Timp

Bunicul avea o obsesie: timpul. Deghizat, timpul purta masca de ceas.

Permanent preocupat de prezenta lui, a cumparat multe ceasuri de-a lungul anilor. Mi-l amintesc pe cel din bucatarie: numara secundele ciugulind graunte cu cioc portocaliu de closca, inconjurata de cativa pui. Un altul, cu cadran galben-maroniu de file invechite, rontaia marunt clipele pe noptiera din dormitor. Pe cel din sufragerie nu mi-l mai amintesc, asa cum nu le mai stiu pe toate ce i-au trecut pragul, poposind o vreme mai scurta ori mai lunga, in functie de priceperea celui ce le mestesugise.

Primul meu ceas, l-am primit de la el. Conditiile darului - dealtfel singurul venit din partea lui - au fost doua: sa iau premiul intai si sa invat sa citesc bine ora. Le-am indeplinit pe amandoua. Era la sfarsitul clasei I. Si, desi nu l-am putut cumpara chiar pe acela care-mi placuse cel mai tare, l-am purtat cu multa bucurie, cativa ani la rand. Cu el la mana, ma simteam de parca mi se incredintasera cheile imparatiei!

Preferatul lui insa, a fost dintotdeauna orologiul din hol. Demn urmas al veteranului ceas cu cuc care, intr-o zi, si-a luat zborul nu se stie unde... era cunoscut in casa drept "pendula". Pendula batea cu precizie gongul, de tot atatea ori, cat ora indicata de acele ei. Zi... si noapte... Parea ca dintr-o data, micul apartament se transformase intr-o turla de biserica in care, din exces de zel, clopotarul tragea de funia clopotului la fiecare ora.

Toti o urau, mai putin el. Avea, in sfarsit, ceva pe care se putea baza! Oriunde s-ar fi aflat in casa, sigur nu s-ar mai fi putut pierde in timp!

Ajunsa in punctul de a-si pierde mintile, familia a cerut disperata sa se schimbe ceva. Si astfel, pendula a fost dusa la doctorul de ceasuri. Iar doctorul, desi foarte priceput, n-a reusit s-o reduca definitiv la tacere, schimbandu-i vocea intr-un hasait. Revenita acasa, a reinceput sa-si imparta orele, de data asta sasaind ca un sarpe.

Antrenata de nemultumirea familiei, la randul meu o blestemam in gand, de fiecare data cand ramaneam la bunici peste noapte. Pana odata, cand am incetat sa-i mai ascult glasul. Si-am descoperit astfel, cu mare bucurie, placerea visului cu ochii larg deschisi, urmarind jocul de lumini si umbre proiectate pe oglinda intunecata a tavanului. Visam la anul 2000 si mai departe, calculand ce varsta voi avea atunci. Imi faceam planuri de viitor - mereu altele, alunecand incet-incet in bratele somnului. Descopeream timpul dincolo de simpla sa masura, ca spatiu prielnic unei mari aventuri.

Asa a ramas multa vreme: fara masura, mereu suficient pentru aproape orice visam si traiam zi de zi. Apoi, am lasat pe altii sa mi-l imparta din nou. Si m(i)-am descoperit, fara sa vreau, bunicul din mine... Cu timpul la incheietura mainii, priveam spre ceas aproape obsesiv, mereu cu teama ca nu ma incadrez in termenele stabilite, ca nu apuc sa termin totul. Am fugit de la an la an in alta parte, in incercarea de-a gasi un pic de ragaz si ceva mai multa libertate. Intr-un tarziu, le-am gasit atunci cand m-am hotarat sa renunt la tot. Pretul, inca il mai platesc. E greu, dar e bine, caci am reusit sa reinnod aventura...

Anii au trecut, bunicul s-a imbolnavit de Alzheimer, iar in cativa ani s-a dus. Si, cel mai probabil ca pana acum, s-a dus si pendula.