Cand eram copil, imi amintesc cum unii batranii din vecini
aveau o deosebita preocupare si grija pentru spatiile verzi din jurul blocului.
Le curatau periodic, aparandu-le aproape cu ferocitate, de parca farama de
verde reusea sa-i mentina inca tineri, tinand la distanta sfarsitul firesc, iminent.
Dar noi, copii crescuti intre betoane, cu setea de verde nemarginit permanent
nesatisfacuta, incalcam deseori conventia adoptata tacit: “nu va jucati pe
iarba!” Caci nu-i asa, ce poate fi mai placut decat sa joci capra sau lapte
gros pe iarba, nu pe maidan, ba chiar sa-ti testezi abilitatile atletice intr-o
proba incropita ad-hoc, de sarit garduri…verzi?
De atunci, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, remarc.
Probabil fiecare strada, fiecare bloc isi are batranii sai ce pretuiesc mai
presus decat orice, verdeata. Si n-ar fi nimic rau in asta, de n-ar reactiona
atat de brutal si de bolovanos fata de cei ce-ncalca regulile stabilite -
copiii, etichetati din start ca “needucati”.
Dupa patru zile fierbinti, ploaia de ieri si vantul racoros
au scos din case la joaca, putinii copii
ce locuiesc in bloc. Veselie mare, strigate, chiote. O partida de fotbal, intre
doua reprize de “tara, tara, vrem ostasi”. Invariabil, batrana apare in geam
scuipand invective urate. Rusinati, copiii de opresc si se indeparteaza,
imprastiati de brusca amputare a bucuriei. In scurt timp, un baiat si-o fata,
insotiti presupun de mama lor, isi fac aparitia in dreptul geamului batranei,
declansand furtuna. Circul capata proportii halucinante, de la acuzatii cu
tenta sexuala, pana la amenintari de rupt picioare sau chemat politia. Strada
rasuna strident, ambele femei fiind de neoprit, in ciuda rugamintilor stinse
ale baiatului “mama, las-o in pace!...” , “mama, hai sa mergem!...”
Vecinii apar rand pe rand in ferestre, urmarind cu interes
deznodamantul. Furtuna se sfarseste la fel de brusc precum a inceput, femeia
furioasa plecand incadrata de cei doi copii, vizibil stanjeniti de atentia colectiva.
Disparand dupa coltul blocului, o aud razand cu pofta : “e dusa cu capul aia,
dar i-am zis eu cateva! daca o prind pe-afara, o sa-i sparg capul…”
In linistea asternuta in urma-le, mierla isi continua
detasat trilurile. Cine sa i le mai auda?...
..."cine sa le mai auda?".
RăspundețiȘtergereNumai sufletul copilului crescut pe maidan si furtuni umane.
Trist si dureros.