Ai lor, ai nostri si ai altora. Japonia - o pilda pentru noi toti.

Ca multi dintre noi, probabil, in ultimele zile am stat cu privirile indreptate catre Japonia. O tara greu incercata, in care zilnic am fost martorii unor dovezi extraordinare de curaj, putere si solidaritate umana, intr-o lume in care acestea devin tot mai greu de gasit. Astfel am observat ca…

…In pofida dezastrului ce i-a lovit, printre ai lor sunt oameni ce lupta sa salveze si animalele abandonate, in graba oamenilor de a se pune la adapost de tsunami, ori ramase printre ruine, in urma distrugerilor. Ai nostri si ai altora, in goana disperata de-a fugi din fata “apocalipsei” abatute asupra Japoniei, isi abandoneaza propriile animale. Ai lor se lupta sa le gaseasca si acestora un loc si sa le ingrijeasca. Mai mult decat atat, pentru a facilita regasirea lor ulterioara, s-au gandit sa creeze si o baza de date in care sa inregistreze detaliile preluarii fiecarui animal salvat. In tara in care oamenii se ridica de jos, scuturandu-si demn vietile zguduite din temelii, pana si animalele vin sa ne invete sensul cuvantului solidaritate…

http://edition.cnn.com/2011/WORLD/asiapcf/03/17/japan.animal.rescue/index.html

Fara a se confrunta cu un necaz de o asemenea amploare, ai nostri militeaza violent pentru eutanasierea cainilor vagabonzi in masa, infierandu-i fara mila pe “iubitorii de javre”.

…Lasati pe drumuri de furia naturii ori evacuati din motive de securitate (vezi cele peste 600.000 de persoane evacuate din zona apropiata centralei de la Fukushima), ai lor infrunta frigul si absenta resurselor cu fruntea sus. Nu fura de la altii, nu se inghesuie in fata celorlalti, nu se bat, nu se omoara… Ai nostri se calca in picioare sa cumpere un kilogram de zahar, mai ieftin. Chiar daca nu le este neaparat si imediat necesar! Sau, plecati in pelerinaj sa atinga cine stie ce moaste, aproape ca isi scot ochii sa poata apuca o portie de sarmale, un pahar de vin sau o sticla de apa “sfintita” de preoti! Similar, ai altora se imbrancesc si se imping violent, sa fie primii in magazine, la promotii. Ori si mai interesant, raman perplecsi in fata unor scari rulante nefunctionale si, in loc sa le urce, se bulucesc catre lifturi. Si asta, ca sa ajunga la singurul etaj pe care-l are mall-ul...

…In taberele de refugiati, dispunand de hrana si energie limitate, unii dintre ei purtand in suflet durerea pierderii celor dragi, ai lor recicleaza plastic si doze de aluminiu. Ai altora rad si comenteaza idiot, fiind apreciati si, evident platiti pentru prostia de care dau dovada! (http://think.adevarul.ro/2011/03/japonezii-recicleaza-si-in-taberele-de-refugiati-americanii-fac-misto-de-ei/ ) Si ai nostri, si ai altora arunca mizeria pe strazi: ambalaje, caserole patate de mancare si doze de bere, in virtutea faptului ca tot e platit cineva sa le stranga. Maturatul strazilor este vazut drept o meserie rusinoasa. Din pacate, uneltele speciale si masinile cu perii folosite la curatenie, nu reusesc nici sa stranga in intregime gunoiul si nici sa confere un plus de respectabilitate celor care le folosesc…

…Confruntati cu posibilitatea unei catastrofe nucleare, cativa dintre ai lor au decis sa moara, lucrand incontinuu pentru remedierea avariilor si pentru salvarea vietilor a, poate, milioane de oameni. De pretutindeni. Pentru asta nu au cerut decat ca efortul sa le fie respectat, prin incetarea criticilor adresate lor si companiei angajatoare. Ai nostri si ai altora, la mii de kilometri distanta, departe de orice pericol iminent, asalteaza farmacii si supermarket-uri epuizand stocurile de iod si sare iodata. Sau isi exprima vehement nemultumirea ca guvernul japonez ascunde adevarata amploare a dezastrului de la Fukushima, fara sa-si fi trimis specialisti la fata locului.

…In tara in care peste 20% din populatie este trecuta de 65 de ani, pentru a nu fi o povara, multi batrani de-ai lor aleg sa traiasca si sa se descurce singuri. Ba chiar ajung la performanta de a se salva din calea tsunami-ului, pe bicicleta, la 83 de ani! http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

Nu cred ca sunt bogati: le-am privit cu atentie hainele, si fetele, si trupurile incovoiate de munca. Dar nu se plang si nu asteapta sa vada ce le va da guvernul. Multi au pierdut totul si nu au habar cum, cu ce si de unde o vor lua de la capat. Cu toate astea, nu si-au pierdut zambetul. Sunt recunoscatori ca au ramas in viata, se sprijina si se incurajeaza reciproc!

Pentru ai altora, mai mult sau mai putin necesare, wheeler-ele au devenit a doua pereche de picioare. Te-mpiedici de ele pretutindeni, frecvent conduse cu viteza, prin cele mai stramte locuri cu putinta. Batranii altora isi traiesc zilele si, in numar coplesitor dementa, prin azile de batrani si spitale, in care frumusetea si demnitatea varstei inaintate le sunt date artificial, in saloane de infrumusetare special create pentru ei. Batranii nostri, majoritatea inraiti si degradati de lipsuri (dar nu numai), traiesc intr-o mizerie ce pare sa le fi cuprins si ultima celula a trupurilor resemnate.

…Odata trecut momentul critic, ai lor se reintorc la casele distruse, iau totul de la zero. Autoritatile refac drumuri in 4 zile, oamenii curata cu lopetile namolul adus de ape, sa poata elibera soselele pe care vor duce la gunoi resturile vietilor pierdute. Abia apoi vor putea incepe reconstructia! Intre cei ce se reintorc, cativa cauta printre ruine un semn ca cei dragi s-au putut salva. Ca n-au murit! Printre ei, seful pompierilor voluntari din localitate, plecat imediat dupa cutremur sa ajute la consolidarea unui zid impotriva tsunami-ului, descopera ca si-a pierdut intreaga familie: sotia, familia fiului si cei patru nepoti. Daramat, in stare de soc, omul nu stie ce sa spuna, e incapabil sa reactioneze. Cameramanul insa, nu-i acorda nici minimul respect de a-si trai drama in intimitate. Obiectivul apropie si focalizeaza pe lacrimile si mainile ce i se frang a neputinta, in dreptul gurii. http://edition.cnn.com/video/#/video/world/2011/03/16/pkg.nhk.emotions.searches.cnn

De mult au uitat, si ai nostri si ai altora, ce inseamna respectul pentru durerea si suferinta celuilalt! De cand se exhiba public toate asa-zisele necazuri si probleme, s-a ajuns sa se intre cu bocancii in viata celorlalti, in numele deschiderii, prieteniei si intrajutorarii. Este nevoie de imagini tot mai dure, ca sa trezeasca un strop de simtire in noi, este nevoie de hohote de plans si urlete, ca sa putem vedea agonia din sufletul celor ce ne stau in fata…

Recent, am vazut filmul The Road. Imi place sa cred ca el reprezinta un scenariu posibil, dar putin probabil, in cazul unei catastrofe mondiale. In ceea ce-i priveste pe japonezi, avand in fata ochilor filmul ultimelor zile, ma simt tentata sa spun ca putin probabilul ar fi chiar imposibil!

Sa fie, oare, supravietuirea in sine mai importanta decat masura in care putem ramane oameni pana la capat?! In aceste zile ni se arata ca nu…