Minunati oameni sunteti ,draga Ruxi! Suflete alese! Vorbele sunt de prisos.
p.s. Iar ei, sufletele astea 'ratacite', daca ar vorbi, ar spune cat de mare le-a fost norocul sa va iasa in cale. Au crescut in patru luni cat altii intr-un an!!!
Asa-i ca au crescut mult dragalasele?! Uneori, mi se pare incredibil ca au ajuns pana aici. Ma bucur mult ca ti-au placut micile zalude, draga Gina! Stiu ca ti-s dragi si ca le-ai urmarit cresterea alaturi de noi, inca de la inceput.
Ce scumpice sunt! Daca nu vor gasi stapani, va au pe voi, oricum, si faptul ca nu ii puteti in casa cred ca este un mic inconvenient pt ei, dar macar stiu ca au tot sprijinul vostru.
Te pup cu mult drag, si cand mergi la ele, sa le zici ca le-as lua la mien pe toate daca ar locui mai aproape :).
Cred ca ai fi in stare sa le iei pe toate la tine! ;-) Stii, intr-un fel ma bucur ca nu le pot tine in casa. Mi-ar fi placut sa am o curte mare in care sa le iau sa zburde toata ziua. Dar in apartament... n-ar mai avea aceeasi libertate ca acum. Ma uit la ele cu atata drag cand se alearga si se harjonesc, cand isi gasesc cate o punga pe jos si trag de ea din trei parti, cand se tolanesc la soare cu ochii inchisi ori latra dupa cete o pasare. N-ar putea face asta in casa!
Si cine stie? Poate in timp situatia se va schimba in si mai bine. :) Te pup si eu cu drag, Denisa!
Sa stii, Ruxi, ca ai dreptate. Nu stiu daca ti-am spus ca am avut catel in apartament. Pentru fiul cel mic. A fost o perioada foarte grea. Mai grea a fost despartirea, care s-a produs, pentru ca nu ' mergea'. Am suferit toti, ca dupa o ruda. De atunci, am zis ca nu voi mai lua catel in casa. La tara este altceva. Ce ati facut voi este de admirat!! O seara frumoasa!
Cred ca da, Gina. Bill il chema, daca nu ma insel? Stiu din ce-am citit pe blogul tau ca a fost o perioada grea, iar despartirea de el si mai si! Si eu sunt de parere ca la tara, la curte este altceva. Mi se pare nedrept sa nu traisca bucuria de a fi caine: sa se joace, sa alerge, sa roada tot felul, sa latre in voie. Chiar daca tipul asta de viata e ceva mai "spartan" (exclude bai parfumate, dormit in pat, hainute etc.) cred ca-i mult mai aproape de cum este natural. Eu una, daca as fi caine, as prefera prima varianta, fara discutie! :) O seara cat mai buna!
Irina, speram sa ai vreme sa treci pe aici. Eram sigura ca te vei bucura sa le vezi mutritele! Sunt tare dragalase, iar Ildi este o zurlie si jumatate. :) Le-a fost greu. Dar acum sunt bine, din nou cu noi. Si poate ca in timp, vor avea fiecare o casa numai a lor si stapani care sa le iubeasca.
Chiar, am vrut sa te intreb, le-ai mai recunoscut? Si stii ca si-au pastrat personalitatea de cand erau micuti? Pingu e tot sfioasa si sensibila. Plus foarte curata - nu stiu cum reuseste! Bursi cu Ildi, la fel ca atunci cand erau mici, se harjonesc si se latra toata ziua. Ildi e aeriana si foarte jucausa. Bursi e tare atenta si inteligenta, intelege foarte repede ceea ce vorbesti cu ea si se adapteaza prima la tot ce-i nou. Si are un dar fantastic de-a simti oamenii: la unii merge sa o scarpine, iar pe altii ii latra de nu stii ce-i cu ea. :)
Roxana, aproape ca nu le-am recunoscut! Imi place cum povestesti despre fiecare in parte, se vede ca le iubesti mult. Sunt bucuroasa ca le-ati vazut si ca sunt bine! Cand spui ca sunt cu voi...asta inseamna ca te-ai mutat sau le-ai adus mai aproape?
Irina, le-am adus mai aproape... ori, ma bine zis, au fost aduse mai aproape. Cum spuneam, povestea e lunga si nu tocmai vesela, dar important este ca acum sunt bine. Doi dintre ei s-au dus (nu ni s-a spus de ce...), iar restul 5 au fost adusi inapoi de catre cel care se oferise sa-i creasca. Ursi cu Ema au plecat saptamana trecuta impreuna, intr-o casuta la tara, iar oamenii care le-au luat numai despre ei vorbesc. :) Iti dai seama cat ne-am bucurat ca sunt bine!
Of, mititelele de ele. Asa as vrea sa ramana impreuna, sa reusiti sa mai gasiti oameni cu suflet care sa le ia! Stiu ca aveti grija de ele, bravo voua!
Eheeee... si noua ne-ar placea atat de mult sa ramana impreuna! Mai ales cand le vad cu cat drag se joaca toate trei. Cred insa ca vor avea noroc sa le gasim stapan bun la fiecare, chiar daca nu va fi acelasi pentru toate. Si chiar daca mai avem putin de asteptat pana atunci.
Din nefericire si pe aici!! Si se pare ca-i hotarata sa nu plece prea repede. :( Cuticii sunt bine, multumim de intrebare! S-au ingrasat ca niste porcusori si acum stau in casuta lor, la caldura. Cred ca isi asteapta supa de dupa-amiaza cu nerabdare, pe frigul ce s-a lasat.
Nu pot sa spun decat atat: esti o norocoasa! Pe aici batea un vant aseara de nu stiai ce vine mai repede. Mai ca as fi jurat ca iarna va ajunge prima la linia de sosire. :( Daca primavara vine hotarata pe la tine, spune-i sa-si trimita mesagerii si mai departe, spre munte, incolo...
Cutii sunt bucurosi oricum. Ei se bucura si de zapada si de soare. Cam orice este pentru ei prilej de joaca, de harjoneala si alergat in toate partile. Si tare ii invidiez cateodata: mi-ar placea sa ma pot bucura si eu ca ei si sa nu mi se mai para frigul asta interminabil!!
Si ti-a ascultat rugamintea, ne-a cautat!!! Nu stiu daca si-a trimis o sora ori tot ea ne-a onorat cu prezenta, dar a fost o minunata zi de primavara azi, Gina! Multumesc pentru vorba buna si sa stii ca si cutii s-au bucurat mult. :-) O seara frumoasa iti doresc!
N-am avut prilejul sa-ti spun cat de mult imi plac potecile . De cand eram copil. Au ceva tainic. Sunt ' scurtaturi'. Unele se onduleaza printre lanuri, altele taie padurea. Imi era tare draga o potecuta pe care mergeam la bunici. Peste un camp. Si o alta , pe sub o padurice de aluni.Cand ne intorceam, sambetele, de la liceu.
N-a aparut de multa vreme 'potecuta' mea. E drumul catre 'destinatia intamplatoare'. Sau insasi destinatia?!... Imaginea asta imi place in mod deosebit si mi s-a parut ca se potriveste bine. Si mie imi plac potecile. Pentru linistea lor. Pentru ca sunt vii si naturale. Poarta povestea miilor de pasi ce le-au batatorit. De oameni si animale deopotriva. Nu au nimic din raceala si impersonalul astfaltului. Si chiar daca recunosc utilitatea soselelor (indiferent de marime), prefer potecile si drumurile forestiere.
Minunati oameni sunteti ,draga Ruxi!
RăspundețiȘtergereSuflete alese! Vorbele sunt de prisos.
p.s. Iar ei, sufletele astea 'ratacite', daca ar vorbi, ar spune cat de mare le-a fost norocul sa va iasa in cale. Au crescut in patru luni cat altii intr-un an!!!
Sa fiti fericiti!
Asa-i ca au crescut mult dragalasele?! Uneori, mi se pare incredibil ca au ajuns pana aici.
RăspundețiȘtergereMa bucur mult ca ti-au placut micile zalude, draga Gina! Stiu ca ti-s dragi si ca le-ai urmarit cresterea alaturi de noi, inca de la inceput.
Multumesc, si tu sa fii fericita si sanatoasa!!
Ce scumpice sunt!
RăspundețiȘtergereDaca nu vor gasi stapani, va au pe voi, oricum, si faptul ca nu ii puteti in casa cred ca este un mic inconvenient pt ei, dar macar stiu ca au tot sprijinul vostru.
Te pup cu mult drag, si cand mergi la ele, sa le zici ca le-as lua la mien pe toate daca ar locui mai aproape :).
Cred ca ai fi in stare sa le iei pe toate la tine! ;-)
RăspundețiȘtergereStii, intr-un fel ma bucur ca nu le pot tine in casa. Mi-ar fi placut sa am o curte mare in care sa le iau sa zburde toata ziua. Dar in apartament... n-ar mai avea aceeasi libertate ca acum.
Ma uit la ele cu atata drag cand se alearga si se harjonesc, cand isi gasesc cate o punga pe jos si trag de ea din trei parti, cand se tolanesc la soare cu ochii inchisi ori latra dupa cete o pasare.
N-ar putea face asta in casa!
Si cine stie? Poate in timp situatia se va schimba in si mai bine. :)
Te pup si eu cu drag, Denisa!
Sa stii, Ruxi, ca ai dreptate. Nu stiu daca ti-am spus ca am avut catel in apartament. Pentru fiul cel mic. A fost o perioada foarte grea. Mai grea a fost despartirea, care s-a produs, pentru ca nu ' mergea'. Am suferit toti, ca dupa o ruda.
RăspundețiȘtergereDe atunci, am zis ca nu voi mai lua catel in casa. La tara este altceva.
Ce ati facut voi este de admirat!!
O seara frumoasa!
Cred ca da, Gina. Bill il chema, daca nu ma insel? Stiu din ce-am citit pe blogul tau ca a fost o perioada grea, iar despartirea de el si mai si!
RăspundețiȘtergereSi eu sunt de parere ca la tara, la curte este altceva. Mi se pare nedrept sa nu traisca bucuria de a fi caine: sa se joace, sa alerge, sa roada tot felul, sa latre in voie. Chiar daca tipul asta de viata e ceva mai "spartan" (exclude bai parfumate, dormit in pat, hainute etc.) cred ca-i mult mai aproape de cum este natural.
Eu una, daca as fi caine, as prefera prima varianta, fara discutie! :)
O seara cat mai buna!
Ce bucurie sa ii vad din nou si ce mari au crescut!
RăspundețiȘtergereFrumosi foc! Sper din tot sufletul sa fie bine in continuare!
Irina, speram sa ai vreme sa treci pe aici. Eram sigura ca te vei bucura sa le vezi mutritele! Sunt tare dragalase, iar Ildi este o zurlie si jumatate. :)
RăspundețiȘtergereLe-a fost greu. Dar acum sunt bine, din nou cu noi.
Si poate ca in timp, vor avea fiecare o casa numai a lor si stapani care sa le iubeasca.
Chiar, am vrut sa te intreb, le-ai mai recunoscut? Si stii ca si-au pastrat personalitatea de cand erau micuti? Pingu e tot sfioasa si sensibila. Plus foarte curata - nu stiu cum reuseste! Bursi cu Ildi, la fel ca atunci cand erau mici, se harjonesc si se latra toata ziua. Ildi e aeriana si foarte jucausa. Bursi e tare atenta si inteligenta, intelege foarte repede ceea ce vorbesti cu ea si se adapteaza prima la tot ce-i nou. Si are un dar fantastic de-a simti oamenii: la unii merge sa o scarpine, iar pe altii ii latra de nu stii ce-i cu ea. :)
RăspundețiȘtergereRoxana, aproape ca nu le-am recunoscut! Imi place cum povestesti despre fiecare in parte, se vede ca le iubesti mult.
RăspundețiȘtergereSunt bucuroasa ca le-ati vazut si ca sunt bine!
Cand spui ca sunt cu voi...asta inseamna ca te-ai mutat sau le-ai adus mai aproape?
Irina, le-am adus mai aproape... ori, ma bine zis, au fost aduse mai aproape.
RăspundețiȘtergereCum spuneam, povestea e lunga si nu tocmai vesela, dar important este ca acum sunt bine. Doi dintre ei s-au dus (nu ni s-a spus de ce...), iar restul 5 au fost adusi inapoi de catre cel care se oferise sa-i creasca. Ursi cu Ema au plecat saptamana trecuta impreuna, intr-o casuta la tara, iar oamenii care le-au luat numai despre ei vorbesc. :)
Iti dai seama cat ne-am bucurat ca sunt bine!
Of, mititelele de ele. Asa as vrea sa ramana impreuna, sa reusiti sa mai gasiti oameni cu suflet care sa le ia! Stiu ca aveti grija de ele, bravo voua!
RăspundețiȘtergereEheeee... si noua ne-ar placea atat de mult sa ramana impreuna! Mai ales cand le vad cu cat drag se joaca toate trei.
RăspundețiȘtergereCred insa ca vor avea noroc sa le gasim stapan bun la fiecare, chiar daca nu va fi acelasi pentru toate. Si chiar daca mai avem putin de asteptat pana atunci.
Pe aici s-a intors iarna...ce mai fac cuticii vostri?
RăspundețiȘtergereDin nefericire si pe aici!! Si se pare ca-i hotarata sa nu plece prea repede. :(
RăspundețiȘtergereCuticii sunt bine, multumim de intrebare! S-au ingrasat ca niste porcusori si acum stau in casuta lor, la caldura. Cred ca isi asteapta supa de dupa-amiaza cu nerabdare, pe frigul ce s-a lasat.
O sambata frumoasa, Gina!
Ruxi,
RăspundețiȘtergereDupa cum a fost astazi, s-ar zice ca vine primavara. O spun asa, in soapta, sa nu se razgandeasca..
Cuticii se bucura?
Gina,
RăspundețiȘtergereNu pot sa spun decat atat: esti o norocoasa! Pe aici batea un vant aseara de nu stiai ce vine mai repede. Mai ca as fi jurat ca iarna va ajunge prima la linia de sosire. :( Daca primavara vine hotarata pe la tine, spune-i sa-si trimita mesagerii si mai departe, spre munte, incolo...
Cutii sunt bucurosi oricum. Ei se bucura si de zapada si de soare. Cam orice este pentru ei prilej de joaca, de harjoneala si alergat in toate partile. Si tare ii invidiez cateodata: mi-ar placea sa ma pot bucura si eu ca ei si sa nu mi se mai para frigul asta interminabil!!
Ruxi, astazi a fost primavara toata ziulica. Promite sa nu se razgandeasca. I-am spus sa va caute!!!
RăspundețiȘtergereSi ti-a ascultat rugamintea, ne-a cautat!!! Nu stiu daca si-a trimis o sora ori tot ea ne-a onorat cu prezenta, dar a fost o minunata zi de primavara azi, Gina!
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru vorba buna si sa stii ca si cutii s-au bucurat mult. :-)
O seara frumoasa iti doresc!
Ruxi, nu observasem 'potecuta' din blogul tau.
RăspundețiȘtergereN-am avut prilejul sa-ti spun cat de mult imi plac potecile . De cand eram copil. Au ceva tainic. Sunt ' scurtaturi'. Unele se onduleaza printre lanuri, altele taie padurea.
Imi era tare draga o potecuta pe care mergeam la bunici. Peste un camp. Si o alta , pe sub o padurice de aluni.Cand ne intorceam, sambetele, de la liceu.
Scuze, m-am luat cu vorba..
O seara frumoasa iti doresc!
N-a aparut de multa vreme 'potecuta' mea. E drumul catre 'destinatia intamplatoare'. Sau insasi destinatia?!... Imaginea asta imi place in mod deosebit si mi s-a parut ca se potriveste bine.
RăspundețiȘtergereSi mie imi plac potecile. Pentru linistea lor. Pentru ca sunt vii si naturale. Poarta povestea miilor de pasi ce le-au batatorit. De oameni si animale deopotriva. Nu au nimic din raceala si impersonalul astfaltului.
Si chiar daca recunosc utilitatea soselelor (indiferent de marime), prefer potecile si drumurile forestiere.
Un gand bun, cu noaptea calda de afara!