De 1 Martie...

....Va doresc o primavara frumoasa, in care sa va gasiti tot mai des ragazul sa admirati pomii infloriti, sa priviti o pasare in zbor, sa va lasati mangaiati de-o raza de soare in parc, pe o banca, sa zambiti unei flori, sa va bucurati cu cei dragi de langa voi, sa radeti impreuna cu copiii!

Iar in continuare, povestea Martisorului:

1. Denumire populara a lunii Martie, luna echinoctiului de primavara si a Anului Nou Agrar, dedicata zeului Mars si planetei Marte (Transilvania, Banat, Maramures, centrul Munteniei, vestul Olteniei, sudul Dobrogei).
2. Funie formata din zilele, saptamanile si lunile anului adunate si rasucite intr-un snur bicolor, simbolizand iarna si vara, facut cadou la 1 martie - ziua Dochiei si stravechi inceput de An Agrar.

Martisorul, generalizat astazi la sate si orase, este confectionat din doua fire colorate alb si rosu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi daruit fetelor si femeilor care il poarta agatat in piept una sau mai multe zile.

La sfarsitul secolului al XIX-lea, Martisorul era primit de copii, fete si baieti, fara deosebire, de la parinti in dimineata zilei de 1 martie, inainte de rasaritul Soarelui. Martisorul, de care se agata o moneda metalica de argint si, uneori, de aur, se purta legat la mana, ulterior prins in piept sau la gat. El era scos, in raport de zona etnografica la o anumita sarbatoare a primaverii (Macinici, Florii, Paste, Arminden sau Sangiorz ori Rusalii = sarbatoare dedicata zeului vegetatiei, protector al vitelor, cailor, holdelor semanate, viilor si livezilor cu datat diferita de celebrare in Calendarul Popular, cu semnificatie antropopaica si fertilizatoare) sau la inflorirea unor arbusti si pomi fructiferi si agatat pe ramurile inflorite.

Se credea ca purtatorii Martisorului nu vor fi parliti de Soare pe timpul verii, ca vor fi sanatosi si frumosi ca florile, placuti si dragastosi, bogati si norocosi, feriti de boli si de deochi. Dupa unele informatii, Martisorul se confectiona din doua fire rasucite din lana colorata, alba si neagra sau alba si albastra si facut cadou in ziua din luna martie, perioada a echinoctiului de primavara, cand aparea pe cer Luna Noua. Aromanii puneau Martisorul in ajunul zilei de 1 martie, adica in seara zilei de 28 sau 29 februarie.

Obiceiul Martisorului este o secventa a unui scenariu ritual de innoire a timpului si anului primavara, la nasterea si moartea simbolica a Dochiei. Dupa unele traditii, firul Martisorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul anului primavara, la nasterea timpului calendaristic. Intrucat Martisorul este inseparabil de traditia Dochiei carpatice, zeita materna, lunara si echinoctiala, se poate afirma cu certitudine autohtonia si vechimea multimilenara a obiceiului.

De la romani si aromani obiceiul Martisorului a fost preluat si de alte popoare din centrul si sud-estul Europei, fiind atestat in toate teritoriile locuite de catre romani si aromani.

Sursa: Ion Ghinoiu - “Obiceiuri populare de peste an – Dictionar”, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti 1997

Casa, dulce casa....

Daca azi

drumul pe care erai s-a inchis

Poate ca nu era

drumul pe care trebuia

sa alergi spre vis

Sau poate ca da

Si poate ca maine

se va deschide din nou

In fata ta

Oricum ar fi

Ai in fata o zi

Mergi pe ea

Si nu uita:

Stelele care cad nu pier

Stelele care cad se duc pe un alt cer...

Taxi - Stelele care cad

Stateam si ma gandeam zilele astea cate case, dar fara sa gasesc nici un "acasa", am schimbat pana acum in viata: am inceput prin a da dragostea pentru mare pe praful, aglomeratia si mizeria Bucurestilor.

E adevarat ca la inceput, cand am plecat, nu am stiut ce voi primi in schimb, iar mai apoi frica ce aparea in lipsa autoamagirii ca acolo imi voi face un rost - un loc bun de munca, independenta financiara, contactul cu tot ce inseamna cultura (bilblioteci, teatre, etc.), mai multe sanse pentru viitor (prezentul ratandu-l cu desavarsire!) - era prea mare ca sa-mi mai gasesc curajul necesar pentru o schimbare. Iar "acasa" nu ma mai puteam intoarce, intrucat "acasa" devenise intre timp "casa parintilor", plus marea...

Cum spuneam, am schimbat multe case. Vreo... 5 numai in Bucuresti, de-a lungul a 9 ani aproape... Apoi, a venit si ziua in care m-am saturat sa mai inghit mizeria din jur. Imi amintesc si-acum de ea: iesisem de la lucru, la ora 18.00 cand Bucurestiul devine infernal in ce priveste aglomeratia si incercam sa iau metroul spre casa. L-am luat, cu inima stransa, pe cel de-al treilea, caci in primele doua oricat de curajoasa as fi fost mi-ar fi fost imposibil sa urc, spre Piata Victoriei. Ajunsa acolo insa, am constatat disperata ca mi-e aproape imposibil sa cobor de asta data, caci oamenii ce venisera de pe cealalata magistrala, dorind sa mearga mai departe cu trenul cu care venisem eu, stateau efectiv lipiti unii de ceilalti pana la usi... Am stat asa, nemiscata, cu un picior in usa metroului ce nu putea sa plece si cu celalalt pe peron cateva minute, apoi inca 15 pe peron, asteptand sa se creeze un culoar prin care sa ma pot indrepta spre trenul de pe cealalata magistrala (nu, nu magistrala albastra!...).

Intr-un final am reusit sa ies, insa nu am mai luat un altul, ci am pornit-o pe jos spre casa, unde am ajuns dupa o ora jumatate de mers, plangand si intrebandu-ma intr-una "ce caut eu aici?!"...

Si mi-am amintit de un foarte bun si drag prieten, care-mi povestea intr-un prag de An Nou ca daca se face bine, i-ar placea sa plece undeva la tara, sa fie profesor, sa imparta cu niste copii sarmani cartile, cunostintele si in primul rand, lectiile pe care viata i le-a dat in ultima vreme... Din pacate acum el nu mai este printre noi, iar visul sau s-a spulberat in trecerea timpului.

In felul asta am ajuns sa ma intreb: si ce fac eu cu viata mea? La fel, o sa astept pana cand va fi mult prea tarziu sa incep sa traiesc?!... Si-am plecat. Cu tot cu frica, indoieli, dependenta financiara totala de altcineva, sentimente de inutilitate si lipsa de sens ce au venit pe parcurs, alaturi de multe altele.

De-atunci am mai schimbat doua case, cu bune sau mai putin bune. Si desi am avut momente cand totul imi parea fara rost, ori imi era mai greu decat in locurile pe care le parasisem, imi dau seama ca in esenta insa, imi era mai bine. Caci dincolo de a schimba o casa cu alta, un loc cu altul, un loc de munca cu altul (sau cu nici unul!) era vorba de a ma schimba eu insami. De a creste...

Si nu poti creste drept atunci cand totul vine de la sine, cand totul e usor, cand te complaci intr-o situatie cunoscuta, calduta si confortabila, de teama noului, a necunoscutului.

Se stie ca orice copac are nevoie de apa si soare ca sa creasca, dar ceea ce-l intareste si-l face puternic sunt in aceeasi masura vantul, ploaia si viscolul.

La fel, cred eu, tristetea, durerea, pierderile ori depresia... odata traite si intelese (transcense), ne aduc incet-incet tot mai aproape de noi insine, de cine suntem cu adevarat "noi".

Pana atunci insa, traiesc cum pot si cat pot in fiecare zi, sperand ca odata sa-mi gasesc acel "acasa" dupa care tanjesc de atata vreme si pe care, deocamdata il port cu mine in suflet, mici bucatele adunate din toate locurile prin care am trecut si in care m-am lasat atinsa de ceea ce era in jurul meu...

Iar din noul loc in care ma gasesc acum, mi-ar placea sa impartasesc cu voi o noua bunatate dulce: Tarta cu crema de mere.

Reteta este o combinatie intre doua retete din revista "Bucataria de azi" si putin adaptata de mine.

Ingrediente:

Pt aluat

• 200 g faina
• 80 g unt moale
• 2-3 pliculete de zahar vanilat (pt cine vrea un aluat mai dulce, nu doar aromat, se pot adauga si 2 linguri de zahar)
• 1 galbenus de ou
• putina sare
• aprox. 50 ml lapte rece

Din ingredientele de mai sus, se framanta un aluat neted si elastic, destul de tare. Se lasa sa se odihneasca o jumatate de ora. Apoi se intinde in foaie, se impatureste in trei, se acopera cu folie alimentara si se da la frigider 15-20 minute.

Pt crema

• 200 g mere (2 mere mai maricele, de preferat un soi dulce)
• 2 oua
• 20 g zahar
• 60 ml smantana
• 1 plic zahar vanilat
• 1 lingurita de scortisoara
• 15 g amidon de porumb sau cartofi (eu am pus o lingurita cu varf si inca una rasa)
• 80 g unt
• 100 ml apa
• putina sare

Merele se curata, se taie cubulete si se caramelizeaza impreuna cu zaharul intr-o cratita. Apoi se adauga apa si se tin pe foc pana ce merele au absorbit toata apa. Se lasa putin sa se racoreasca, apoi se mixeaza merele (mie imi place sa se simta marul bucatele, nu puree, asa ca eu le-am strivit cu telul) si se adauga scortisoara. Separat, se bat bine ouale cu putina sare, apoi se amesteca smantana, amidonul, zaharul vanilat si untul topit si racit. Compozitia rezultata se amesteca cu merele mixate si se pune la foc mic, amestecand incontinuu, pana se ingroasa ca o crema. Cand este gata, se lasa de-o parte sa se raceasca putin.

Intre timp, se unge cu unt o tava cu fundul detasabil, cu diametrul de 25 cm. Aluatul se imparte in doua si se intind 2 foi: una mai mare (2/3 din aluat) din care se intinde in tava baza tartei. Peste ea se toarna crema de mere si se niveleaza cu o lingura. Din a doua foaie mai mica (1/3 din aluat) se taie fasii pentru a face grilajul de deasupra (eu nu am rotita dintata, asa ca am taiat cu cutitul si am facut cateva stelute cu o forma de biscuiti, pt aspect:-)). "Grilajul" se unge cu galbenus de ou batut si se presara zahar brun (optional).

inainte....

Se coace in cuptorul preincalzit (200 grd. C) la foc mediu, pana cand se face aurie (aproximativ 45-50 de minute).

si dupa...

Pofta buna!

Long Train Running...

Down around the corner

A half a mile from here

You see them old trains runnin'

And you watch them disappear

Without love

Where would you be now

Without love

[…]

Where pistons keep on churnin'

And the wheels go 'round and 'round

And the steel rails are cold and hard

For the miles that they go down

Without love

Where would you be now

Without love

Doobie Brothers – Long Train Runnin’

Imi amintesc cum inca de foarte mica, mi-a placut sa merg cu trenul. Primele calatorii au fost cele catre bunicii de la tara: un drum lung de cateva ore bune, peste campia intinsa a Dobrogei, pe care lanuri nesfarsite de porumb, grau si floarea soarelui se intindeau lenese in zare, intr-o imbratisare tandra si colorata cu orizontul. Stropitorile uriase - sistemele de irigatii, care intre timp au disparut complet, si odata cu ele si holdele bogate din pacate - stropeau neobosite totul in jur. Iar eu, cu ochii mari de bucurie ai copilului urcat in tren si cu nasul lipit de geam, visam cum ar fi sa fiu in mijlocul lanurilor, sa simt stropii de apa, sa trag in piept mirosul de verde si pamant ud…

Au urmat in timp alte si alte calatorii, unele mai lungi, altele mai scurte, cu trenuri mai bune sau mai proaste, mai curate ori mai murdare, pe caldura sau pe timp de ploaie ori ninsoare. Si din fiecare a ramas ceva in urma, cu fiecare am crescut un pic: o gara prin care am trecut fugar, oameni alaturi de care am calatorit, doi pui de caine alergand dupa mama lor, leganandu-si funduletele grasute, un apus de soare peste un camp intins de rapita, podul Anghel Saligny de la Cernavoda, un rasarit de soare la Portile de Fier, o ploaie de toamna intr-o dupa-amiaza rece spre Sighisoara, un copil in pragul portii unei case, fluturandu-si mana spre mine cu un zambet mare ce-i lumina fetisoara rosie, cateva caprioare pascand in camp graul abia mijit de sub zapada, copacii - strajeri de nadejde in marginea drumului, palcuri de padure verde si deasa, ochiuri de apa inghetate, inconjurate de trestie stralucitoare sub grauntii de bruma, desprinse parca din povestile cu zane…

Uneori, am facut calatorii din care drumul cu trenul a fost mai frumos decat destinatia catre care ma indreptam, alteori dimpotriva!

Si desi m-am intrebat de multe ori, nu stiu daca pot spune ce-mi place atat de mult: uruitul zgomotos al rotilor pe sine, leganatul molcom ca intr-un scranciob urias ce te imbie la reflectie ori la visare cu ochii deschisi, vantul ce-ti mangaie aspru fata prin geamurile deschise vara, mirosul de sine incinse, racoarea ce-ti izbeste obrazul la traversarea vreunei ape, surpriza raspunsului la intrebarile ce-mi alearga prin minte: “S-o mai fi mai schimbat ceva intre timp?" "Oare au renovat gara aceea frumoasa?", "Cum ma voi simti oare, revazand gara, orasul, oamenii?“…

Evident, am avut parte si de calatorii dupa care am regretat decizia mea de a merge cu trenul, conditii in care am mers si pe care multi cred ca le cunoastem din trenurile din Romania, insa nu despre asta vreau sa vorbesc acum. De ce? Pentru ca in urma cu 5 zile, trenul vietii mele a pornit-o din nou la drum, in timp ce in urechi imi canta incet “Trenurile care pleaca sunt aceleasi care vin / Gara e o simpla gara, doar orasul e strain”...

Un drum nou ce s-a deschis intr-o zi in fata ochilor mei, un drum catre o destinatie intamplatoare, la fel ca pana acum…

Mergand cu trenul, mai ales in calatoriile mai lungi, am avut si extraordinarul prilej sa intalnesc diverse tipologii de oameni, caci am observat ca trenul este un mediu ce-i face pe multi din cei de langa noi sa se comporte de parca nimeni altcineva nu mai este in jurul lor. Altii dimpotriva, incearca sa forteze o intalnire inca de cand au urcat, pentru ca mai apoi sa te bombardeze tot drumul cu intrebari si povesti: “ca sa ne treaca timpul mai repede!”…

Asadar din nou la drum… si din prima categorie, e imposibil sa n-o remarc pe tanara de vis-a-vis, studenta in Bucuresti pesemne (slava domnului ca am plecat de acolo!), ce isi intinde plictisit si ostentativ cizmele pline de noroi pe scaunul din fata – in ciuda faptului ca inainte si dupa ea cineva s-a asezat si se va aseza pe el mai departe. In fata ei, o mama cu fiica nu mai mare de gimnaziu, incearca sa-i atraga atentia acesteia din urma, prin semne (!), ca in castile ce si le tine indesate in urechi, volumul muzicii e putintel cam mare si poate deranjeaza pe ceilalti din vagon; in timp ce cu o mana durdulie isi smulge casca din ureche pentru cateva secunde, raspunsul fetei vine prompt: “TI SE PARE!”, apostrofandu-si mama cu o privire scurta si enervata, apoi continua sa priveasca pe fereastra si sa dea din cap in ritmul muzicii tembele (nu stiu de ce, in minte imi vine dl Goe).

Mai tarziu putin, din nou nu stiu de ce, ma simt norocoasa cand la un moment dat surprind fara sa vreau cu urechea, franturi din jocul mamei si baietelului din fata mea (FAZAN) in care copilul isi corecteaza mama, iar aceasta ii da diverse variante de cuvinte cand el se impotmoleste, razand amandoi cu pofta din cand in cand. De ce norocoasa, totusi? Poate pentru ca descoperirea ca inca mai sunt copii ce cresc cu preocupari umane si de varsta lor, nu doar computere, mp3(pardon, mp4) playere, jocuri, telefoane mobile la moda, imi da speranta ca inca traiesc intr-o lume in care imi mai pot gasi si eu un loc…

Si totusi, cred ca stiu si ce imi place atat de mult… mersul cu trenul, dintotdeauna, a avut pentru mine caracterul unui hiatus, o ruptura in timp si spatiu, fara legatura cu locul de plecare ori cu cel spre care ma indreptam. O bucata de timp care aproape mereu m-a adus mai aproape de mine, chiar daca, de multe ori gara in care am poposit pentru o vreme m-a indepartat din nou…

14 februarie 2009, Targu Mures