Cred ca ne nastem pentru a calatori. La inceput, inspre exterior. Cautam, experimentam, simtim, gustam, ascultam, atingem... Apoi, treptat, descoperim si celalalt univers de explorat, cel interior. La inceput, cu teama de ceea ce putem gasi acolo, facem primi pasi timizi, la intrare. Daca insistam insa, primii pasi pot da nastere primelor salturi.
Pentru o vreme, continuam asa. Planurile se intrepatrund, intrezarim fugar scanteia unitatii cu tot ceea ce ne inconjoara, mergem inainte. Si iar schimbam, cautam, crestem. Din tot si toate.
De ce? Si pana cand?
Pot da raspunsuri, dar nu sunt ale mele. Pe-ale mele inca nu le-am gasit. Deocamdata, am pornit din nou la drum. In exterior, drumul a fost lung. M-am oprit dupa mai bine de 2.000 de km.
Am plecat din tara, in Anglia. Motivele sunt importante pentru mine, dar nu are sens sa le detaliez aici. Ce stiu, este ca n-am fugit. Am plecat din tara ca dintr-o relatie stinsa demult, dar prelungita inutil si agonic din teama, rusine si vinovatie ca poate n-am incercat tot ce tinea de mine...
Am plecat fara asteptari, cu multe preconceptii (asta am descoperit aici) si fara sa-nteleg prea bine sensul drumului ce ma astepta in fata... Dar, la fel ca o frunza, am simtit ca-i timpul sa-mi dau drumul sa zbor. Vantul sufla un aer bun, linistitor, parand sa-mi spuna ca bate special pentru mine. Ca timpul meu a sosit.
In clipa in care avionul s-a desprins de sol, cu mainile reci si umede, inclestate pe bratele scaunului, mi-am dar seama ca am lasat totul in urma, indreptandu-ma catre un mare semn de intrebare. Am simtit ca Romania nu mai e pentru mine "acasa", dar nici necunoscutul ce-mi statea inainte nu era. Nici un suport, nici un sprijin si o mare frica de balansul asta in vant... aiurea si pretutindeni.
Ce-ar face acum o frunza? I-ar fi teama? S-ar lasa pur si simplu sa pluteasca? Ar regreta ca s-a desprins din copac? Chiar daca ar sti ca acel copac era putred si-ar fi cazut la prima furtuna?As vrea sa fiu o frunza. Sa nu-mi pun intrebari, sa nu-mi mai fie frica, sa nu ma tem ca mor sau ca traiesc....
Cred ca ne nastem pentru a calatori. Iar drumul ne este insasi destinatia.
Cum nici un suport, nici un sprijin? Noi, ce ne gandim de bine la voi, ce suntem? Ma bucur tare c-ai scris, astept cu sufletul la gura de vreo 2 luni... Va iubesc!
Te-am urmărit cu ochii sufletului, am așteptat să aflu vești. Dacă aș incerca să spun că ințeleg cum îți(vă) este, aș exagera. Nimeni nu se poate situa in locul altcuiva, oricât de mult ar dori. Ce pot face eu este să vă doresc din tot sufletul să reușiți. Trebuie! Mult noroc, draga mea Ruxi!!!
Draga Gina, iti multumesc mult si-ti doresc la randu-mi mult noroc in tot ceea ce ti-ai propus de acum inainte. Si, de asemenea, putere si curaj, caci stiu cat e de greu in actuala situatie din tara!... Ma bucur si-ti multumesc ca mi-ai ramas alaturi de cand am plecat, asteptand vesti si noutati de la mine. Numai bine si zile frumoase sa ai!!
Spuneam intr-o postare mai veche, ca turma n-a fost niciodata societate. In viziunea mea, desigur! Cata vreme ne vom mentine la acest nivel, nu cred ca avem sanse sa schimbam ceva, la noi acasa. Si ai dreptate, Gina. De multi ani traim ca o turma (si ca tot a venit vorba, am remarcat ca pe aici oile nu stau la gramada ca-n Romania...), fara minte, fara repere, la bunul plac al celor decisi sa se imbogateasca peste noapte, pe spinarea noastra. Solutia?! Nu o stiu, nu o pot intrevedea... Dar stiu un lucru: cu cat somnul ne este mai greu, cu atat si trezirea ne va fi mai dureroasa!
Cum nici un suport, nici un sprijin? Noi, ce ne gandim de bine la voi, ce suntem?
RăspundețiȘtergereMa bucur tare c-ai scris, astept cu sufletul la gura de vreo 2 luni...
Va iubesc!
Draga Zibe, nici un suport, nici un sprijin interior... De la distanta, stiu ca sunteti alaturi de noi si-mi sunteti tare, tare dragi pentru asta!
RăspundețiȘtergereMa bucur si eu ca nu te-ai dat batuta, si-ai asteptat sa scriu ceva. Iti multumesc mult si va trimit calde si stranse imbratisari din partea noastra!
Te-am urmărit cu ochii sufletului, am așteptat să aflu vești.
RăspundețiȘtergereDacă aș incerca să spun că ințeleg cum îți(vă) este, aș exagera.
Nimeni nu se poate situa in locul altcuiva, oricât de mult ar dori.
Ce pot face eu este să vă doresc din tot sufletul să reușiți.
Trebuie!
Mult noroc, draga mea Ruxi!!!
Draga Gina, iti multumesc mult si-ti doresc la randu-mi mult noroc in tot ceea ce ti-ai propus de acum inainte. Si, de asemenea, putere si curaj, caci stiu cat e de greu in actuala situatie din tara!...
RăspundețiȘtergereMa bucur si-ti multumesc ca mi-ai ramas alaturi de cand am plecat, asteptand vesti si noutati de la mine.
Numai bine si zile frumoase sa ai!!
p.s. ai primit cumva si email-ul de la mine? :)
http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/08/diferiti-dar-in-turma.html
RăspundețiȘtergereSpuneam intr-o postare mai veche, ca turma n-a fost niciodata societate. In viziunea mea, desigur! Cata vreme ne vom mentine la acest nivel, nu cred ca avem sanse sa schimbam ceva, la noi acasa.
RăspundețiȘtergereSi ai dreptate, Gina. De multi ani traim ca o turma (si ca tot a venit vorba, am remarcat ca pe aici oile nu stau la gramada ca-n Romania...), fara minte, fara repere, la bunul plac al celor decisi sa se imbogateasca peste noapte, pe spinarea noastra.
Solutia?! Nu o stiu, nu o pot intrevedea...
Dar stiu un lucru: cu cat somnul ne este mai greu, cu atat si trezirea ne va fi mai dureroasa!