Anul asta am redescoperit iarna. Si viata naturii amortite, in asteptarea primaverii. De multe ori surprinzator de animata, in ciuda gerului si a zapezii!
Exista aici, in oras, o strada aparte. Una din putinele care respira asezare si liniste. Echilibru. Strada Cimitirului... Aproape imediat, gandul zboara catre "
la loc de lumina, la loc cu verdeata"... si mai departe... Cu toate astea, n-am privit niciodata cimitirele ca locuri ciudate, infricosatoare. Acele cimitire de alta data. Cu verdeata, liniste, copaci batrani, cantec de pasari... Precum cimitirul din cetatea Sighisoarei. Ce-si doarme somnul in profunda impacare. Cele de-acum insa, taiate ascutit si cvasi-identic in betonul rece, imi dau fiori!
Asadar, strada Cimitirului... O strada aparte, pe care amprenta muta a Naturii inghetate prinde glas. De pitigoi galben-albastri ce te privesc iscoditori printre ramuri de mesteceni tineri. I-am zarit intaia data la inceput de ianuarie si imaginea lor mi-a adus un gand uitat:
"the bluebird of happiness "!
Existenta ei mi-a devenit cunoscuta din filmul
K-PAX. Un film extraordinar, pe care il recomand din toata inima celor ce nu l-au vazut inca! Dar niciodata dupa aceea, n-am cautat o simbolistica a ei. Si iata, « the bluebird of happiness » este asociata intregii game de trairi si sentimente pozitive. Iar o pasare albastra moarta este simbolul pierderii inocentei, al renuntarii la iluzii si al trecerii de la naivitatea tineretii la intelepciunea maturitatii.
Tot ca simbol al transformarii sau chiar al vindecarii, apare si in K-PAX. Descoperirea micii minuni albastre, dupa zile de cautare si asteptare in spatele geamurilor spitalului de psihiatrie, starneste o adevarata explozie de bucurie si exuberanta printre pacienti. Imaginea, extrem de emotionanta, poarta in ea "secretul" marelui pas inainte pe drumul catre insanatosire: necesitatea de-identificarii omului de boala sa.
M-am intrebat despre ce-mi vorbeste oare gandul meu cu pasarea albastra… O schimbare? O plecare catre un "mai departe"? Nu stiu.
Stiu doar ca strada Cimitirului si pitigoii ei mi-au mers la inima in iarna asta...
“ The universe will expand, then it will collapse back on itself, then will expand again. It will repeat this process forever. What you don't you know is that when the universe expands again, everything will be as it is now. Whatever mistakes you make this time around, you will live through on your next pass. Every mistake you make, you will live through again and again, forever. So my advice to you is to get it right this time around.
Because this time is all you have.”
O fi si cum zici tu, dar eu nu mai pot cu vremea asta. Nu pot sa gasesc in mine resurse sa ii vad vreun dram de frumuseste...M-am saturat de zapada, ger, cviscol, ploaie, iar ninsoare, iar viscol, iar ploaie, iar ger. Mai lipseste o ploaie cu broaste raioase si explozii solare. Eu sunt o fiinta solara, imi place sa simt vanticelul cald prin par, sa vad soarele, sa simt nisip intre degetele de la piciaore! :) HAI CU PRIMAVARA-VARA!
RăspundețiȘtergereSimo
Simo, momentul despre care vorbesc mai sus, nu exclude deloc faptul ca si eu m-am saturat de ger si zapada pe iarna asta!! :-) Astept cu nerabdare primavara si temperaturi ceva mai ridicate de 0 grade.
RăspundețiȘtergereCat priveste nisipul si soarele si vantul prin par... nu stiu, zau, daca Bucurestiul e cel mai propice loc pentru a simti toate astea. :-P Dar cine stie? Poate ca in timp, se mai schimba lucrurile...
Ruxi,
RăspundețiȘtergereAm avut senzatia, citind, ca te 'vad', in plimbarea ta.. Sunt strazi cu un anume farmec.Tacerea lor este poezie. Si poeziile isi au tristetea lor. Dar si tristetea isi are farmecul ei. Asa cred.
Cimitirile noastre , mai ales in zona in care traiesc, nu sunt prea ingrijite. Sunt lipsite de acea linistea care invita la reculegere. Asta tine de educatie, de atitudine.
Am vazut intr-un satuc, undeva catre munte , un cimitir umbrit de copaci inalti, ca niste strajeri. Si multa iarba. O stare de impacare plutea in aer.
In primavara trecuta, am fost intr-o excursie in nordul Moldovei. Am vazut , noaptea , cimitirul din spatele unei sihastrii. Si mormintele unor monahi. Fiecare avea, la capatai o lampa cu lumina rosie. Sub bolta instelata, umbrit de copaci, locul avea o vraja anume.
De aceea , iti inteleg trairea speciala , in urma plimbarii tale pe o strada, pe care, probabil, altcineva n-ar agrea-o.
N-am vazut filmul.Ma gandesc la simbolul pasarii albastre- un fel de legatura intre lumi. Legatura ca zbor..
O seara linistita iti doresc!
Ma bucur mult ca ti-a placut "plimbarea", Gina! Imi place perspectiva ta - pasarea albastra a fericirii ca un fel de legatura intre doua lumi. Legatura ca zbor, zborul ca un tip special de trecere dincolo... Frumos, eu nu m-am gandit la asta!
RăspundețiȘtergereIar cimitirele... mie imi plac mult cele care iti lasa sentimentul foarte pregnant ca viata merge mai departe. Cu verdeata, cruci simple de lemn sau pietre funerare vechi din piatra, cu multi copaci batrani si puternici. Cimitirele recente cred ca redau foarte bine frica oamenilor de-a muri si de-a trai, intr-un fel...
Nu stiu, cand eram copil, multi dintre oamenii pe care i-am cunoscut, in rarele vizite la bunicii de la tara, priveau moartea ca pe un fenomen firesc. Ca pe o parte din viata. Nu ca acum...
p.s. Astazi, pe aceeasi strada Cimitirului am vazut o ciocanitoare. :-)
O noapte linistita iti doresc si eu de asemenea!
Ruxi, ani de-a randul, manualele de literatura pentru clasa a VIII-a incepeau cu studiul a trei poezii, a caror tema este ' moartea'. Cred ca tu chiar ai studiat dupa ele. "Miorita", 'Mai am un singur dor', ' Vara', de George Cosbuc.
RăspundețiȘtergereNu puteam fugi de ele. Nu puteam minti. Cum sa le vorbesti unor copii , care stiu sa rada, sa se bucure, sa zburde ..despre moarte? Ideea comuna a celor trei poezii este atitudinea impacata fata de moarte. Moartea , vazuta, acceptata, ca o integrare in ritmurile vesnice ale naturii. Nu , ca o rupere brutala de realitate.
Imi tot repetam acasa, ca nu le pot spune asta copiilor. Ca nu sunt pregatiti sa accepte o asemenea idee. Si totusi le-am spus.
Au trecut anii.. din profesoara care comenteaza se vede omul . Cu intrebari, nelinisti, spaime.
Da, putem accepta cu seninatate. Ne trebuie multa, multa intelepciune. Si daca o avem?
Cine stie?
Cred ca mereu raman intrebari care asteapta raspunsuri..
Zile frumoase!
Gina, scuza-ma, ajung in apropierea calculatorului dupa o zi foarte plina ieri, dar foarte calda si frumoasa!..
RăspundețiȘtergereMie mi se pare fain sa le putem vorbi copiilor nostri despre moarte. Si cred ca facem asta numai in momentul in care am acceptat sa ne vorbim noua insine despre ea. Fireste, cu fricile, intrebarile si nelinistile aferente!
La scoala n-am studiat cine stie ce "tema". Abia mai traziu a inceput sa ma preocupe. Si, cinstit vorbind, nici nu as fi inteles mare lucru la acea varsta, caci sentimentul pe care il traiam era ca "voi mai fi pe aici mult si bine". Asa ca de ce sa ma gandesc la moarte?!
Apoi, in clasa a-IX-a, am aflat despre copiii bolnavi de SIDA dintr-un centru al ARAS Constanta. Copii de varsta mica in general, foarte constienti de aceasta realitate... Iar cand ii vizitai, si vedeai ca unii dintre ei... lipsesc... iti raspundeau senin, cu o maturitate complesitoare, ca "au murit". Si ca, in curand, se vor duce si ei... Noua ni se parea ingrozitor. Pentru ei, asta insemna sa traisca fiecare zi asa cum vine. Cu foarte mult curaj si multa bucurie!
Cred ca frica personala in fata marelui necunoscut care este moartea, in ultima vreme a inceput sa se aplifice si la nivel social. Asa imi explic eu, cel putin, tendintele ultime din medicina: clonare, fertilizari in vitro etc.
Chiar daca raman mereu intrebari ce-si asteapta raspuns, sunt sigura ca avem in noi si intelepciunea si curajul sa acceptam viata asa cum e ea, cu sfarsitul ei. Ne trebuie numai ceva rabdare si deschiderea necesara sa le putem descoperi si aduce la lumina.
Duminica frumoasa!