Rosia Montana - Pamantul Fagaduintei...

“Ce ţară stă cu averea îngropată în pământ fără să o pună în valoare?" se intreba inteligent saptamana trecuta presedintele Basescu, puternic sustinut de cele cateva voci ale corului ce inca il mai acompaniaza.

Raspunsul este o tara care a stiut sa stea pe aceste averi si, in acelasi timp, sa traiasca prosper altfel decat distrugand natura din jur si, treptat, intreaga planeta.

O tara care, in “prostia” ei, se considera responsabila si pentru generatiile viitoare.

O tara in care binele comun inseamna cu adevarat un drept, nu doar un moft tratat cu plictis si toleranta de catre cei ce o conduc, in goana lor dupa castiguri mari si rapide.

O tara pentru care vecinii si relatia cu acestia reprezinta un interes major, constienta fiind ca-n conditii de izolare orice organism este condamnat la pieire.

A pleca de la premisa ca resursele supra si subterane trebuie exploatate cu orice pret, doar pentru ca se afla acolo, fara discernamant si ignorand cu buna stiinta posibilele consecinte ireversibile este fara doar si poate rezultatul unei gandiri bolnave. In fond, in calitatea noastra de coparticipanti la viata acestei planete reprezentam, la randul nostru, o resursa. Si-atunci nu ar fi la fel de "util" sa ne intrebam si “Ce fraier ar sta cu o asemenea resursa la dispozitie fara sa o exploateze, pardon! valorifice?... “

Pretentia ca putem dispune dupa bunul plac de resursele planetei, inclusiv cele umane, este cel putin patologica si dovedeste lipsa reperelor elementare necesare evaluarii intre bine si rau.

A prezenta proiectul Rosia Montana drept o solutie pentru scoaterea tarii din criza, in esenta a sustine ideea ca distrugerea reprezinta o baza viabila pentru (re)constructie, este o dovada de ipocrizie si lacomie si, la un alt nivel, o afirmare fatisa a unor intentii criminale. Otravirea lenta a unei persoane, soldata in final cu decesul victimei, este crima cu premeditare si se pedepseste conform legilor in vigoare. De ce n-ar fi valabil acelasi lucru si pentru otravirea lenta a unui grup de indivizi, prin poluarea cu buna stiinta a aerului si-a apelor subterane cu cianuri si metale grele?

Refuzul de a lua in considerare alternativele existente pentru dezvoltarea social-economica a zonei, ba chiar impiedicarea punerii in aplicare a acestora, in mod indirect, prin reprezentantii politici numiti in teritoriu, reprezinta un act de sabotare a interesului national. Si-ar trebui pedepsit in consecinta.

Cine va raspunde pentru un dezastru ecologic in zona? Cum si prin ce mijloace se va putea reface ecosistemul in urma deversarii cianurilor din iazul de decantare ori a infiltrarii acestora in panza freatica? Ce va insemna o plata echitabila pentru vietile care s-ar distruge, pentru condamnarea la inexistenta a catorva generatii?

Sunt intrebari la care nici guvernantii, nici RMGC si nici sustinatorii lor nu au oferit inca raspunsuri. Sunt scenarii imposibile, chiar paranoice vor spune scepticii si prostii. Nu sunt! Sunt evenimente probabile si la fel de serioase precum au fost Cernobilul, dezastrul ecologic produs de British Petroleum in Golful Mexic in aprilie anul trecut, deversarile de cianuri din Ungaria in octombrie 2010, sau cele din Baia Mare in 2000.

Lista “accidentelor” de acest fel este lunga si, din nefericire, in continuare deschisa… Iar urmarile lor le resimtim pana astazi.

Exista pe planeta asta si tari mai civilizate decat Romania. Tari in care, cel putin teoretic, politicienii lor nu primesc spaga, nu urmaresc sa se imbogateasca peste noapte, nu-si vand resursele pe doi arginti gauriti, sunt bine educati si stapanesc corect arta conversatiei, a oratoriei si-a diplomatiei, iar cetateanul de rand conteaza si, mai ales, este respectat. O astfel de tara este Canada. Undeva, in inima ei, se gaseste o provincie numita Alberta, in care niste oameni de bine, preocupati de bunastarea si progresul tarii, au luat hotararea de a demara cel mai mare proiect industrial din lume: exploatarea petrolului din surse neconventionale precum sisturile bituminoase si nisipurile de gudron.

Rezultatele sunt devastatoare, iar ce refuzam in continuare sa intelegem este ca pretul il vom plati noi toti, dar mai ales copiii nostri!...

Imaginile ii apartin fotografului Jiri Rezac si fac obiectul unei campanii de informare si atentionare asupra efectelor pe termen lung a exploatarilor de orice fel. Reportajul complet il puteti urmari aici.

Mai jos, un scurt interviu cu acesta, la momentul lansarii campaniei, si traducerea.

“Mineritul nu este niciodata frumos. Indiferent de tipul de exploatare - aur, cupru sau carbune - este intotdeauna urat si de fiecare data sfasie natura. Dar la ce scala si magnitudine se intampla asta, este ceva ce eu nu am mai vazut pana acum. Alberta este un loc intins, aproape cat suprafata Frantei: zbori timp de doua ore catre nord si inca te afli deasupra Albertei. Incepi apoi sa survolezi nisipurile de gudron si poti zbura ore privind catre situri de exploatare diferite… si te gandesti: Dumnezeule, locul asta se termina vreodata?!

Iar ce trebuie sa ai in vedere, e faptul ca ceea ce vezi astazi, reprezinta 3, poate 5% din ceea ce urmeaza sa fie acolo, daca aceste exploatari vor merge mai departe!”