D'ale bucatariei 2

Pentru ca in ultimele trei zile vremea de afara s-a mai imbunat si ne-a oferit cu darnicie temperaturi normale pentru perioada asta, ieri mi-am facut curaj sa intru in bucatarie si sa fac ceva mai "elaborat" de mancare, in traducere, ceva care sa presupuna folosirea cuptorului.

Deci, si altceva decat salata de rosii cu branza... :-)

Placinta cu branza si ciuperci

Ingrediente (pentru o tava de 18x32 cm):

Aluat:

• 300 g de faina, o lingurita praf de copt, 100 g unt moale, putina sare, cca. 150 ml lapte rece

Umplutura:

• 500 g ciuperci, 3 catei de usturoi, 100 g telemea, 100 g cascaval, 2 oua, 2 linguri de smantana, 2 linguri crema de branza dulce (mai aveam in frigider in cutie si trebuia s-o folosesc la ceva...), sare, piper, cimbru si oregano

Preparare:

Din faina amestecata cu praful de copt, unt, sare si laptele rece se framanta un aluat elastic si se pune de-o parte. Intre timp, se prepara umplutura: ciupercile curatate se taie felii si se calesc in tigaie cu putin ulei de masline. Spre final, se adauga usturoiul pisat si se lasa pe foc pana se evapora toata apa. Intr-un castron se pun telemeaua si cascavalul date pe razatoarea mare, se adauga smantana si branza dulce (optional), ouale batute cu furculita si se amesteca. Se condimenteaza.

Aluatul se imparte in jumatate si se intind doua foi. Se pune o foaie in tava unsa cu putin unt si se inteapa din loc in loc cu o furculita. Se adauga ciupercile, apoi se toarna compozitia de branza si se uniformizeaza. Se acopera cu a doua foaie, se preseaza marginile sa se lipeasca si se inteapa cu furculita. Se unge pe deasupra cu galbenus de ou amestecat cu o lingura de lapte (eu am presarat si cateva seminte de in) si se pune la cuptor la 180-200 de grade pentru aprox. 35-40 de minute.

Pofta buna!

Pilula de pesimism

Azi dimineata pe la 7.30, am auzit la Europa FM, despre o noua campanie ce se desfasoara in cadrul uneia mai ample, numite "De partea ta" (lansata cu ceva timp in urma), si anume: "Te ajutam sa scapi de gunoiul din masina".

Ce inseamna asta?

Pe scurt, in cateva intersectii din Bucuresti, echipele de la Europa FM "inarmate" cu cate un cos de gunoi in spate, ajuta la colectarea gunoiului acumulat in masinile celor din trafic. In schimbul gunoiului, conducatorul auto primeste un odorizant de masina gratuit...

Ideea in sine este interesanta si cred eu ca ar putea si sa dea rezultate daca aceasta campanie s-ar desfasura intr-un alt loc si pe o alta populatie. Sau, poate ca daca am vorbi despre un alt loc si o alta populatie, nu ar mai fi necesara... Hmm!

Una peste alta insa, initiativa este laudabila. Alaturi de alte cateva pe care le-au mai avut de-a lungul timpului. Macar cineva incearca sa faca ceva, sa atraga atentia oamenilor din Bucuresti asupra problemelor legate de mediul (infect, dupa mine) in care traiesc: gunoaie, praf, poluare, galagie... si, eventual, sa-i sensibilizeze in a lua o atitudine fata de asta, in sensul adoptarii unui comportament civilizat si responsabil fata de ei insisi si fata de cei de care se lovesc (mai mult sau mai putin voluntar) in fiecare zi, de cand ies pe usa si pana se reintorc acasa.

Am insa mari indoieli ca ceva se va schimba in sens pozitiv. De ce? Pentru ca a incerca sa inveti pe cineva pentru care curatenia si aerul curat nu reprezinta valori in sine, ca-i bine sa fie curat si sa pastreze curatenia (macar din respect pentru munca depusa de catre cei ce sunt platiti sa faca asta), este un demers sortit esecului din start. Mai ales daca metoda de invatare se bazeaza pe recompense.

Si da, stiu ca astfel de metode sunt mult mai eficiente decat cele punitive, insa aici nu vorbim despre copii. Vorbim despre adulti care fie sunt "prea grabiti", fie "nu au timp", fie se considera pur si simplu mai presus de banalul gest de a-si strange gunoiul propriu si de a-l duce la cos. Si mai exista si o alta categorie - nesimtitii - care considera ca daca tot exista oameni angajati sa mature strada, macar sa aiba ce strange. Altfel, si-ar mai merita ei oare banii la sfarsit de luna?!... Nu conteaza ca printre gunoaiele alea si ei, si copiii lor, merg in fiecare zi! Cu picioarele de la purtator sau cu cele patru roti.

Unde mai pui si ca pentru cei din aceasta ultima categorie, un asemenea gest nu cred ca ar face decat sa le intareasca impresia de "stapan pe plantatie", adica aceea ca unii sunt nascuti sa lase in urma cat mai mult gunoi (iniferent de forma lui), iar altii sa stranga de pe urma lor.

Cred cu tarie ca problema nu este legata de timp, de aglomeratie, de graba... ci de cel mai elementar bun simt si de cea mai elementara educatie. Si pana cand nu ne vom creste copiii in respectul pentru sine insusi, pentru ceilalti si pentru natura, lucrurile nu se vor schimba niciodata cu adevarat.

Cat ii priveste pe adultii despre care vorbesc mai sus, si ei ar mai avea o lectie de invatat: ca nici o actiune de genul asta nu are loc fara consecinte, consecinte numite simplu, amenzi.

As vrea sa pot fi mai optimista, dar experienta celor aproape noua ani de Bucuresti ma impiedica... cu atat mai mult, cu cat discutia se aplica nu doar Bucurestiului...

"Sa nu uiti, Darie."

am terminat de citit "Descult". am ramas cu impresia amara ca multe lucruri nu s-au schimbat prea mult de-atunci, poate doar forma si-au schimbat-o... am ramas cu sufletul si gandurile rascolite de amintirile momentelor de tihna, de liniste, de verde si de noapte...

***

"N'ati petrecut nicio noapte pe camp? Cine a spus ca noaptea campul doarme? Noaptea, campul traieste. Fiecare fir de iarba traieste, pe fiecare fir de iarba luneca gaze, gaze si alte vietati care stau ascunse ziua in cutele ierburilor, la radacinile lor, una cu tarana...

Cine a spus ca noaptea campul doarme?

Noaptea, campul isi traieste viata lui. Soparle lungi, pamantii, luneca reci printre ierburi. Fiecare vietate pandeste alta vietate, o adulmeca, o prinde, o inghite... Fiecare fir de iarba, fiecare fir de grau, fiecare fir de floarea soarelui ori de porumb, noaptea deschide ochii, priveste slava... Deschide larg buzele, respira vazduh... Deschide larg bratele, imbratiseaza racoarea uda. Racoarea e lacrima stelelor.

Noaptea vantul e viu, viu ca un om, viu ca un sarpe, viu ca un soim. Noaptea cerul e viu, il vezi cum se roteste. Uite!... Aseara Carul mare era acolo, spre miazanoapte... Acum, cand se apropie zorile, carul mare si-a strambat oistea. Iata-l spre miazazi, deasupra pietroaselor nesfarsiri bulgare.

Noaptea pamantul e viu.

Ati ramas langa cismea noaptea? Apa curge mai vie, mai repede parca, galgaiala ei pare plina de bucurie. Daca o incerci, bagi de seama ca are alt gust - gust de miez de pamant.

Ati dormit vreodata pe camp noaptea?

Dorm pe camp noaptea, infasurat in cojoc ori in patura. E tare pamantul! E tare. Cand il calci cu piciorul e tare. Noaptea, cand te'ntinzi pe ierburi sa dormi si ierburile se culca sub tine supuse, pamantul e moale, matasos, de parca ar fi facut din puf, din puf de nori stravezii...

Ati dormit vreodata pe camp noaptea?

Dorm deseori noaptea pe camp. Stiu ca dorm. Visez. In vis, stiu ca visez. Da - dorm si stiu ca dorm. Si pleoaple mele sunt cazute peste ochi si totusi simt stelele si simt vapaia lunii pe pielea trupului...

Da - dorm si stiu ca dorm. Ma bucur ca dorm atat de bine, atat de usor. Urechile mele sunt adormite. Totusi aud glasul campului si stiu ca-l aud - cu unghiile, cu picioarele, cu intregul meu trup. Glasurile acestea nu ma turbura, nu ma trezesc - dimpotriva, ma afunda si mai adanc in puful dulce al somnului. Si cu cat ma cufund mai adanc in puful dulce al somnului, cu atat stiu mai bine ca dorm, cu atat vad mai bine noaptea, noaptea pe care n'as putea-o cuprinde cu ochii, si cu atat aud mai bine glasurile campului, ciudate, pline de taina, glasurile campului care vorbesc mii si mii de graiuri, pe care urechile mele nu le-ar auzi treze si nu le-ar intelege..."

Zaharia Stancu - Descult, Editia a-IV-a, 1952

Home

Home - un film in regia lui Yann Arthus-Bertrand

Un film extraordinar, ce indraznesc sa spun, ar trebui vazut de fiecare dintre noi...

Home poate fi vizionat in format HD si pe youtube, in limba engleza, aici.

 

... si Forestle un motor de cautare independent si nonprofit, un website infiintat cu scopul de a sustine protejarea padurii tropicale.

Nu stiu daca este asa, insa mai multe detalii puteti gasi daca mergeti direct la sursa.

Prajitura de vara

Desi de doua zile s-a racorit bine afara si, de azi-noapte ploua incet intr-una, e totusi vara. Si vara, in zilele calduroase tare si uscate, nu-i tocmai placut sa faci prajituri sau mancare la cuptor! Intr-o astfel de zi, saptamana asta pe la inceput, avand pofta de ceva dulce, am facut o prajitura "de vara" cu biscuiti.

Reteta, ceva mai veche, scrisa intr-un caiet intr-una din vizitele la sora mea, este foarte simpla. Gustoasa si tare ingenioasa (zic eu), am facut-o de cateva ori bune. Acum insa, m-am gandit si sa improvizez putin, iar rezultatul se poate vedea mai jos:

Ingrediente:

• 2 pachete de biscuiti "petit beurre" (cred ca intra cca. 30-35 biscuiti)
• un plic de pudding de vanilie (sau crema de vanilie pt cei care nu se dedau la creme artificiale)
• 100 g unt (eu am pus doar 50 g de data asta)
• 50 ml lapte cu 2 picaturi de esenta de vanilie
• optional: visine sau alte fructe taiate marunt
• tot optional: fulgi de migdale sau alti "samburi", bucatele de ciocolata taiata fin

Preparare:

Se pregateste puddingul conform instructiunilor de pe plic. Cand e gata, se lasa sa se racoreasca putin, apoi se adauga untul si se amenteca pana la topirea lui completa.

Se ia o tava dreptunghiulara ( 18x25 cm are a mea) si se tapeteaza cu folie de plastic, lasand marginile mai lungi pentru a se acoperi prajitura la final. Se pune un strat de biscuiti unul langa celalat si se stropesc cu o pensula, cu laptele amestecat cu esenta de vanilie (nu trebuie imbibati prea tare, pentru ca se mai inmoaie si de la crema). Apoi se adauga jumatate din cantitatea de pudding caldut si se uniformizeaza cu o lingura. Pe deasupra eu am preasarat fulgi de migdale.

Se acopera cu un al doilea strat de biscuiti, care se stropesc la randul lor cu lapte vanilat. Se toarna apoi si restul de pudding si se uniformizeaza cu lingura. Peste acest al doilea strat de crema eu am adaugat cam 20 de visine curatate de samburi si scurse de zeama intr-un prosop de hartie. In final, se pune ultimul rand de biscuiti cu fata in sus "pentru aspect" si se stropesc cu putin lapte.

Prajitura se acopera cu folia de plastic, apoi se da la frigider cateva ore sa se lege crema.

Pofta buna si o vara frumoasa!

Umbra

Intr-o zi de iunie, iarba ii spuse umbrei unui ulm: "Te misti des la dreapta si la stanga si imi tulburi linistea".

Iar umbra a raspuns: "Nu eu, nu eu. Uita-te in sus. Este un copac care se misca dupa vantul din est si din vest, intre soare si pamant."

Iarba s-a uitat in sus si, pentru prima oara, a vazut copacul. Atunci si-a spus in sinea ei: "Priveste, exista o iarba mai mare decat mine".

Apoi, iarba a tacut.

Kahlil Gibran - Aripi frante

" A murit Mark, vedeta Delfinariului "

"A murit Mark, vedeta Delfinariului"... asa se intituleaza un articol aparut azi in presa locala constanteana. Pentru cei care nu stiu cine era Mark, ni se spune ca a fost cel mai longeviv delfin (a se citi captiv, prizonier) al Delfinariului din Constanta. Adica el "a rezistat cel mai mult".

- Cat a rezistat?

23 de ani, ni se spune.

- Cui a rezistat?

Noua, celor care l-am inchis, dupa ce 7 ani a avut norocul sa simta gustul plin al libertatii.

Aflam in continuare ca dresoarele erau "indragostite de el". Nu, nu pentru ce a fost el, ci pentru ca "Mark a ramas singurul" din toti delfinii care au murit in captivitate la Constanta... Mai aflam si ca deplang pierderea lui Mark, cel care a fost "lumina ochilor nostri". Citesc si mi se pare o contradictie in termeni. Ce legatura are iubirea cu dresura?! De cand dresura este o manifestare a iubirii? Daca iubesti pe cineva - fie el om, fie animal - nu-ti doresti sa-i fie bine, sa se bucure de libertate? De cand binele inseamna captivitate?

Perspectiva mi se pare grotesca, cu atat mai mult cu cat se ascunde in spatele unei ipocrizii bine cosmetizate. A pretinde ca iubesti un biet animal, trecand cu vederea faptul ca pe de o parte il dresezi (deci il "inveti", fara ca el sa ti-o ceara, sa faca ceva ce este impotriva naturii sale libere), pe de alta, o faci ca sa castigi bani de pe urma lui, obligandu-l sa presteze 3 spectacole zilnic (cel putin pe timp de vara), imi pare chiar mai mult decat ipocrizie!

Am auzit apoi de la un post TV de stiri, ca planurile locale sunt de a achizitiona in viitorul destul de apropiat alti delfini, din China. Si asta pentru ca din Marea Neagra este interzisa acum capturarea delfinilor (si foarte bine ca e asa!). Cam rapida inlocuirea unei "iubiri" atat de mari, nu?! Teribil de trist!...

Cati stiu oare (sau pe cati i-a atins din cei care i-au fost spectatori la vremea aceea) de delfinul Adina care, in urma cu cativa ani, desi in convalescenta dupa ce fusese grav bolnava - dupa cum am auzit chiar de la dresoare - era scoasa la sfarsit de program, seara, sa performeze exercitii usoare? Si pentru ce? Presupun, si cred ca nu gresesc prea tare, ca nu din cauza ca ea avea nevoie de public...

A fost o vreme in care visam - si credeam ca asta mi-ar placea cel mai mult sa fac - sa particip la programe de terapie cu delfini, pentru copii. Mi se parea cumva mai moral, decat sa fie folositi in spectacole. "In fond", imi spuneam, "nu sunt fortati sa faca nimic, doar innoata alaturi de copii". "Si sunt captivi de atata timp, nu s-ar mai putea descurca singuri in libertate". Dar sunt fortati. Sunt fortati sa traiasca in bazine, sunt fortati sa daruiasca copiilor nostri, si prin asta sa-i vindece pe multi, ceea ce noi nu suntem in stare sa le oferim: caldura, intelegere, dragoste, acceptare.

Tarziu, am inteles ca nici o fiinta nu este obligata sa ne faca treaba in locul nostru, ca nu avem dreptul sa privam pe nimeni de libertate pentru ca noua, sau celor dragi, sa ne fie mai bine. Ce putem face insa, ar fi sa invatam de la ei ce inseamna cu adevarat acceptarea. Si sa ne-o oferim noua insine si celorlalti.

Si am vazut si ca se poate ca delfini tinuti ani de zile in captiviate sa fie reinvatati sa se hraneasca singuri si apoi sa fie eliberati in mare sau ocean. Cazul Stephania este cred, cel mai reprezentativ in sensul asta.

Si chiar daca de cele mai multe ori este mai simplu sa ne spunem "ce pot face eu, unul singur, si sa conteze? nimic!", cred ca in acest caz mai exista si un alt raspuns: daca vrei sa fii de ajutor, daca vrei sa opresti cercul vicios al capturarii animalelor si al folosirii lor in scop de amuzament, poti sa nu mai cumperi bilet la un spectacol cu delfini sau la Zoo!

Chi bi

Am vazut pana acum multe filme. Putine insa mi-au placut foarte mult, putine au fost cele pe care le-am revazut si pe care le-as putea revedea oricand, putine mi-au ramas in suflet. Nu-mi place sa povestesc un astfel de film, pentru ca stiu ca fiecare lucru pe care il vedem, fiecare film, ne atinge in mod diferit, rezoneaza cu ceva diferit din noi. Dincolo de parerea criticilor sau a impatimitilor unui anumit gen. Si, ar mai fi ceva: de multe ori un film atinge ceva din tine atat de profund, incat cuvintele sunt greu de gasit. In cazul asta, tot ce poti face, e sa-l dai mai departe... Un astfel de film este Chi bi (The Battle of Red Cliff), in regia lui John Woo.

Imi amintesc ca dupa ce am vazut Ying xiong (Hero, 2002) mi-am spus ca filmul este poezie pura... La fel, Shi mian mai fu (House of Flying Daggers, 2004). Ambele, in regia lui Yimou Zhang.

Chi bi, desi un film istoric, de razboi, m-a impresionat nu prin scenele de lupta, prin faptul ca reda o perioada cand comandantii si generalii luptau ei insisi in fruntea armatelor pe care le conduceau si ca erau mai bine pregatiti decat orice alt soldat, cat prin felul in care curge viata personajelor centrale, viata din spatele razboiului.

Filmul vorbeste despre oameni ce pot citi sufletul celuilalt din muzica pe care acela o canta.

Despre oameni ce traiesc in si impreuna cu natura, cu tot ce-i inconjoara, putand citi semnele pe care aceasta le lasa pretutindeni.

Despre comandanti pentru care dobandirea puterii nu este ratiunea suprema in a duce un razboi, putand sa vada inutilitatea lui in cazul in care ducand o lupta pana la capat, nu-si pot proteja poporul.

Chi bi, un film zen, in care fiecare isi joaca rolul extraordinar, cu Tony Leung, Chiu Wai si Takeshi Kaneshiro.

Chi bi, un film in care am vazut cele mai gratioase si mai expresive maini de femeie: cele ale lui Chiling Lin (Xiao Qiao).

Chi bi, un film in care intr-adevar, "nu este vorba de nici o victorie"...