"Don Fernando"... sau Viata, pur si simplu...

Nu stiu cand, nu stiu de ce, am simtit nevoia sa recitesc o carte: Don Fernando, a lui Fernand Fournier-Aubry. Nu e mult de cand am terminat-o de citit pentru prima data - anul trecut. O carte pe care n-o intalnisem pana acum. Am cumparat-o cadou cuiva foarte drag mie si, astfel, am ajuns s-o citesc si eu. O carte despre o viata de om traita intens, la maxim, cu tot ceea ce universul i-a asternut in fata ochilor. Pentru ca a privit cu atentie. Pentru ca a ascultat cu atentie.

"Don Fernando": un om ce si-a urmat mereu chemarea, chemarea drumului sau, chemarea vocii sale interioare, pe care a ascultat-o mereu, inainte de toate. Un Om extraordinar!

Cum spuneam... nu stiu cand, nu stiu de ce. Poate pentru ca acum ma simt mai tare ca oricand "pe drumul meu" si, poate, pentru ca am nevoie sa-mi gasesc curajul sa fac noi pasi mai departe...

Transcriu mai jos, cateva pasaje din primul si ultimul capitol. Cartea a aparut la Editura Meridiane, Bucuresti 1978. Si, alaturi, un scurt film in limba franceza, o secventa din interviul cu André Voisin, omul caruia i-a povestit viata sa si care a transpus-o apoi, in cuvintele adunate intre paginile cartii.

Las, asadar, propriile sale vorbe si trairi sa povesteasca...

http://www.ina.fr/economie-et-societe/vie-sociale/video/CPF86627098/don-fernando.fr.html

"NICI FRUMOASA, NICI URATA, IATA VIATA MEA

Cand bate vantul aventurii, trebuie sa-i asculti chemarea. Daca bate, eu il simt si ma supun. Ma feresc pe cat e cu putinta sa reflectez. Celulele propriului meu trup imi dicteaza ceea ce trebuie sa fac.

De pilda astazi: de ce sa povestesc lungul week-end care este viata mea? Multa vreme am refuzat. Acum imi place si simt nevoia s-o fac, pentru ca stiu, in strafunduri, ca a sosit vremea. Nu sunt un nebun, un maniac, un laudaros. N-am cautat niciodata scandalul, istoriile necurate ori macabre. Am trait totdeauna cu inima in palma. Daca mi-am pastrat bata la indemana, am facut-o pentru ca exista si ticalosi.

Nici frumoasa, nici urata, iata viata mea, asa cum m-am angajat s-o povestesc aici prieteneste, fara sa trisez.

Daca o dau in vileag, o fac in speranta ca ea va fi instructiva si folositoare, ca si altii, copii, oameni tineri, vor visa, citind-o, asa cum am visat eu – si vor porni, la randul lor, pe calea aventurii. La fel, in speranta ca, din cand in cand, se vor bucura asemenea mie. Caci nu iubesc tristetea: ea ofileste.

La inceput nu stiam incotro avea sa ma duca aventura. Nici astazi, nu pot sa-mi dau prea bine seama. Totusi ii ascult chemarea. Asta e frumusetea. [..]

Am invatat ce e viata privind fetele, atat ale indivizilor fara scrupule, cat si ale deschizatorilor de drumuri. Am traversat decorurile Africii, ale Americii de Sud si ale Asiei manat de pasiunea de-a vedea, a prospecta, a inventa, a intelege, a ajuta – si punandu-mi pentru asta la bataie sudoarea, intotdeauna. Am supravietuit pentru ca iubeam. Iubeam totul : necazurile, foamea, drumul, fiintele omenesti, pericolul, curajul, frica, moartea. Viata nu-si daruieste frumusetea decat acelora care-o strang cu putere in brate.

Cand inaintezi pana la istovire, pana in clipa cand se contureaza fruntariile mortii, jungla devine intr-adevar jungla, marea – mare, desertul – desert. In sfarsit, vezi. La fel si pentru tine insuti. Doborat de malarie, am sfarsit prin a ma duce sa pescuiesc rechini in Pacific, deoarece jungla mi-a fost barata de catre medici. Am facut cunostinta cu Asia si cu cele cinci frontiere ale Afghanistanului de Nord, pentru a salva de la moarte un prieten. Da, trebuie sa mergi pana la capatul lucrurilor – caci numai acolo invelisul crapa si adevarul iese la iveala, dupa cum numai la capatul puterilor si al intregii tale fiinte ai, poate, sansa de-a afla cine esti. [...]

Pretutindeni in lume, milioane de fiinte omenesti mor de foame sau de subnutritie. Fata de acesti seringueiros, am jurat ca razbunarea mea va consta in a-mi pune toate fortele in slujba dezmostenitilor, ajutandu-i pe cat mai multi dintre ei sa supravietuiasca si sa traiasca - si voi incepe cu locuitorii Amazoniei, pentru ca trebuie sa existe un inceput, iar viata mea se afla acolo. Sunt oameni care cumpara mitraliere si recruteaza asasini. Eu nu vreau decat o ambarcatiune, ca sa plec din nou. Si nu o canoniera, ci un simplu vas de pescuit : «o nava cu vitamine» ca sa salvez astfel mii de vieti omenesti, folosind lectia aventurii, a naturii.

Iata pentru ce m-am intors de asta data in Europa. Am facut un legamant, si sunt sigur ca, de cate ori ma privesc din adancul meu sau de altundeva, femeia si copiii mei indieni asasinati imi incuviinteaza gestul. Asa cum il incuviinteaza si alte umbre dragi.

Aceste umbre sunt panzele mele. Cand bate vantul si nu-ti lipsesc panzele, corabia porneste ; ea are aripi. Drama e ca, odata cu intoarcerea in Europa, ma vad silit sa-mi spun: «Atentie, Fernand. Aici aripile mai degraba ti se reteaza». Da, odata intors din Amazonia, trag cu coada ochiului, cercetez, ascult: strada, copiii, sticletii, oamenii de afaceri, prietenii – totul imi vorbeste. Si as avea chef sa le spun oamenilor: «Nu fiti niste fraieri, niste piperniciti supusi conditiei voastre, niste furnici. Traiti. Pastrati-va visul si instinctul. Sau macar desprindeti-va. Trebuie sa stii sa te desprinzi, nu sa te amesteci. De-adevaratelea sau in vis. Unde ? Pretutindeni. Exista intotdeauna unghere potrivite. Iata aventura».

Uneori sunt grav, niciodata trist. La ce bun sa te vaicaresti, sa plangi ? Cand treaba se-mpute, desfasori panzele. [...]

Am invatat ca aventura se afla intotdeauna acolo unde ceilalti n-o vad. Tot ceea ce-mi doresc este ca a mea sa dovedeasca pustiului cu par lung, tatalui, bunicului chiar, tuturor acelora care se plictisesc ori isi dau silinta si cauta, ca totul este posibil, intotdeauna.

Eu, in privinta asta, imi pastrez un suflet de copil. Asa incepe totul. [...]

VIATA NU SE SFARSESTE. MOARTEA NU E DECAT O ALTA AVENTURA

Fiintele umane nu vad nimic. Pentru a vedea celulele, au nevoie de microscoape. Eu unul nu mai am nevoie. Stiu ca nu se moare ; se dainuie – cu modificari poate, dar se dainuie, si e bine asa. Moartea nu exista. E o denumire veche, necontrolata. O ultima absurditate. Ne schimbam, nimic mai mult. Cred acum in asta. Voi muri, da, insa leganat in bataia vantului, ascultand muzica de violoncel a junglei. Voi inchide ochii. Prietenul meu episcopul, sau inlocuitorul lui, imi va intinde o tigara. Cantecele tuturor triburilor, cantecele venite din vechiul Satipo si de pretutindeni, simple ca niste bijuterii de tagua, acest fildes vegetal din care indienii isi fac podoabe, iar altii nasturi, imi vor umple auzul. Si voi porni. Simplu. Toti indienii mor astfel, in hamacurile lor. Se leagana usurel. Cand totul se sfarseste, inseamna ca au plecat spre o alta viata, mai frumoasa."