About leaders and rulers with an Indian Elder... / Despre conducatori si guvernanti cu un Batran Indian

Sitting Bull

foto: Wikipedia, via http://www.worldsstrangest.com/mental-floss/stars-of-the-wild-west-show/

" [...] There are leaders and there are rulers. We Indians are used to leaders. When our leaders don’t lead, we walk away from them. When they lead well, we stay with them.

White people never understood this. Your system makes people rulers by law, even if they are not leaders. We have had to accept your way, because you made us Indians make constitutions and form governments. But we don’t like it and we don’t think it is right. How can a calendar tell us how long a person is a leader? That’s crazy. A leader is a leader as long as the people believe in him and as long as is the best person to lead us. You can only lead as long as the people will follow.

In the past when we needed a warrior, we made a warrior our leader. But when the war was over and we needed a healer to lead us, he became our leader. Or maybe we needed a great speaker or a deep thinker. The warrior knew his time had passed and he didn’t pretend to be our leader beyond the time he was needed. He was proud to serve his people and he knew when it was time to step aside. If he won’t step aside, people will just walk away from him. He cannot make himself a leader except by leading people in the way they want to be lead.

That’s why Sitting Bull was a leader. He was needed by the people and the people followed him. He was brave. He was smart. He knew how to fight when he had to. And he understood what the white man was all about. People saw that he could not be tricked by the white man, so they followed. That’s why the US government hated him so much. It wasn’t just that he set a trap for Custer. Anyone could have done that. It was because he was a leader and the people listened to him, and he wouldn’t listen to the US government. He listened to the needs of his people.

[…] That was the Indian way. A person wasn’t a leader because they got votes. They were a leader because the people would follow them. The same with teachers. A person wasn’t a teacher because they had been elected or got a certificate. They were a teacher because they knew something and were respected. If they didn’t know enough they weren’t teachers. Or if we didn’t need to know what they knew, we didn’t go to them. Now you send us teachers and you tell us to send our children, when we aren’t even sure what the teachers know. We don’t even know if they are good people who will build up the hearts of our children. All we know is that they are teachers because someone gave them a piece of paper saying they had taken courses about teaching.

What we want to know is what kind of person they are and what they have in their hearts to share. Telling us they have a paper that lets them teach is like putting a fancy wrapping on a box. We want to know what’s in that box. An empty box with a fancy wrapper is still an empty box.

[…]The chiefs had to earn their respect. At least with our people. You might be a chief because your father was a chief, but if you were a coward or not a good man, people would just move away from you. You would be a chief only to yourself. To be a chief you had to be a leader.

[…] Good leaders wait to be called and they give up their power when they are no longer needed. Selfish men and fools put themselves first and keep their power until someone throws them out. It is no good to have a way where selfish men and fools fight with each other to be leader while the good ones watch. You made us follow this way, so now we have no government worth the name. Our leaders have no power; our rulers are not leaders. That is why Sitting Bull was great. He did not rule. He led."

excerpts from "Neither Wolf nor Dog. On forgotton Roads with an Indian Elder" by Kent Nerburn, New World Library, Novato, California

Sitting Bull (foto: Wikipedia)

"[...] Exista conducatori si exista guvernanti. Noi Indienii suntem obisnuiti cu conducatorii. Atunci cand liderii nostri nu conduc, plecam de langa ei. Iar cand conduc bine, le stam alaturi. Oamenii albi n-au inteles lucrul asta niciodata. Sistemul vostru creeaza guvernanti prin lege, chiar daca ei nu sunt si lideri. Si pentru ca ne-ati obligat sa facem constitutii si sa cream guverne, a trebuit sa acceptam la randul nostru acest model. Insa el nu ne place si stim ca este unul gresit. Cum poate stabili un calendar cat timp va conduce cineva? E o nebunie! Un conducator este conducator cat timp oamenii cred in el si cata vreme el este cea mai potrivita persoana sa conduca. Poti conduce doar atata timp cat oamenii te urmeaza.

In trecut, cand aveam nevoie de un razboinic, ne alegeam un conducator dintre razboinici. La sfarsitul razboiului insa, cand aveam nevoie sa ne conduca un vindecator, acesta devenea liderul nostru . Ori poate aveam nevoie de un bun orator sau de un intelept. Razboinicul stia atunci ca timpul sau a luat sfarsit si nu pretindea sa ne conduca mai mult decat timpul in care fusese nevoie de el. Era mandru sa-si serveasca poporul si stia cand este vremea sa lase pe altcineva in locul sau. Daca nu se dadea la o parte, poporul pur si simplu pleca de langa el. Nu putea deveni un lider decat conducandu-si poporul in felul in care acesta dorea sa fie condus.

De aceea Sitting Bull a fost un mare conducator. Oamenii aveau nevoie de el si de aceea l-au urmat. A fost curajos. A fost inteligent. A stiut cum sa se lupte atunci cand a fost nevoie. Si a inteles care erau interesele omului alb. Poporul a vazut ca oamenii albi nu il puteau pacali si l-au urmat. De aceea guvernul american l-a urat atat de tare. Nu pentru cursa in care l-a atras pe Custer. Oricine ar fi putut face asta. Ci pentru ca era un lider si poporul asculta de el, iar el nu asculta de guvernul american. El asculta de nevoile poporului sau.

[…] Asta era calea Indienilor. Un om nu devenea conducator pentru ca fusese votat. Era conducator pentru ca oamenii il urmau. Acelasi lucru si in ceea ce-i priveste pe invatatori. Oamenii nu deveneau invatatori pentru ca fusesera alesi ori pentru ca primisera o diploma. Ei erau invatatori pentru ca stiau ceva si erau respectati. Daca nu stiau suficient, atunci nu erau invatatori. Ori daca ceea ce ei stiau nu ne era necesar, nu ii cautam. Acum, ne trimiteti invatatori si ne cereti sa ne trimitem copiii la scoala, insa noi nu suntem siguri de ceea ce stiu acestia. Nu stim daca sunt oameni buni, care pot sa intareasca inimile copiilor nostri. Tot ce stim despre ei, este ca cineva le-a dat o diploma care atesta faptul ca au urmat cursuri de pedagogie.

Dar ce ne intereseaza pe noi este sa stim ce fel de oameni sunt si ce au in inimile lor de impartasit cu ceilalti. A spune ca au o hartie care le permite sa predea este similar cu a infasura un ambalaj frumos in jurul unei cutii. Noi vrem sa stim ce este in interiorul cutiei. O cutie goala cu un ambalaj frumos, ramane o cutie goala.

[…] Capeteniile trebuiau sa-si castige respectul celorlalti. Cel putin la poporul nostru. Ai fi putut fi o capetenie pentru ca tatal tau fusese una, insa daca erai las sau un om rau, oamenii plecau de langa tine. Ramaneai capetenie doar pentru tine insuti. Ca sa fii capetenie, trebuia sa fii si un lider.

[…] Conducatorii buni asteapta sa fie convocati si renunta la putere atunci cand nu mai este nevoie de ei. Egoistii si prostii se pun pe ei insisi inainte si tin cu dintii de putere, pana cand cineva ii azvarle la o parte. Un model in care egoistii si prostii se lupta intre ei pentru putere, iar oamenii buni stau si privesc, este unul gresit. Facandu-ne sa preluam modelul vostru, acum nici noi nu mai avem un guvern care sa-si merite numele. Conducatorii nostri nu au nici un fel de putere; guvernatii nostri nu sunt lideri. De aceea Sitting Bull a fost atat de mare. El nu a guvernat. El a condus."

fragmente din "Neither Wolf nor Dog. On forgotton roads with an Indian Elder", de Kent Nerburn, New World Library, Novato, California

...

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,

Totul trece ca o tramba de nori,

Vine vantul si o destrama,

Vantul care scutura flori

Nu te-ntrista ca nimic nu se-ntoarce,

Raurile curg toate spre mare.

Oricat ai merge de repede,

Nu poti s-ajungi pana la zare

Unii caini latra doar, altii musca,

Bivolii sunt negri si-mpung.

Pe pajistea tanara, iezii

Sa-mbatraneasca n-ajung

Lasa steaua sa cada chiar

Daca nu e de foc ci de gheata.

Poate venim din lumine ori poate

Din ceata venim si mergem in ceata

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.

Totul se destrama ca o tramba de nori.

Vine vantul si usuca dealurile

Pe care primavara se ivesc flori.

Nu te-ntrista - Zaharia Stancu

Orase si carti

Pentru mine orasele sunt precum cartile. Unele vechi, prafuite si aproape sterse de timp, lasandu-ti impresia unui mort viu. La prima atingere se spulbera. E bine sa le privesti doar si sa treci mai departe.

Altele stralucitor de albe, precum paginile proaspat iesite de sub tipar. Cu miros curat de cerneala si file lipite pe-alocuri, te imbie sa le deschizi si sa te afunzi in lectura.

Unele te prind de la primii pasi. Te trezesti traind cu tot sufletul acolo, hoinarind si ratacindu-te printre paginile strazilor inguste. Printre case si verdeata. Uneori, si printre oameni. O umbra furisa te urmeaza aproape nestiuta. Si intr-un colt insorit de geam ii zaresti figura: e sentimentul de “acasa”. Fara sa faci nimic, orasul te primeste cu sufletul deschis. Atat de usor ai putea fi o parte din el! Si atat de mult ti-ar placea asta! Insa trebuie sa te intorci. Ori sa pleci mai departe...

Altele nu te primesc inca de la inceput. Le simti inchistate si imbacsite. Incarcate greoi de lucruri inutile. Le-ar placea sa te atraga inlauntrul lor. Nu au cu ce. Figurile de stil bombastice si, in acelasi timp cleioase, nu au nimic frumos. Le privesti de la distanta, le pui deoparte si-ti promiti sa nu mai revii. Ar fi o pierdere de timp.

Unele sunt ca o poezie. Curgand in ritmul molcom de otel topit al unei ape. Cu umbre verzi de catifea, prin iarba in care tocmai te-ai intins lenes, sa respiri cerul. Soare batand in pleoape. Sus, aproape nevazuta, o pasare in zbor. Albastru.

Altele sunt adevarate carti de basme. Te poarta pe meleaguri fantastice, tesand in jurul tau o lume ireala. Si, cu fiecare val ce cade, descoperi ca Seherezada te-a prins in mrejele unei noi povesti.

Sau chiar un roman politist. Cu strazi in panta, fugind rapid pe dupa colturi de casa. Se ascund, chemandu-te sa le prinzi din urma. Sa descoperi. Ce pasi le strabat si catre ce destinatii. Adevarat detectiv, cu inima batand nebuneste, te afunzi in necunoscut. In labirintul ce contine promisiunea dezlegarii tuturor enigmelor. Si, daca urmezi fiecare indiciu, brusc orizontul ti se deschide larg! Din turn vechi de cetate. Ori catre nesfarsita mare.

Unele sunt de tinut aproape, pe noptiera, si de citit la lumina lampii. Numai asa isi pot canta frumusetea. Sub linistea lunii.

Altele, dimpotriva. Sunt de citit ziua, pe-o banca in parc, cu viata clocotind imprejur.

In final, fiecare lasa in urma propria adiere de parfum. Ce ti se potriveste sau nu. Si chiar daca in timp le uiti povestea, parfumul acela revine din cand in cand in nari, chemandu-te departe.

Nu am vazut prea multe orase. Si nici n-am citit foarte multe carti.

Intr-o zi insa, as vrea sa ajung sa vizitez cat mai multe carti si sa citesc cat mai multe orase...

Cântecul căţelei

Vorbim despre Esenin, aproape necunoscut mie, pana acum cateva zile. Despre poezia rusa, despre traducatorul George Lesnea, despre destinul unui om abandonat de catre parintii sai si crescut de bunici, "adoptat" de rusi ca poet national. Despre cat de adanci sunt ranile pentru ca izvorul poeziei sa fie limpede si netulburat peste timp...

Intr-un fel, poate ca in "Cântecul căţelei", Esenin vorbeste despre sine. Despre sacrificarea frumosului si a inocentei, cand acestea nu sunt cuprinse in "planul gospodaresc" al taranului colhoznic. Si spun taran colhoznic, pentru ca numai omul sarac, cu mentalitate de sluga, poate considera risipa de viata un mod de selectie naturala.

Postarea poeziei "Cântecul căţelei" de Serghei Esenin se vrea a fi o retrospectiva asupra influentei culturii ruse, atat de bogata, atat de consistenta si, totusi, negata de multi dintre cei care, in graba de a-si stabili o identitate occidentala, isi abandoneaza filonul est-european, pierzand din vedere faptul ca fiecare cultura isi are propriile valori dar, si non-valori.

P.S. In privinta acestei poezii, orice asemanare cu personaje si situatii reale, este pur intamplatoare!

Spre ziuă, sub căpiţa de secară,

Pe auriul snopilor plecaţi,

Căţeaua, in viforniţa de-afară,

Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.

Până-n amurg, veghind incovoiată,

I-a răsfăţat, lingându-i ne-ntrerupt.

Şi se topea ninsoarea spulberată

Pe fierbinţeala pântecelui supt.

Iar seara, când găinile s-aşează

Stăpânul casei a ieşit posac

Şi unde mama pâlpâia de groază,

El pe toţi şapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,

Căţeaua da-n nămeţii de pe drum...

Răpindu-i puii, apa din viroagă

Scâncea curgând sub botul ei, acum.

Apoi când se-nturna şovăitoare

Şi singură înspre culcuşul ei,

Deasupra casei i-apăru pe zare,

În locul lunii, unul din căţei.

Străină, zgribulită şi-n neştire,

Privea la chipu-i nalt şi depărtat,

Iar luna plină, lunecând subţire,

După colini a dispărut treptat.

Şi cum atunci când cineva-n ogradă,

Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,

Ca stele mari de aur în zăpadă,

Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.

Serghei Esenin, in traducerea lui George Lesnea

"Don Fernando"... sau Viata, pur si simplu...

Nu stiu cand, nu stiu de ce, am simtit nevoia sa recitesc o carte: Don Fernando, a lui Fernand Fournier-Aubry. Nu e mult de cand am terminat-o de citit pentru prima data - anul trecut. O carte pe care n-o intalnisem pana acum. Am cumparat-o cadou cuiva foarte drag mie si, astfel, am ajuns s-o citesc si eu. O carte despre o viata de om traita intens, la maxim, cu tot ceea ce universul i-a asternut in fata ochilor. Pentru ca a privit cu atentie. Pentru ca a ascultat cu atentie.

"Don Fernando": un om ce si-a urmat mereu chemarea, chemarea drumului sau, chemarea vocii sale interioare, pe care a ascultat-o mereu, inainte de toate. Un Om extraordinar!

Cum spuneam... nu stiu cand, nu stiu de ce. Poate pentru ca acum ma simt mai tare ca oricand "pe drumul meu" si, poate, pentru ca am nevoie sa-mi gasesc curajul sa fac noi pasi mai departe...

Transcriu mai jos, cateva pasaje din primul si ultimul capitol. Cartea a aparut la Editura Meridiane, Bucuresti 1978. Si, alaturi, un scurt film in limba franceza, o secventa din interviul cu André Voisin, omul caruia i-a povestit viata sa si care a transpus-o apoi, in cuvintele adunate intre paginile cartii.

Las, asadar, propriile sale vorbe si trairi sa povesteasca...

http://www.ina.fr/economie-et-societe/vie-sociale/video/CPF86627098/don-fernando.fr.html

"NICI FRUMOASA, NICI URATA, IATA VIATA MEA

Cand bate vantul aventurii, trebuie sa-i asculti chemarea. Daca bate, eu il simt si ma supun. Ma feresc pe cat e cu putinta sa reflectez. Celulele propriului meu trup imi dicteaza ceea ce trebuie sa fac.

De pilda astazi: de ce sa povestesc lungul week-end care este viata mea? Multa vreme am refuzat. Acum imi place si simt nevoia s-o fac, pentru ca stiu, in strafunduri, ca a sosit vremea. Nu sunt un nebun, un maniac, un laudaros. N-am cautat niciodata scandalul, istoriile necurate ori macabre. Am trait totdeauna cu inima in palma. Daca mi-am pastrat bata la indemana, am facut-o pentru ca exista si ticalosi.

Nici frumoasa, nici urata, iata viata mea, asa cum m-am angajat s-o povestesc aici prieteneste, fara sa trisez.

Daca o dau in vileag, o fac in speranta ca ea va fi instructiva si folositoare, ca si altii, copii, oameni tineri, vor visa, citind-o, asa cum am visat eu – si vor porni, la randul lor, pe calea aventurii. La fel, in speranta ca, din cand in cand, se vor bucura asemenea mie. Caci nu iubesc tristetea: ea ofileste.

La inceput nu stiam incotro avea sa ma duca aventura. Nici astazi, nu pot sa-mi dau prea bine seama. Totusi ii ascult chemarea. Asta e frumusetea. [..]

Am invatat ce e viata privind fetele, atat ale indivizilor fara scrupule, cat si ale deschizatorilor de drumuri. Am traversat decorurile Africii, ale Americii de Sud si ale Asiei manat de pasiunea de-a vedea, a prospecta, a inventa, a intelege, a ajuta – si punandu-mi pentru asta la bataie sudoarea, intotdeauna. Am supravietuit pentru ca iubeam. Iubeam totul : necazurile, foamea, drumul, fiintele omenesti, pericolul, curajul, frica, moartea. Viata nu-si daruieste frumusetea decat acelora care-o strang cu putere in brate.

Cand inaintezi pana la istovire, pana in clipa cand se contureaza fruntariile mortii, jungla devine intr-adevar jungla, marea – mare, desertul – desert. In sfarsit, vezi. La fel si pentru tine insuti. Doborat de malarie, am sfarsit prin a ma duce sa pescuiesc rechini in Pacific, deoarece jungla mi-a fost barata de catre medici. Am facut cunostinta cu Asia si cu cele cinci frontiere ale Afghanistanului de Nord, pentru a salva de la moarte un prieten. Da, trebuie sa mergi pana la capatul lucrurilor – caci numai acolo invelisul crapa si adevarul iese la iveala, dupa cum numai la capatul puterilor si al intregii tale fiinte ai, poate, sansa de-a afla cine esti. [...]

Pretutindeni in lume, milioane de fiinte omenesti mor de foame sau de subnutritie. Fata de acesti seringueiros, am jurat ca razbunarea mea va consta in a-mi pune toate fortele in slujba dezmostenitilor, ajutandu-i pe cat mai multi dintre ei sa supravietuiasca si sa traiasca - si voi incepe cu locuitorii Amazoniei, pentru ca trebuie sa existe un inceput, iar viata mea se afla acolo. Sunt oameni care cumpara mitraliere si recruteaza asasini. Eu nu vreau decat o ambarcatiune, ca sa plec din nou. Si nu o canoniera, ci un simplu vas de pescuit : «o nava cu vitamine» ca sa salvez astfel mii de vieti omenesti, folosind lectia aventurii, a naturii.

Iata pentru ce m-am intors de asta data in Europa. Am facut un legamant, si sunt sigur ca, de cate ori ma privesc din adancul meu sau de altundeva, femeia si copiii mei indieni asasinati imi incuviinteaza gestul. Asa cum il incuviinteaza si alte umbre dragi.

Aceste umbre sunt panzele mele. Cand bate vantul si nu-ti lipsesc panzele, corabia porneste ; ea are aripi. Drama e ca, odata cu intoarcerea in Europa, ma vad silit sa-mi spun: «Atentie, Fernand. Aici aripile mai degraba ti se reteaza». Da, odata intors din Amazonia, trag cu coada ochiului, cercetez, ascult: strada, copiii, sticletii, oamenii de afaceri, prietenii – totul imi vorbeste. Si as avea chef sa le spun oamenilor: «Nu fiti niste fraieri, niste piperniciti supusi conditiei voastre, niste furnici. Traiti. Pastrati-va visul si instinctul. Sau macar desprindeti-va. Trebuie sa stii sa te desprinzi, nu sa te amesteci. De-adevaratelea sau in vis. Unde ? Pretutindeni. Exista intotdeauna unghere potrivite. Iata aventura».

Uneori sunt grav, niciodata trist. La ce bun sa te vaicaresti, sa plangi ? Cand treaba se-mpute, desfasori panzele. [...]

Am invatat ca aventura se afla intotdeauna acolo unde ceilalti n-o vad. Tot ceea ce-mi doresc este ca a mea sa dovedeasca pustiului cu par lung, tatalui, bunicului chiar, tuturor acelora care se plictisesc ori isi dau silinta si cauta, ca totul este posibil, intotdeauna.

Eu, in privinta asta, imi pastrez un suflet de copil. Asa incepe totul. [...]

VIATA NU SE SFARSESTE. MOARTEA NU E DECAT O ALTA AVENTURA

Fiintele umane nu vad nimic. Pentru a vedea celulele, au nevoie de microscoape. Eu unul nu mai am nevoie. Stiu ca nu se moare ; se dainuie – cu modificari poate, dar se dainuie, si e bine asa. Moartea nu exista. E o denumire veche, necontrolata. O ultima absurditate. Ne schimbam, nimic mai mult. Cred acum in asta. Voi muri, da, insa leganat in bataia vantului, ascultand muzica de violoncel a junglei. Voi inchide ochii. Prietenul meu episcopul, sau inlocuitorul lui, imi va intinde o tigara. Cantecele tuturor triburilor, cantecele venite din vechiul Satipo si de pretutindeni, simple ca niste bijuterii de tagua, acest fildes vegetal din care indienii isi fac podoabe, iar altii nasturi, imi vor umple auzul. Si voi porni. Simplu. Toti indienii mor astfel, in hamacurile lor. Se leagana usurel. Cand totul se sfarseste, inseamna ca au plecat spre o alta viata, mai frumoasa."

"Sa nu uiti, Darie."

am terminat de citit "Descult". am ramas cu impresia amara ca multe lucruri nu s-au schimbat prea mult de-atunci, poate doar forma si-au schimbat-o... am ramas cu sufletul si gandurile rascolite de amintirile momentelor de tihna, de liniste, de verde si de noapte...

***

"N'ati petrecut nicio noapte pe camp? Cine a spus ca noaptea campul doarme? Noaptea, campul traieste. Fiecare fir de iarba traieste, pe fiecare fir de iarba luneca gaze, gaze si alte vietati care stau ascunse ziua in cutele ierburilor, la radacinile lor, una cu tarana...

Cine a spus ca noaptea campul doarme?

Noaptea, campul isi traieste viata lui. Soparle lungi, pamantii, luneca reci printre ierburi. Fiecare vietate pandeste alta vietate, o adulmeca, o prinde, o inghite... Fiecare fir de iarba, fiecare fir de grau, fiecare fir de floarea soarelui ori de porumb, noaptea deschide ochii, priveste slava... Deschide larg buzele, respira vazduh... Deschide larg bratele, imbratiseaza racoarea uda. Racoarea e lacrima stelelor.

Noaptea vantul e viu, viu ca un om, viu ca un sarpe, viu ca un soim. Noaptea cerul e viu, il vezi cum se roteste. Uite!... Aseara Carul mare era acolo, spre miazanoapte... Acum, cand se apropie zorile, carul mare si-a strambat oistea. Iata-l spre miazazi, deasupra pietroaselor nesfarsiri bulgare.

Noaptea pamantul e viu.

Ati ramas langa cismea noaptea? Apa curge mai vie, mai repede parca, galgaiala ei pare plina de bucurie. Daca o incerci, bagi de seama ca are alt gust - gust de miez de pamant.

Ati dormit vreodata pe camp noaptea?

Dorm pe camp noaptea, infasurat in cojoc ori in patura. E tare pamantul! E tare. Cand il calci cu piciorul e tare. Noaptea, cand te'ntinzi pe ierburi sa dormi si ierburile se culca sub tine supuse, pamantul e moale, matasos, de parca ar fi facut din puf, din puf de nori stravezii...

Ati dormit vreodata pe camp noaptea?

Dorm deseori noaptea pe camp. Stiu ca dorm. Visez. In vis, stiu ca visez. Da - dorm si stiu ca dorm. Si pleoaple mele sunt cazute peste ochi si totusi simt stelele si simt vapaia lunii pe pielea trupului...

Da - dorm si stiu ca dorm. Ma bucur ca dorm atat de bine, atat de usor. Urechile mele sunt adormite. Totusi aud glasul campului si stiu ca-l aud - cu unghiile, cu picioarele, cu intregul meu trup. Glasurile acestea nu ma turbura, nu ma trezesc - dimpotriva, ma afunda si mai adanc in puful dulce al somnului. Si cu cat ma cufund mai adanc in puful dulce al somnului, cu atat stiu mai bine ca dorm, cu atat vad mai bine noaptea, noaptea pe care n'as putea-o cuprinde cu ochii, si cu atat aud mai bine glasurile campului, ciudate, pline de taina, glasurile campului care vorbesc mii si mii de graiuri, pe care urechile mele nu le-ar auzi treze si nu le-ar intelege..."

Zaharia Stancu - Descult, Editia a-IV-a, 1952

Umbra

Intr-o zi de iunie, iarba ii spuse umbrei unui ulm: "Te misti des la dreapta si la stanga si imi tulburi linistea".

Iar umbra a raspuns: "Nu eu, nu eu. Uita-te in sus. Este un copac care se misca dupa vantul din est si din vest, intre soare si pamant."

Iarba s-a uitat in sus si, pentru prima oara, a vazut copacul. Atunci si-a spus in sinea ei: "Priveste, exista o iarba mai mare decat mine".

Apoi, iarba a tacut.

Kahlil Gibran - Aripi frante

Antiteze - Radu Gyr

N-ai lauda de n-ai stii sa blestemi,

Surad numai acei care suspina,

Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,

De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,

Cu mana ta n-ai unge rani straine.

N-ai jindui dupa franturi de rai

De n-ai purta un ciob de rai in tine.

Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi

Cu fruntea jos, in pulberea amara,

Si daca-nvii in cantecul de azi,

E ca mureai in lacrima de-aseara.

...asa s'au intamplat, asa le-am insemnat... tie, care le citesti

Acum aproximativ o luna, am terminat de citit o carte ce m-a impresionat mult si despre care am vrut sa scriu cateva cuvinte aici, insa nimic nu mi s-a parut si nu mi se pare nici acum, potrivit. O carte scrisa cu o blanda simplitate, candoare si tristete... povestea unei vieti de om traite pana la ultima suflare...

Asa am simtit-o eu si orice altceva as spune, ar fi in plus si de prisos. Vreau numai sa o dau mai departe oricui ar fi dispus sa se opreasca si s-o citeasca.

Oricum, nu cred ca altcineva ar putea descrie mai bine, decat autoarea insasi, ceea ce se afla cuprins intre paginile cartii.

Iar scrisoarea ei de bun-ramas, trimisa de peste ocean prietenilor pe care ii lasa in urma, "redactata cu o grafie eleganta si un suflet asemenea" "merita sa ajunga pana la Dvs." (Monica Lovinescu), intrucat ea surprinde cel mai bine cine a fost Luli August Sturdza...

"Prietenii mei, dragii mei,

Cutia in care e ambalata atata dragoste de viata, de Univers, de toate cele - si atata caldura pentru voi - s'a hodorogit. Am purtat-o prin Timp fara ragaz de odihna. A fost o cutie de buna calitate: m'a slujit credincios, cu echilibru si modestie. Am folosit'o dincolo de limita intr'un ritm care de multe ori i'a uimit pe cei din jurul meu. O cutie de isprava care m'a slujit decade la rand prin grele incercari. Acum scartaie. I s'a urit cu mine.

Multumesc fiecarui om al carui drum s'a intalnit vreodata cu al meu: dela fiecare am invatat. Am invatat dela gradinile pe care le-am ingrijit, dela animalele care au trait in preajma mea. Am invatat dela copacii sub care m'am odihnit. Cativa, fiindca de putine ori mi-a fost dat sa ma odihnesc.

Plec cu regretul de a nu fi adaogat decat cateva surasuri prin asprimea vremilor de izbeliste in care am trait. Am incercat sa fiu un clown si-am reusit uneori. A fost unicul DAR pe care un om sarac material toata viata, l'a putut distribui cu generozitate.

Daca veti vrea sa faceti o pomana pentru mine, stropiti o planta insetata, hraniti un caine flamand si invatati copiii sa se uite la stele. Bogdaproste.

Bucurati-va de fiecare clipa. "

fragmente si caligrafie...

"bucurati-va de fiecare clipa!"

un altfel de testament?...

"Daca veti vrea sa faceti o pomana pentru mine, stropiti o planta insetata, hraniti un caine flamand si invatati copiii sa se uite la stele. Bogdaproste. Bucurati-va de fiecare clipa. "

Cartea a aparut la Editura Anima, Bucuresti 2001 si poate fi gasita cu usurinta in librariile-anticariat de pe internet (pret: 17 lei).