiul era o mostenire din timpuri si mai vechi.  Religiile tuturor popoarelor au introdus oul rosu in ceremoniile cultului lor. Egiptenii aveau un obicei special la echinoctiul de primavara, cand ofereau oua zeului creator. Persii aveau acelasi obicei la sarbatoarea Anului Nou, obicei despre care povesteste un calator chiar si pentru anul 1704, care spune ca de Anul Nou (20 Mai), persii se felicitau daruindu-si oua in diferite culori. Oul avea mare insemnatate si la romani, care faceau jertfe speciale cu oua colorate (cf. Ovidiu, Juvenal si Pliniu) la sarbatorirea echinoctiului de primavara.

Incondeierea oualor s-a executat acasa, intotdeauna de catre femei, ornamentica oualor fiind extrem de variata, de la motive geometrice, la motive ce reprezinta omul, universul si natura inconjuratoare. Cel mai frecvent intalnit este cel solar, reprezentat printr-o serie de motive concentrice, cu numeroase raze. Insa inepuizabila imaginatie creatoare a marilor maestri in acesta arta creeaza o adevarata betie de motive, izvorate din gandurile lor, din viata sau natura precum: bradul, vita de vie, spicul, frunza stejarului, dar si stilizari zoomorfe – pestele, paianjenul, radasca, albina – ori reprezentand uneltele de munca – sapa, grebla, fierul plugului. Dintre motivele religioase, cel mai frecvent intalnit este cel al crucii.   

De asemenea, in vechime, culorile folosite la vopsirea ulterioara a oualor erau obtinute din surse naturale: coji de ceapa rosie si pudra de sfecla pentru rosu, coji de ceapa sau coaja de mar salbatic pentru galben, cucuta pentru verde, coaja de arin pentru negru.

Tehnica incondeierii se realizeaza cu ceara de albine topita, pe ouale intregi spalate (sau pe oua golite de continut), cu ajutorul unui instrument numit chişiţã - un bat de lemn ce are atasata cu sarma la unul dintre capete, o mica palnie din alama. Dupa “scrierea ”oualor, acestea se vopsesc. In final, ceara se inlatura de pe oua prin stergere cu o carpa infierbantata ori prin apropierea acestora de o sursa de caldura, apoi se ung cu grasime pentru a le da stralucire.  

bibliografie:  http://www.scribd.com/doc/77386809/ORNAMENTICA-OU%C4%82LOR-INCONDEIATE-DIN-JUDE%C8%9AUL-OLT

***

Part of the spring celebrations religious practices, the custom of written eggs is an ancient phenomenon within our country, but it is also known in other countries from Eastern Europe. Adopted by the Christianity, but with different content and significance, the custom of written eggs was a symbol of springtime, of nature’s renewal and rebirth for the entire ancient world.

It’s difficult to say when the habit of dying eggs with red colour appeared first. Red stone eggs had been found buried in very old tombs. The Chinese utilized red eggs 2000 years before Christ and the custom was a legacy from even older times. All religions introduced the egg into their cult’s ceremonies. The Egyptians had a special tradition during the spring equinox when they offered eggs to their god-creator.  The Persians had the same tradition when celebrating New Year (the 20th of May) - tradition registered even in 1704 according to one traveller’s testimony – the time when they congratulated each other and shared gifts of coloured eggs. The egg was very important for Romans as well, who used to bring special offerings with coloured eggs when celebrating spring equinox, according to poets Ovidiu, Juvenal and Pliniu.

The “writing” of the eggs is a home activity, done almost exclusively by women, using a large variety of ornaments from geometrical motifs to others representing man, the Universe and the surrounding nature. The most common motif is the solar one represented by a series of concentric drawings with a large number of rays. But the fertile, endless imagination of the greatest artisans of this tradition had created a true exhilaration of motifs sprung from their thoughts, their daily life and nature such as: the fir, the vine, the oak leaf, the wheat ear, as well as abstract zoological motifs – the fish, the bee, the spider – or representing the daily tools – the hoe, the rake, the plough. Among religious motifs, the cross is the most frequent.

Furthermore, in ancient times the colouring of the eggs was done with natural, plant-obtained colours: red onion layers and beetroot powder for red, yellow onion layers or wild apple bark for yellow, hemlock for green and alder bark for black.

The technique of egg writing is done with melted pure bee wax on whole, washed eggs (or egg shells), using an instrument called chisita – a wooden stick with an attached small cone made of copper at one end. After the writing, the eggs are being coloured. In the end, the bee wax is removed by wiping using a heated piece of cloth, than the eggs are oiled with natural grease for shining. 

bibliography (only in Romanian): http://www.scribd.com/doc/77386809/ORNAMENTICA-OU%C4%82LOR-INCONDEIATE-DIN-JUDE%C8%9AUL-OLT

and a pattern inspired by my constant obsession - Cucuteni Culture... 

Ei bine, anul asta am primit in dar o chisita, dar si “virusul” incondeiatului. Impreuna e mai frumos si mai cu spor, dar si de unul singur e bine. Eu am folosit oua goale, ce pot fi agatate cu panglici in casa ori afara, in gradina, pentru belsug si prosperitate.
Iti multumesc, Szusszanás, pentru asa o mare bucurie! Postarea asta iti este dedicata! 

*** 

Well, this year I received a chisita as a gift, along with the “virus” of egg writing. It’s better to do it together, but it’s also fun to do it on your own. I used egg shells, which can be hung with ribbons as ornaments inside the house or outside, in the garden, for abundance and prosperity.
Thank you, Szusszanás, for such a great joy! This post is dedicated to you!

Drumuri catre acasa...

Construit in urma cu mai bine de 1800 de ani si aflat la peste 3000 de kilometri distanta, pe granita de piatra ce despartea odinioara Scotia de Britania, fortul Banna (sau Birdoswald, in prezent) poarta inca amprenta vie a sufletului… romanesc. Ridicat de mainile celor 1000 de soldati daci din Cohorta I Aelia Dacorum Militaria, reconstruit si ranforsat de cateva ori de-a lungul timpului, transformat in ferma si locuit pana in 1984 de catre urmasii celor ce-au stapanit pamanturile aride ale acestor locuri, Banna este cel mai bine pastrat fort din cele 16 construite, ca parte a sistemului defensiv frontalier Zidul lui Hadrian.

Cum au ajuns insa dacii atat de departe de tara? Si ce i-ar fi putut determina sa-si lase in urma pamanturile mult-iubite, pentru acest capat de lume, aspru si prea putin prietenos? Motivul din pacate, a fost o obligatie, nicidecum o alegere. Obligatia de a furniza imperiului roman trupe auxiliare, ca urmare a infrangerii suferite in urma celor doua campanii ale imparatului Traian – 101-102 e.n si 105-106 e.n – si a transformarii a 14% din teritoriul Daciei in provincie romana. In consecinta, o cohorta a fost formata si trimisa in Britania, cel mai probabil la scurta vreme de la cucerire. Stationata la Bewcastle pe timpul domniei lui Hadrian, aceasta a construit Valul de intarire a Zidului, iar la inceputul secolului al III-lea, unitatea s-a mutat la Birdoswald, pentru 200 de ani.

***

Built more than 1800 years ago and 3000 kilometres away, based on the stone border that once separated Scotland from Britain, Banna Fort (or Birdoswald, in present day) still carries the intense mark of the… Romanian soul. Built by the hands of 1000 Dacian soldiers, known as Cohors I Aelia Dacorum Militaria (the first cohort of Dacians, Hadrian’s Own, 1.000 strong), rebuilt and reinforced through time, turned into farm and inhabited until 1984 by the descendants of those possessing the thirsty lands of this area, Banna is the best preserved fort out of 16 forts built as part of Hadrian’s Wall frontier system.

But how did Dacians get so far away from their country? What possibly could have made them leave their beloved lands for this remote corner of the world, harsh and unfriendly? The reason, unfortunately, was duty rather than free choice. The duty to give the Roman Empire auxiliary troops, as a consequence of the defeat suffered after  the two campaigns of Emperor Trajan – 101-102 AD and 105-106 AD – and of transforming 14% of Dacia’s territory into Roman province. Reductively, one cohort was formed and sent to Britain, most probably shortly after the conquest. Stationed at Bewcastle under Hadrian, it built the Vallum (earthworks) of Hadrian’s Wall, and in the early third century, the unit moved to Birdoswald, where it was based for 200 years. 

Aici a reusit sa intemeieze o asezare unica intre toate celelalte forturi romane, ale carei constructii continua sa uimeasca si-n prezent prin ingeniozitatea si firescul lor, chintesenta a mileniilor de viata, cultura si creatie ale poporului dac si ale inaintasilor acestora. De pilda, hambarele construite din piatra aveau podele inaltate, cu gauri de ventilatie, astfel incat granele sa se mentina permanent uscate si aerisite. Totodata, aceasta combinatie dintre zidurile groase de piatra si sistemul de ventilatie constituia mediul ideal - uscat si racoros - pentru depozitarea alimentelor perisabile.  

Dar poate cea mai neobisnuita constructie din interiorul fortului o reprezinta basilica exercitatoria, o biserica destinata exercitiilor militare, unica in tot imperiul roman, in care dacii, adevarati soldati ai lui Zalmoxe increzatori in nemurirea sufletului, se pregateau intru onoarea si bucuria unei morti in lupta. In prezent, mai bine de jumatate din ruinele sale sunt ingropate sub ferma muzeu, doar coltul de sud-vest mai putand fi vazut, chiar in fata turnului fermei. 

***

Here the unit established a unique settlement amongst the other Roman forts, a settlement whose buildings continue to amaze through their inventiveness and artlessness, a true quintessence of Dacian people’s culture and creation, inherited and developed over millennia. For instance, they built stone granaries with raised floors and slots in the walls so that cool air could circulate to keep the grain fresh. At the same time, this combination between the thick stone walls and the ventilation system, offered the ideal environment – cool and dry – for the storage of perishable goods.

       

But maybe the most unusual development within the fort is represented by the basilica exercitatoria, a temple for military exercises, unseen in any other part of the whole Empire, in which the Dacians, true soldiers of Zalmoxis, believing in the immortality of the soul, trained into the honour and joy of a death on the battle field. Now, about half of it lies under the farmhouse and only the south-west corner can be seen in front of the farmhouse tower.

In timp, multe inscriptii purtand marca si numele cohortei I Aelia Dacorum au fost descoperite la Birdoswald, insa din nefericire, nici una nu este expusa in perimetrul fortului ori in vreun muzeu din Marea Britanie. Una dintre ele, flancata de o frunza palmata si de mult-temutul falx – sabia curbata a dacilor -, dedicata tribunului dac Menander, este prezenta doar sub forma unei fotografii in incinta muzeului.

***

Many other inscriptions bearing the badge and the name of cohort I Aelia Dacorum had been discovered at Birdoswald in time, but unfortunately none of them is being exhibited within the fort’s perimeter or in any other museum in the United Kingdom. One of them, flanked by a palm frond and the much-feared falx (the Dacian curved sword), dedicated to the Dacian tribune Menander, is presented only as a picture inside the museum.  

O alta inscriptie, atestand denumirea romana a fortului – Banna, se afla expusa in holul muzeului si reprezinta un altar dedicat zeului geto-dac al padurilor (mai tarziu si al romanilor), Silvanus, de catre “Venatores Bannienses” .

***

 Another inscription, showing the fort’s Roman name – Banna, is displayed in the museum’s hallway, representing an altar dedicated to the Dacian god of forests (as well as Roman, later on), Silvanus, by the “Venatores Banniens”, the hunters of Banna.

De restul, nu se mai stie nimic. Depozitate cine stie unde, intentionat sau nu, condamna la tacere si uitare prin “pierderea” dovezilor arheologice, o civilizatie de teama careia, imparatul Traian si-a aruncat in lupta toate fortele pentru a o cuceri. Cand a pornit razboiul, pana si trupele din cele mai indepartate colturi ale imperiului au fost chemate la lupta…

***

The rest of them… no one knows. Dumped into who knows which museum’s basement, deliberate or not, doom to silence and oblivion by “losing” the archaeological evidence, a civilization so feared by the Emperor Trajan, that he unleashed almost all of his military forces to conquer Dacia. When he started the war, he even called the troops from the farthest corners of the empire…  

the view, pretty much unchanged since Roman occupation...

Legati prin juramant sa apere Britania si Roma pentru 200 de ani, aproape 2000 de ani mai tarziu, dacii de la Banna inca traiesc. Continua sa fie un model pentru cei de acasa si de pretutindeni, traind dincolo de moarte la fel cum si-au trait si viata: simplu si autentic, curajos si discret, cu bucurie, onoare si credinta.

Departe de templul impadurit al Carpatilor, departe de toate cele dragi si sfinte, au hranit cu oasele lor pamanturile ce i-au primit, lasand in urma un strop dintr-o uriasa mostenire de stiinta si filosofie de viata, alaturi de numele marelui rege Decebal, taiat in piatra funerara  a unui copil nascut si mort aici, la Banna, si numit dupa neinfricatul erou si conducator al Daciei libere.

O mostenire care ne obliga si pentru care nu stiu cat de vrednici mai suntem noi, nepotii lor de astazi…   

***

Sworn by an oath to protect Britain and Rome for 200 years, almost 2000 years later, the Dacians of Banna still live. They persist to be a role model for those back home and all around, living beyond death just as they had lived their lives: simple and authentic, brave and discreet, with joy, honour and faith.

Far away from the rich wooded temple of Carpathians, far away from everything they held dear and sacred, the Dacians of Banna fed with their bones the lands that welcomed them, leaving behind a small part from a great legacy of knowledge and life philosophy, along with the name of the great king Decebal, carved on the funeral stone of a child born and died here, at Banna, called Deceballus after the fearless hero and last leader of free Dacia.

A legacy which commits us and for which I truly don’t know how worthy we, their nephews, still are…

   

Mai multe detalii despre aceste locuri incarcate de istorie puteti citi, intr-o frumoasa si emotionanta marturie, aici: http://www.formula-as.ro/2008/842/societate-37/dacii-de-la-capatul-lumii-10366