Incercand un raspuns...

Irina,

Iti scriu, la randul meu, de departe. Vremea aici, e parca o copie fidela a vremurilor ce le traim… Apasatoare, inchisa, agitata. Ploua marunt, in fiecare zi, iar vantul aduce voci de departe. Oricat s-ar lupta, soarele nu reuseste sa razbata decat pentru scurte momente. Timpul ne grabeste catre casa, iar pe veverite inapoi in scorburi.

De cateva nopti, ma trezesc pe la 4… si asta pentru ca, pe la ora aceea, un macaleandru incepe sa cante. Incerc sa-l ascult linistita, dar nu mi-este clar despre ce-mi povesteste. Sa fie o chemare de primavara sau altceva?!...

Ai dreptate, viata ne tot incearca. Fii in continuare increzatoare, stii bine, nimic nu se intampla fara un rost! Cu gandurile bune trimise inainte, asteptam si noi, sa ne vedem sanatosi. “Oriunde” mi-a placut atat de mult!...

P.S. Pot si mi-e drag. Cu bine!

Deocamdata, zilele mele suna cam asa…

Hibernare

Nu cred ca voi uita prea curand momentul in care, pregatindu-ma sa pun pentru prima data piciorul pe pamant englezesc, pilotul avionului in care ma aflam, ne-a anuntat entuziast in difuzoare ca… “it’s a glorious day in London!”. Cuvantul folosit mi s-a parut hilar si, in acelasi timp, exagerat.

Si totusi… in ciuda faptului ca englezii sunt iremediabil indragostiti de superlative, orice lucru banal sau lipsit de importanta fiind pentru ei superb, extraordinar, glorios, nemaipomenit, nemaintalnit etc. dupa mai bine de jumatate de an de locuit in Anglia, mi-am dat seama ca omul avea dreptate sa fie intr-atat de bucuros!

Clima pe insula este o adevarata provocare, pe care nu o recomand decat celor dornici sa-si testeze capacitatea de adaptare rapida la conditii extreme: cald-rece, scaderi-cresteri bruste de presiune atmosferica, alternanta ploaie-soare de mai multe ori in aceeasi zi, zile cu vant puternic urmate de lipsa oricarei adieri.

N-am stiut exact cand au trecut vara si toamna. La fel, cu o unica si foarte scurta exceptie, nu prea mi-am dat seama ca afara este iarna. Iar acum, primavara se lasa asteptata, aproape insuportabil de mult!

Totul in jur e cenusiu si umed. Mirosul de frunze jilave si putrezite te insoteste pretutindeni prin parcuri. Cladiri intunecate, isi incovoaie umerii sub greutatea hainelor peticite, grele de apa.

Ai spune ca noapte de noapte, pamantul se dizolva treptat, pictand orasul in nuante maro-cenusii, condamnandu-l definitiv, la uitare! Oricat as incerca, rareori reusesc sa simt dedesubt, clocotul plin de viata al izbucului numit primavara, ce-ar trebui in curand sa tasneasca la suprafata...

Zilele trec, in culori de pamant, iar bucataria imi miroase tot mai des a paine, ciuperci brune si piure de castane. Probabil nu intamplator i-am descoperit abia acum gustul rotund si aspru, aroma usor amaruie, de nuca si de… pamant umed.

Blondie cu ciocolata alba si piure de castane (reteta Marc Matsumoto)

Ingrediente:

• 2 linguri de unt
• 80 g ciocolata alba, bucati
• 100 g faina
• ½ lgr praf de copt
• 85 g smantana dulce / lapte
• 2 oua
• 110 g zahar brun
• 115 g piure de castane
• vanilie
• un praf de sare

Preparare:

Se topesc la foc mic ciocolata, untul si smantana. Se pun de o parte. Se amesteca faina si praful de copt. Intr-un vas separat, se bat ouale cu zaharul, vanilia si sarea pana se obtine o crema albicioasa. Se adauga piureul de castane si se mai amesteca 1 minut, sa se omogenizeze bine. Peste amestecul obtinut se toarna ciocolata topita, apoi se incorporeaza faina. Se toarna compozitia in tava si se coace 20-30 de minute la 180˚C.

Optional, se pot adauga in compozitie nuci sau ciocolata alba taiate bucati. Eu am pus cateva jumatati de nuca deasupra, inainte sa o introduc la cuptor.

Pofta buna!

primenire

mi-am spălat din călcâi dimineață

și ultimul strop de răgaz

să pot pleca, din nou, mai departe

pe coama celui din urmă talaz.

mi-e frică de vânt și de mine

de clipe lăsate în timp, înapoi,

stropite de ploi fără nume

busole cândva… pierdute-n noroi.

cu tâmpla pe-un semn de-ntrebare,

tresar într-un azi cenușiu

mă-mbat cu iluzii că, poate,

nici azi și nici mâine,

nicicând nu va fi prea târziu…

invocatie

azi am rugat iarna sa plece. pe culorile pamantului, i-am asezat la picioare trifoi.

today, I begged winter to move on. on the colors of the earth, I laid to her feet, cloverleaves.

mai stii tu, iarna, cerul albastru?...

do you still remember, winter, the blue sky?...

ingan incet, a rugaciune, un cantec mut.

si-astept ca snurul rosu, ce se odihneste intre palme, in parul blond al primaverii sa il leg.

quietly, as a prayer, I sing an unheard song.
and wait to tie the red braid that's sleeping in my hands, in springtime's beautiful blond hair.

iarna aducerilor aminte

A fost o vreme cand oamenii obisnuiau sa-si scrie si trimita scrisori. Lungi sau scurte, protocolare ori de dragoste si prietenie, schimburi de opinii si solicitari de pareri, impartasiri de ganduri, dorinte si intamplari. Plicurile albe sau maro luau drumul postei si se adunau cuminti, in sacii de panza, asteptand plecarea in marea calatorie catre propria destinatie.

Nu stiu cate scrisori se mai trimit acum. Desi m-am intrebat adesea, intrand intr-un oficiu postal, nu am avut pana acum indrazneala sa gasesc si un raspuns. Cati oameni isi mai trimit scrisori sau carti postale? Pentru cati dintre noi, postasii mai tin in maini si dau mai departe, farame de suflet asternute pe o coala alba?... Printre asigurari la masina, plati de facturi, transfer de bani, reincarcari de telefon mobil si altele asemenea, cati ne mai gasim timp pentru noi si pentru cei dragi?...

Venind in Anglia, m-a surprins abundenta de carti postale si felicitari pe care oamenii si le imparteau cu generozitate. Da, le imparteau, nu si le daruiau… majoritatea cu urarile deja tiparite in interior si cu destinatarul pe coperta – pentru fiu/fiica, sot/sotie, bunic/bunica, unchi, matusi, nepoti etc. Doar numele lipseste.

Si mai tare m-a surprins sa vad dupa sarbatori, in marile supermarketuri, cutii speciale purtand inscris urmatorul text: “please, recycle here your Christmas cards”. Faptul ca aici, in occident, aproape orice tip de ambalaj se poate recicla deja, mi se pare extraordinar. Dar unde incepe si unde se termina reciclarea? Cat mai valoreaza gandurile pe care le primim de la ceilalti, daca la nici o saptamana dupa aceea, le punem la gunoi? Cat mai valoreaza cei care ni le ofera? In fond, ce ne mai leaga unii de ceilalti?... Si, de ce nu, ce pret are in ochii nostri copacul ce a fost taiat pentru ca hartia sa fie impecabil de alba si apoi, impecabil imprimata, pentru un timp atat de scurt!?

Vremurile cand scrisorile se legau cu panglica si se pastrau in cutie, cu flori de lavanda sau busuioc alaturi, ascunse de priviri curioase, par acum desuete. In epoca retelelor de socializare, cand toata lumea e “prietena” cu toata lumea, ce sens ar mai avea scrisorile? Pentru ce sa ne ferim, la ce buna intimitatea sufletului cand cea a trupului, demult nu mai are ascunzisuri pentru noi?...

Incet, incet, cuvintele isi pierd tot mai mult din continut. Mesajele curg, tot mai abundente –email-uri, sms-uri, comentarii pe bloguri, facebook sau twitter -, pline de superlative. Le lipseste insa esenta, trairea, personalul. Pe scurt, lipsesc atat darul cat si cel ce se daruie …

Am inceput sa ne ferim de simplitate, ne este teama de autentic. Tacerea ne sperie, prevestind mereu a boala sau probleme. Practicam jocuri de cuvinte, ne ascundem la umbra vorbelor mari: prin ele suntem importanti, cu ele impresionam si ne impunem opinii mai mult sau mai putin imprumutate. Ratam sa (mai) vedem insa, ca tot datorita lor, am ajuns sa fim din ce in ce mai goi pe dinauntru...

A fost o vreme cand oamenii obisnuiau sa-si scrie si trimita scrisori. A fost o vreme in care oamenii obisnuiau sa-si vorbeasca cu rost ori sa taca.

A fost o vreme cand oamenii obisnuiau sa traiasca…